Cruciada a IV-a

Cruciada a IV-a (1202–1204) a fost hotărâtă de papa Inocențiu III, inițial înspre recucerirea Ierusalimului, aflat sub ocupație musulmană. Însă, ajunși în Constantinopol, cruciații încep jefuirea capitalei, săvârșind acte violente unice prin excesele lor barbare. Acest eveniment duce la destrămarea imperiului bizantin după ce orașul imperial este cucerit de romano-catolici pentru 57 de ani între 1204 și 1261.

Înainte să ajungă în Constantinopol

Pregătirile

Cruciada a IV-a a fost proclamată la foarte puțin timp după instalarea ca papă a lui Inocențiu III și anume în august 1198. Intenția papei a fost ca, de data aceasta, conducătorii cruciadei să nu mai fie suverani, ci cavaleri, adică înalți feudali, care puteau mai ușor sta în dependență de Vatican. În Franța, de unde s-au și recrutat cei mai mulți din viitorii cruciați, expediția a fost predicată de cardinalul legat Pietro Capuano și de Foulques de Neuilly. În fruntea lor se găseau, printre alții, conții Thibaud de Champagne și Louis de Blois.

Pentru a putea străbate mările era nevoie de o flotă și de asigurarea mijloacelor de subzistență pentru cruciați. În urma unui tratat încheiat cu ducele Enrico Dandolo, Veneția își ia sarcina să îndeplinească aceste deziderate pentru suma de 85.000 de mărci de argint. S-a mai hotărât cu acest prilej ca expediția să atace întâi Egiptul, unde se afla centrul puterii lui Saladin. Obiectivul acesta trebuia totuși să rămână secret. Între timp însă, Thibaut de Champagne moare și căpetenie a cruciaților este ales Bonifaciu de Montferrat, un nobil italian aparținând unei familii care avea de mult legături cu Bizanțul.

Cetatea Zara

Expediția trebuia să pornească în aprilie 1202, dar cruciații, strâmtorați, nu au găsit decât în parte suma care trebuia plătită Veneției pentru serviciile făgăduite. În această situație, dogele Enrico Dandolo propune cruciaților un târg: aceștia, în contul datoriei pe care nu o puteau plăti, să recucerească pentru Veneția cetatea Zara, de pe coasta Dalmației, care fusese smulsă venețienilor de regatul maghiar, în 1186.

Condiția este primită, expediția pornește și în noiembrie 1202 Zara este cucerită. Faptul a constituit un scandal. Regele Ungariei era un vasal al papalității, un rege apostolic care trebuia cruțat, mai ales de cruciați. Câțiva cavaleri francezi amenință că se retrag din expediție dacă țara va fi excomunicată de Inocențiu III (ulterior excomunicarea rămâne numai pentru venețieni) care totuși va trebui să se împace cu această situație.

Devierea spre Constantinopol

Cruciații iernează la Zara unde îi ajung trimiși ai regelui german Filip de Suabia și ai lui Alexios IV, fiul împăratului bizantin detronat, Isaac II Anghelos. Acest Alexios izbutise să scape din temnița sa de la Constantinopol, în 1201, și pornise după ajutoare în Apus, la Inocențiu III și la cumnatul său Filip de Suabia care-l trimite să stea de vorbă cu cruciații.

Alexios le face acestora mari făgăduințe în cazul în care cruciada va fi deviată spre Constantinopol, pentru a-l restabili pe bătrânul Isaac și pe însuși Alexios IV, pe tronul Bizanțului. Opoziția venită din partea multor cruciați este până la urmă înlăturată. Cruciada își reia drumul în aprilie 1203 la Chalkedon, în fața Constantinopolului.

Invadarea Constantinopolului

Începutul

După ce cruciații ocupă Galata (cartier vecin cu capitala), atacă orașul imperial în iulie 1203. Alexios III fuge, înspăimântat, și Isaac II împreună cu fiul său Alexios IV își recapătă tronul.

Cruciații rămân în afara orașului, așteptând ca noii suverani să-și îndeplinească făgăduințele făcute la Zara. Alexios IV nu poate găsi însă mijloacele necesare și, pe de altă parte, întâmpină opoziția poporului care vedea în el un partizan al papistașilor. În ianuarie 1204, o răscoală populară îi înlătură pe Isaac II și Alexios IV care vor cădea uciși. Tronul este ocupat de Alexios V Dukas, poreclit Murtiflos (Sprâncenatul), un adversar al latinilor.

Aceștia se orientează tot mai mult spre o soluționare radicală a conflictului: desființarea Imperiului Bizantin care va fi împărțit între cuceritori. O primă înțelegere se și încheie, în martie 1204, pentru această Partitia Romaniae (Împărțirea Imperiului Bizantin); în aprilie cruciații vor putea ocupa Constantinopolul, unde Alexios V Dukas este prins și ucis.

Jefuirea Constantinopolului

Urmează câteva zile de jaf cumplit, în care capitala Imperiului este deposedată de multe din comorile ei artistice și de foarte numeroase Sfinte Moaște, care sunt răpite și purtate în Apus.

Bizantinologul american Edward Siecienski relatează jefuirea:

Chiar și după standardele vremii (având în vedere că războiul medieval era deseori sângeros), jefuirea Constantinopolului rămâne unică prin excesele sale. Încălcându-și jurămintele de cruciați, soldați beți au violat „matroane pioase, fete de vârsta măritișului... și măicuțe care, alegând o viață de castitate, erau consacrate lui Dumnezeu.” Alții „respirând crimă... au jefuit locurile sfinte, au călcat în picioare cele divine, au făcut ravagii și au dărâmat icoane sfinte ale lui Hristos și ale Sfintei Sale Maici.” Moaștele Constantinopolului au fost prădate, bijuterii smulse de pe altarele bisericilor, și o prostituată a fost așezată pe tronul patriarhului, unde a cântat cântece obscene spre aplauzele audienței sale latine. Pentru locuitorii Constantinopolului, latinii deveniseră „premergători ai Antihristului, agenți și vestitori ai fărădelegii anticipate”.

Crearea imperiului latin

O comisie alcătuită din 6 reprezentanți ai cavalerilor și 6 ai venețienilor, decide ca noul împărat să fie un “franc” (un cavaler apusean) și anume Balduin de Flandra; venețienii au izbutit să-l înlăture pe conducătorul cruciadei, Bonifaciu de Montferrat, care li se părea prea energic. În schimb, venețienii, nedobândind tronul imperiului, îl vor căpăta pe cel de patriarh. Acesta va fi nobilul venețian Tommaso Morosini, care se va instala la Sfânta Sofia.

Se trece apoi la împărțirea Imperiului. Din 4 sferturi, unul îl va reprezenta Imperiul Romaniei (Imperiul Latin de Constantinopol), iar celelalte 3 sferturi se vor împărți între „cavaleri” și venețieni. În acest chip, noul împărat latin Balduin de Flandra, încoronat după ritul latin în biserica Sf. Sofia din Constantinopol, va stăpâni, pe lângă cele 5/8 din Capitală în cele două palate imperiale (Vlaherne și Bukolea), Tracia, N-V Asiei Mici și insulele Lesbos, Chios și Sacos.

Venețienii vor lua restul de 3/8 din Constantinopol, cu Sf. Sofia, Adrianopolul (în Tracia), dar mai ales porturi și insule de care avea nevoie pentru a domina comerțul lor maritim (din Alexandria până în Marea Neagră), Durazzo (în Albania de azi), Coron și Modon (în Peloponez) și numeroase insule în Marea Egee (în 1207, un nobil venețian, Marino Sanudo, va deveni duce al Arhipelagului, în insulele Andros și Naxos, etc.).

Curând după sfârșitul expediției și împărțirea Imperiului, Veneția va cumpăra de la Bonifaciu de Montferrat și insula Creta, care va rămâne în stăpânirea lor până la 1669. Feudalii apuseni vor căpăta „celălalt sfert și jumătate”. Dintre cele mai însemnate posesiuni vom nota Macedonia și Tesalia, care alcătuiesc regatul de Thesalonic, încredințat lui Bonifaciu de Montferrat. Atena și împrejurimile formează ducatul de Atena (al familiei burgunde de la Roche). În Peloponez se organizează principatul de Achaia, condus de familia de Champlitte și apoi, vreme mai îndelungată, de membri ai familiei ca Villehardouin. Numărul micilor feudali este uriaș: circa 600.

Susținerea papalității

Bizantinologul american Edward Siecienski descrie reacția Papei:

Deși Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) la început a condamnat acțiunile cruciaților, odată cu încoronarea imperială a lui Baldwin de Flandra și alegerea unui patriarh venețian, s-a împăcat curând cu situația, văzând-o ca pe o oportunitate divină de a pune capăt schismei și de a restabili autoritatea Romei. În 1205 a lansat un apel pentru reductio Graecorum, susținând că cruciada, care în cele din urmă a pus capăt neascultării bizantinilor, era „lucrarea Domnului și este minunată în ochii noștri”. În 1215, Conciliul de la Lateran IV convocat de Inocențiu a afirmat fără ezitare că „Duhul Sfânt provine de la ambii [Tatăl și Fiul] în mod egal, etern fără început sau sfârșit.” Observând că „grecii din zilele noastre se întorc la ascultarea scaunului apostolic,” conciliul a permis menținerea obiceiurilor și riturilor lor („cât putem în Domnul”), dar a cerut ca aceștia să „se conformeze ca fii ascultători Bisericii Romano-Catolice, mama lor”. Ca rezultat, în timpul celor cinci decenii de ocupație, ierarhia latină a forțat bizantinii să accepte diverse practici ecleziale occidentale, inclusiv recitarea crezului interpolat.

Exilarea bizantinilor

Cât privește pe bizantinii care pornesc în „exil” și organizează rezistența, ei se formează în trei regiuni mai de seamă.

• În jurul orașului Niceea (Asia Mică), unde vor cârmui noii împărați bizantini din familia Lascaris, până în 1261, când vor reveni în Constantinopol.
• Apoi în Trapezunt, pe țărmul Mării Negre (Asia Mică), având de împărați pe așa-zișii Mari Comneni (la început David și Alexios), protejați de regatul Georgiei (Gruziei).
• În sfârșit, în nord-vestul Greciei se alcătuiește Despotatul de Epir (și Neopatros) cu capitala la Arta. Aici vor cârmui membri ai familiei Angellos (care își mai zic și Dukas și Comneni).

Fiecare din aceste grupări de greci luptă pentru recâștigarea Constantinopolului, care va rămâne însă în mâinile latinilor vreme de 57 de ani. Cei care s-au retras mai curând din această competiție au fost cei din Trapezunt. Imperiul lor, care a durat până în 1460, a jucat un rol tot mai șters și au renunțat foarte repede să încerce să ajungă înaintea celorlalți pe Bosfor.

Imperiul de Niceea, însă, și Despotatul Epirului, nu numai că vor urmări fiecare cucerirea Constantinopolului, dar se vor lupta și între ele în acest scop. Datorită organizării și conducerii mai pricepute a grecilor de la Niceea, aceștia vor izbuti să-și înlăture competitorii și până la urmă să refacă unitatea imperiului Bizantin spre folosul lor.

Surse

• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
• Edward A. Sciecienski, The Filioque: History of a Doctrinal Controversy, Oxford University Press, New York, 2010.