Istoria isihasmului românesc

Istoria isihasmului românesc începe odată cu istoria isihasmului athonit din secolul al XIV-lea și se continuă neîntrerupt până în ziua de astăzi. Însuși cuvântul „sihastru”, foarte răspândit în limba română, este transcrierea românească a cuvântului „isihast”. Datorită cercetărilor și scrierilor părinților Ioanichie Bălan și Dumitru Stăniloae, această istorie s-a făcut cunoscută în secolul XX.

„Această descriere pune într-o lumină nouă, mai adâncă, de o impresionantă seriozitate, rolul monahismului în trecutul nostru și temeliile rezistenței poporului nostru pe acest pământ, în furtuna unei istorii de neîncetate greutăți, ca și izvoarele spiritualității lui atât de înțelepte și de echilibrate. Acești sihaștri ne-au ținut prezenți în munții noștri alături cu ciobanii, în schiturile lor își găseau adăpost cei ce se refugiau în vremuri de grea cumpană, voievozi, dar și oameni din popor. Sihaștrii aceștia se recrutau dintre românii credincioși de pe ambele laturi ale Carpaților și constituiau o formă de menținere a unității noastre ca popor în temeliile ei cele mai adânci.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Introducere

În secolul al XVIII-lea, călugărul Paisie, venit de la Poltava, a găsit în Moldova un monahism, care, prin numeroși reprezentanți ai lui, practica, în continuarea neîntreruptă a acestei tradiții, o viață isihastă (de sihaștri), înspirată de rugăciunea lui Iisus. Tocmai datorită acestei existențe de sine a țărilor române și unei dezvoltări a vieții mănăstirești, pe care au putut-o menține ele, și copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxă, iar mai târziu tipăririi de cărți cu acest conținut, din care unele puteau fi trimise și la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut menține neîncetat spiritualitatea Sfinților Părinți în acest monahism.

Aceasta, la rândul ei, a făcut ca și în creația teologică românească să se mențină linia veche patristică, printr-un Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, în vreme ce teologia greacă și rusă a oscilat între influența catolică și cea protestantă (de exemplu la greci, între tendința catolicizantă a lui Meletie Sirigul și patriarhul Dositei al Ierusalimului și cea protestantizantă a lui Chiril Lucaris, Mitrofan Critopol, Ioan Cariofil; iar la ruși, între tendința catolicizantă a Școlii de la Kiev, până la Petru cel Mare, și între cea protestantizantă care începe de la Petru cel Mare prin Teofan Procopovici, până când prin Dimitrie Cantemir începe să se descopere linia ortodoxă în spiritualitate, întărită apoi prin Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi, trăitori în Moldova, unde au venit foarte probabil după ce au aflat de monahismul acesteia prin Dimitrie Cantemir.

Despre sihăstrii

Cuvântul „sihastru” este transcrierea românească a cuvântului „isihast”. Așa cum patriarhul Calist e numit în manuscrisele românești „Calistru”, așa cuvântul isihast a devenit în rostirea românească „sihastru”.

Aproape pretutindeni unde s-au înălțat mănăstiri mai mari, au existat prin împrejurimi unul sau mai mulți „sihaștri”. Acești „sihaștri” locuiau de multe ori în chilii săpate în stânci sau în bordeie de lemn. În cartea citată a lui Pavel Chihaia sunt date în fotografie ușile mai multor astfel de chilii în stânci din munții Buzăului. Odată ce se zidea în apropiere o mănăstire, viața sihăstrească nu înceta în împrejurimile mai greu accesibile ale ei. De exemplu, pe valea Putnei, nu departe de mănăstire, s-a înfiripat o „sihăstrie” pentru călugării care voiau să ducă o viață de liniște, închinată rugăciunii. „Sihăstria” aceasta a durat până la ocuparea Bucovinei de către Austria, mai precis până la Iosif II, care a desființat odată cu mănăstirile din Bucovina și această sihăstrie. Încă la 1776, în 10 ianuarie, Grigore Ghica Vodă acordă niște scutiri călugărilor „sihaștri” de la Putna. Pocrovul e atestat încă de la 1691 cu numele de „Sihăstria Neamțului”. Numele acesta e atestat de un alt manuscris din Biblioteca Academiei Române, cu nr. 1284. Manuscrisul cuprinde în traducere românească scrierea lui Agapie Landos „Mântuirea păcătoșilor”. Pahomie, episcop în Roman, dăruiește acest manuscris sihastriei din muntele Chiriac, adică Pocrovului. Mai știm și de alte scrieri de literatură ascetică, scrieri care circulau în românește chiar de la începutul sec. al XVII-lea. În Biblioteca Academiei Române sunt Paterice din sec. al XVII-lea (ms. nr. 1429 din anul 1676, nr. 3163 din 1706 etc.).

Înainte de secolul XIV

Articol principal: Începuturile monahismului românesc.

Secolul XIV

Grigorie Sinaitul

A se vedea și secțiunea Grigorie Sinaitul și românii din articolul Grigorie Sinaitul

Mitropolitul Tit Simedrea a scos la iveală faptul că în jurul lui Grigorie Sinaitul, printre călugării de alte națiuni ortodoxe, s-au aflat și călugări români. Istoricul român Răzvan Theodorescu zice:

Existența unui monahism românesc în perioada anterioară celei de a doua jumătăți a sec. al XIV-lea, cu unele ecouri ale vieții călugărești din Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum cele de la Paroria și Kelifarevo, poate fi bănuită cu temei, în unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire ni s-a păstrat, putând aduna laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte, în întinsele regiuni păduroase, sau cele colinare, pe călugării care, departe de orașe, își vor fi organizat existența după canoanele cinului monahal ortodox înaintea apariției primelor mănăstiri cunoscute documentar în Moldova și Muntenia.

Existența monahilor în Țara Românească, alături de existența unui cler de mir înainte de așezarea la 1359 a primului mitropolit statornic la Curtea de Argeș, este atestată și în actul sinodal din Constantinopol. Carmen Laura Dumitrescu datează numai pictura unei biserici rupestre de lângă Câmpulung (Dâmbovița) ca fiind de pe la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Pavel Chihaia pune începutul acestor mici așezări isihaste în legătură cu influența Școlii Sfântului Teodosie de Târnovo, un ucenic bulgar al lui Grigorie Sinaitul, de la Kelifarevo (la 12 km sud de Târnovo, în munți).

Emil Turdeanu afirmă prezența unor români atât în jurul lui Grigorie Sinaitul cât și era la Kelifarevo, în jurul Sfântului Teodosie, fiind deplin dovedită pătrunderea spiritualității acestui centru la nordul Dunării:

Tradiția culturală a Paroriei va pătrunde la nordul Dunării câțiva ani mai târziu (după moartea lui Grigorie Sinaitul, întâmplată la 1346), prin intermediul unui alt centru isihast, mănăstirea de la Kelifarevo, întemeiată de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, în apropiere de Târnovo. Vom vedea mai târziu care a fost rolul lui în formarea literaturii slave în Țările Române. Dar trebuie să spunem încă aici că datorită ucenicilor bulgari de la Paroria, cu Teodosie în frunte, datorită mai ales focarului de spiritualitate isihastă aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusă în bulgară și răspândită apoi în nordul Dunării.

Același autor menționează un loc din Viața Sfântului Teodosie, scrisă de patriarhul Calist al Constantinopolului:

Îndată ce s-a așezat în locul muntos, numit vulgar Kelifarevo, vestea a zburat peste tot, mai repede ca pasărea, nu numai la poporul bulgar; Ci și la sârbi, unguri (cred că e vorba de românii ardeleni, aflați în Ungaria, n.n.) și români, și chiar și la cei ce trăiesc în jurul Mesimbriei.

Menționând acest loc, Emil Turdeanu zice: „Popularitatea de care se bucură printre români are ceva șansă de a traduce realitatea”.

Muntele Athos

A se vedea și Țările române și Muntele Athos

Spiritualitatea isihastă a venit, fără îndoială, și prin legăturile strânse ce le avea Țara Românească cu mănăstirea Cutlumuș din Sfântul Munte. Ajutoarele date de voievodul Vladislav I pentru zidirea din nou a acestei mănăstiri, sub starețul Hariton, au făcut ca în această mănăstire să se așeze mai mulți călugări români tocmai în această perioadă în care isihia se afla în floare și era sprijinită de patriarhii Calist și Filotei, ucenicii sfântului Grigorie Palama, dintre care primul a trimis, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, pe Iachint de Vicina ca prim Mitropolit al Țării Românești.

Acești călugări nu s-au închis definitiv în Athos. Ei veneau uneori acasă. Așa au venit înainte de 1370, pentru că nu se puteau împăca cu viața de obște de acolo, fiindcă în Țara Românească duseseră o viață mai liniștită în micile schituri din ea. După ce voievodul Vladislav obține, prin corespondență, de la stărețul Hariton al Cutlumușului, îngăduința ca călugării plecați din Țara Românească să ducă o viață mai de sine, acești călugări se duc din nou în Cutlumuș și unul din ei, Melchisedec, ajunge chiar [[egumen]ul mănăstirii (între 1370­-1375). El fusese în țară protopopul Mihai, deci era un om mai ridicat din punct de vedere cultural și spiritual. Un altul era ieromonahul Iacob.

La 1372, însuși starețul Hariton din Cutlumuș este adus de voievodul Vladislav ca mitropolit la Curtea de Argeș, după moartea lui Iachint, întâmplată în același an. Dar, la 1376 Hariton se retrage din nou la Athos, ajungând protos al Sfântului Munte. În această calitate, la 1378, el dă călugărilor din Cutlumuș o seamă de sfaturi, care amintesc de învățătura isihastă.

Nicodim de la Tismana

Un alt impuls de viață călugărească în duh isihast a venit în Țara Românească prin Nicodim, întemeietorul mănăstirilor cu viață de obște. E un consens general asupra faptului că Nicodim a fost un adept al isihasmului.

Aceasta are corespondența cu patriarhul Eftimie de Târnovo, un ucenic al Sfântului Teodosie. Nicodim cerea răspuns lui Eftimie la anumite întrebări și primea răspuns la ele. Patriarhul Eftimie era prieten și cu Antim, al treilea Mitropolit al Țării Românești, grec din Constantinopol, căruia îi răspunde de asemenea la unele întrebări. Patriarhul Eftimie a dat un și mai mare avânt traducerilor de scrieri duhovnicești din grecește, fiind el însuși un autor de scrieri proprii de caracter duhovnicesc.

Scrierile lui au avut mare ecou în țările românești. Viața Sfintei Parascheva, scrisă de el, e redată de mitropolitul Varlaam în Cartea de învățătură a sa, iar din Panegiricul la Sfinții Constantin și Elena scris de Eftimie, Neagoe Basarab ia multe pasaje în Învățăturile sale.

Secolul XV

Introducere

Părintele Ioanichie Balan, de la mănăstirea Bistrița din Moldova, care a cercetat mulți ani viețile sihaștrilor români începând din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, alcătuind mai multe volume cu descrierile lor, spune:

În tradiția mănăstirii Tazlău (zidită în 1497), ca și în cazul celorlalte mănăstiri, era obiceiul de a trăi în jurul Lavrei numeroși sihaștri. Aceștia erau dintre viețuitorii mănăstirii cei mai întăriți, care râvneau o viață pustnicească singuratică. Pentru aceasta erau obligați să petreacă primii ani în viața de obște, pentru a deprinde tainele vieții duhovnicești. Cu binecuvântare plecau apoi în munte, fie ca ucenici ai altor sihaștri bătrâni, fie singuri, sau cu alți conviețuitori. Acolo ocupau una din peșterile libere, sau își construiau singuri bordeie de lemn, din piatră sau din pământ. Fiecare dintre ei păstra legătura cu mănăstirea din care făcea parte. În fiecare sâmbătă coborau din munte, își primeau „tainul” acordat de egumen (pâine, pesmeți, legume, fructe, sare), se mărturiseau la duhovnicul mănăstirii, a doua zi se împărtășeau și iarăși se urcau la chiliile lor. Ocupația permanentă a sihaștrilor era sfânta rugăciune a lui Iisus. (...) Bătrânii comunei Tazlău povestesc și astăzi cele auzite din gura înaintașilor lor, cum că acești sihaștri coborau în fiecare noapte la utrenie în mănăstire, iar după miezul nopții se urcau din nou către chiliile lor. Ei povestesc că acești venerabili sihaștri erau foarte cuvioși, se rugau neîncetat, citeau neîntrerupt Psaltirea, rosteau rugăciunea lui Iisus, făceau mii de metanii pe noapte, privegheau și vorbeau numai de Dumnezeu.

Sihaștrii aceștia au fost de fapt foarte populari în trecutul nostru.

S-a recunoscut rolul lor în susținerea puterii de rezistență a poporului nostru în vremuri grele. Am amintit de Daniil Sihastru, cel care l-a sfătuit pe Ștefan cel Mare, întărindu-l la lupta pentru apărarea Moldovei creștine într-un moment de descurajare. Ei nu erau niște recluși nepăsători de lume; ei ajutau în tot felul poporul în greutățile lui. Părintele Ioanichie Balan spune:

Apoi sihaștrii veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea și cu îndemnul. Călugării, sihaștrii, pustnicii aceștia fugiți de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei. Acești pribegi ai munților, acești prieteni ai Carpaților, acești locuitori ai codrilor au fost în același timp cei mai apropiați sfetnici ai voievozilor. Toți voievozii au avut ca duhovnici și sfetnici de taină călugări și sihaștri. În ei aveau cea mai mare încredere, cea mai mare nădejde, lor le destăinuiau inima, sfatul lor îl păzeau cu sfințenie, de la ei cereau rugăciune și binecuvântare, când plecau să-și apere credința și pământul strămoșesc.

Popularitatea lor se vede și de acolo că numele de sihastru, ca transcriere în limbaj popular românesc a numelui de isihast, a devenit și a rămas în viața poporului nostru cu întregul lui înțeles din secolul al XIV-lea, când s-a răspândit din Sfântul Munte, ca un nume familiar, dar și ca o dovadă că modul isihast al călugăriei s-a practicat în tot trecutul românesc, în văzul poporului. După câte știm, la nici un alt popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atât de popular, nu s-a păstrat cu această largă și populară rezonanță, pentru că nici modul isihast al călugăriei nu s-a păstrat la fel.

Moldova

În Moldova, începând de la Alexandru cel Bun, care pune Mitropolia de la Suceava în legături cu Constantinopolul, se aduc operele unor autori isihaști, ca Grigorie Sinaitul și patriarhul Filotei, care se traduc aici în slavona bisericească.

Dar cu siguranță că aceste scrieri isihaste - ca și cele venite prin Kelifarevo -, deși în traduceri slavone, nu au rămas fără o rodire în viața călugărească românească. Altfel nu s-ar fi simțit nevoia să fie copiate și răspândite în țările române. Roada lor o vedem de fapt în bogata răspândire a tipului călugăresc de sihastru în aceste țări.

Când Alexandru cel Bun înființează eparhia Rădăuților, îl va numi episcop pe Sfântul Leontie de la Rădăuți, sihastru din codrii Rădăuților, de pe valea Putnei, unde a fost înființat un schit.

Din secolul al XV-lea, părintele Ioanichie redă viața de sihastru a Sfântului Iosif de la Bisericani. Acesta, în tinerețe, a înființat o mică sihăstrie românească, împreună cu câțiva ucenici ai săi, în pustia Iordanului. Apoi, după căderea Constantinopolului, s-a retras cu ucenicii săi în muntele din vestul mănăstirii Bistrița, unde și-au zidit chilii mici din lespezi de piatră, în tot muntele acela.

Ucenicii săi se numeau Simion, Metodie, Varnava, Petru, Gherman, Pir și Grecu. Domnitorul Moldovei, Bogdan cel Orb, le-a zidit la 1512 „schitul lui Iosif”, care, mai târziu, s-a numit „Mănăstirea Bisericii”. În secolul al XVII-lea, trăiau în jurul ei până la 400 de schimnici.

Lângă Mănăstirea Putna, într-o stâncă de deasupra unei văi din apropiere, dăinuiește până azi chilia lui Daniil Sihastrul. Se poate presupune că Ștefan cel Mare a zidit mănăstirea Putna atras de acest loc prin viața ce o ducea în împrejurimi Daniil Sihastru, care era, după tradiție, duhovnicul lui. După ce acesta s-a retras în părțile Voronețului, Ștefan cel Mare a zidit și acolo o mănăstire, Voronețul, unde Daniil Sihastru e și înmormântat.

Un alt mare sihastru din secolul al XV-lea a fost ieromonahul Sisoe. De origine din părțile Bucovinei, s-a făcut ucenicul lui Daniil Sihastru în jurul Voronețului. Apoi, cu binecuvântarea lui Daniil Sihastru, se retrage în Munții Rarăului, nevoindu-se mulți ani singur. Mai târziu, strângând câțiva ucenici în jurul său, înființează „Sihăstria Rarăului” sau „Schitul lui Sisoe”. Unii voievozi, de după aceea, au zidit pe Rarău alte două „sihăstrii”.

Este de asemenea cunoscut Sfântul Cuvios Simeon de la Pângărați, care se nevoia de mic în Mănăstirea Bistrița, până s-a retras cu doi ucenici pe valea pârâului Pângăraţi.

Țara Românească

La fel ca în Moldova, lângă Tismana se află chilia în stâncă unde se spune că ar fi petrecut uneori, ca sihastru, întemeietorul mănăstirii, Nicodim.

Transilvania

Călugări de mare înfrânare au existat de timpuriu și în Transilvania, din care unii fie că se întorceau ca sihaștri în locurile lor de origine din sihăstriiie Moldovei, fie că se formau întâi în schiturile din Transilvania și apoi se duceau în munții Moldovei. Se știe, apoi, că mulți din sihaștrii din pădurile Moldovei se recrutau din ciobanii transilvăneni care își pășteau oile pe acolo.

În secolul al XV-lea, un mare nevoitor a fost cuviosul Ghelasie, staretul mănăstirii Râmeț, de la intrarea în Munții Apuseni. E o mănăstire care se crede că datează de pe la 1215 și e probabil că existența ei la câțiva kilometri de Geoagiu de Sus a fost un factor hotărâtor pentru stabilirea unei episcopii românești la Geoagiu. Ghelasie a avut un mare rol în Transilvania, formând numeroși călugări, apărători ai ortodoxiei.

Secolul XVI

Mănăstirea Agapia

Mulțimea de sihaștri care viețuiau în munții din împrejurimi au avut un rol hotărâtor și în înființarea mănăstirii Agapia de către Petru Rareș, la 1527 sau la 1542-1552, la poalele acestor munți. Părintele Ioanichie Bălan afirmă că încă cu câteva sute de ani înainte viețuiau în acești munți mulți sihaștri. După Condica Sfântă a mănăstirii Agapia, ei erau mai ales ciobani transilvăneni.

Vârfurile de munți din jurul Agapiei (Serghia, Pahomia, Eufrosin, Sihăstria) își au numele de la sihaștrii care au viețuit în ei. Pe unul din aceste vârfuri există și o sihăstrie. Mai jos erau chiliarchii, care, spre deosebire de sihaștri, aveau câte o chiliuță. O mică așezare mănăstirească s-a ridicat în „Livada Părinților”, unde se văd și azi temeliile bisericii și ale altor clădiri mai mici. Locul e numit până azi „Scaunele”, probabil pentru că acolo dormeau două-trei ore pe noapte călugării, potrivit unei practici a schimnicilor de a nu dormi în pat, ci numai pe scaun.

Schitul mai vechi din „Livada Părinților” se mai numește până azi și „mănăstirea lui Agapie”, de la un sihastru numit Agapie, care a urzit-o prin secolul al XIV-lea (sau, conform Arhim. Ioanichie Bălan, în secolul al XV-lea). Mai la vale, s-a zidit, prin secolul al XV-lea, schitul de pe muntele Eufrosin. În „Livada Părinților” s-au descoperit morminte cu sicrie făcute din butuci groși de stejar, având în ele oseminte ale căror cranii sunt așezate pe o cărămidă, cum se înhumează călugării. Agapia din Deal, de azi, datează de după 1500. Ea poartă hramul „Schimbarea la Față”, care iarăși arată caracterul ei isihast, dat fiind că în învățătura isihastă se afirmă că toate nevoințele cu rugăciunea lui Iisus duc pe practicant la vederea luminii taborice.

Mănăstirea Agapia însăși, fie cea din „Livada Părinților”, fie cea de pe muntele Eufrosin, fie una antecesoară actualei așezări, e atestată încă din secolul al XV-lea. În arhiva mănăstirii Neamț se păstrează o hotărâre dată de Ilies Vodă la 1437, într-un proces pe care mănăstirea Agapia îl avea pentru un teritoriu cu mănăstirea Neamț. La 1461, Arsenie, starețul Agapiei, avea un alt proces cu mănăstirea Neamțului. Tot așa, un alt stareț, Isaia, avea la 1480 un proces cu mănăstirea Secui.

Alți sihaștri

Neculce, care ne spune că Voronețul a fost zidit de Ștefan cel Mare la îndemnul lui Daniil Sihastru, ne spune că și Alexandru Lăpușneanu a zidit Slatina la îndemnul unui alt sihastru.

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (cunoscut local și ca Sfântul Ioan de la Silvaș) a fost un sfânt sihastru care s-a nevoit în părțile Hunedoarei, în apropierea mănăstirii Prislop (Silvașul), în a doua jumătate a sec. al XV-lea sau prima jumătate a sec. al XVI-lea.

Secolul XVII

Țara Românească

La îndemnul a doi sihaștri a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de Varlaam, mitropolitul Țării Românești, mănăstirea Turnu din județul Vâlcea. Acești putnici erau Sfinții Misail și Daniil și peșterile lor se văd până azi în ogradă mănăstirii. Daniil a devenit duhovnicul tuturor sihaștrilor din Muntele Cozia, inclusiv al Cuvioșilor Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara care se nevoiau în Muntele Sălbaticul puțin mai la vest. După trecerea la Domnul a duhovnicului Daniil, egumenul (numit și „nacealnic”) Misail a devenit duhovnicul sihaștrilor din toată regiunea.

Din munții din preajma mănăstirii Cozia se pot numi alți sihaștri care au dat numele lor acelor locuri: Piraul lui Antim, Muntele lui Teofil, sau Teofila etc.

O mărturie a întinsei vieți călugărești de tip isihast în ținutul Buzăului sunt numeroasele peșteri și urmele unor tot atât de mici schituri din această regiune. Pavel Chihaia a înșirat multe din aceste schituri, urmând lui Alexandru Odobescu, lui B. Iorgulescu și N. Stoicescul. Astfel însiră: biserica Fundătura, atestată la 1679, Peștera lui Iosif, Schitul lui Agaton, mai vechi de 1521, cu o peșteră în fața lui, unde se află un altar, Schitul Alunișului (1649-1668), Chilia Fundul Peșterii, în care locuiau sihaștri la 1782, Peștera lui Dionisie, deasupra Peșterii lui Iosif, mănăstirea Sfântul Gheorghe, ctitorie a lui Mihai Viteazul, mănăstirea Pârâul, aproape de Alunișul-Nucu, despre care un document din 1694 spune că la început fusese un „schitișor prost” (simplu), ca și alte schitișoare ce se află împrejurul ei și se țin de la dânsele călugării sihaștri", dar că Matei Basarab o făcuse mănăstire de piatră, mama tuturor schitioarelor de acolo.

Născut în secolul al XVI-lea în Ținutul Muscelului (azi județul Argeș), Cuviosul Ioanichie cel Nou s-a călugărit de mic în Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă. Întâlnind mulți sihaștrii, Cuviosul s-a retras într-una din peșterile din munții din apropiere unde s-a nevoit aproape 50 de ani, înainte să se ducă la Domnul în 1638. Moaștele schimonahului au fost găsite în 1944 de către egumenul schitului.

Moldova

Muntele Ceahlău

Tradiția vieții sihăstrești se continuă la Tazlău și în secolul al XVII-lea. Într-un hrisov domnesc din 1617 sunt amintiți mai mulți călugări sihaștri din pădurile seculare din jurul acestei mânăstiri. Cel mai renumit dintre ei era Onufrie Sihastrul, care s-a nevoit aproape o jumătate de veac în pădurea de pe „Dealul lui Onufrie”. Tot pe acest „Deal” s-au nevoit și urmașii lui: Serafim Sihastrul și Pavel Sihastrul. Până azi se văd ruinele vechilor chilii și peșteri ale sihaștrilor de acolo. O mulțime de pustnici s-au nevoit în peșterile de pe muntele Ceahlău.

Există acolo chiar un schit, numit „Schitul Sihastru”, sau „Sihăstria Ceahlăului”, întemeiată, după tradiție, încă din vremea lui Bogdan Descălecătorul, apoi „Schitul lui Silvestru”, întemeiat de pustnicul cu același nume, în secolul al XVI-lea. Într-o peșteră din Ceahlău se nevoia în secolul al XVII-lea pustnicul Vucol. Până azi ea se numește „Peștera lui Vucol”. Mai sus în altă peșteră se nevoia în secolul al XVI-lea pustnicul Ghedeon, poate cel mai vestit pustnic din Ceahlău. În afara de ei se mai pomenesc în secolele XVI-XVII încă alți pustnici, care au dat nume unor poieni, unor pârâie, unor peșteri: Peștera lui Gherman, Poiana lui Ghenadie, Pârâul lui Patapie, Pârâul lui Nicandru, Pârâul lui Bucur, Schitul Casiana etc.

Mai trebuie menționat Sfântul Cuvios Chiriac care a intrat de tânăr în obștea Mănăstirii Tazlău din Neamț. După ce este hirotonit ieromonah, Cuviosul se retrage în pustnicie într-o peșteră din apropiere, răbdând frig cumplit și ispite diavolești. Acolo, devine un renumit duhovnic făcător de minuni, vizitat de mulți și apărând Neamțul de influențele calvine venite din vest. După ce a trecut la Domnul în 1660, Sfântul Dosoftei al Moldovei i-a sărutat moaștele, arătându-și cinstea pentru sfințenia Cuviosului.

Ceahlăul era un adevărat Munte Athos românesc.

Mănăstirea Secu

Mulți și mari sihaștri au viețuit și în jurul mănăstirii Secu. E de presupus că în primul rând pentru ei a tradus Varlaam în românește Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe când era călugăr la Secu, înainte de 1618, sau chiar înainte de 1602, pe când era elev la școala dascălului Dosoftei din schitul lui Zosim, anterior mănăstirii Secu. Căci Scara e cel mai bun manual pentru isihaști, sau sihaștri.

Schitul Sihla

Mari sihaștri au viețuit în schitul Sihla și în jurul lui, zidit în apropierea mănăstirii Sihăstria de azi. Schitul propriu-zis a fost clădit în 1731, lângă peștera Sfintei Teodora. Aceasta a viețuit mai înainte în peștera aflată în apropierea schitului Sihla de azi. Ea este cinstită până azi de evlavia poporului nostru ca o sfântă, pentru viața ei de sihastră desăvârșită. După mai mulți ani de sihăstrie în munții Buzăului, împreună cu alte trei surori de viață pustnicească, a petrecut vreo patruzeci de ani în peștera lângă care s-a ridicat mai târziu schitul Sihla, loc vestit pentru sihaștrii ce-l locuiau încă din sec. al XVII-lea. Se spune despre Cuvioasa Teodora că petrecea pururea cu rugăciunea lui Iisus pe buze și în minte și ducea o viață deosebit de aspră. Sihastru a fost și Pavel, duhovnicul Cuvioasei Teodora.

Secolul XVIII

Vasile de la Poiana Mărului

Existența neîntreruptă a miilor de sihaștri și a sutelor de schitulețe cu viață sihăstrească din codrii țărilor române, deci și din munții Buzăului, explică de ce călugărul ucrainean Vasile vine la începutul secolului al XVIII-lea în acest ținut și se așază în unul din aceste schituri, ca apoi să întemeieze unul propriu, căruia i se face stareț. El află aici o viață monahală mult mai intensă decât în țara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influență catolică, se afla acum sub influența protestantă, fapt care adusese și o răcire a vieții monahale. Chiar despre Paisie care vine în aceeași regiune, după Vasile de la Poiana Mărului, J. Hidarin spune: „Staretul Paisie a fost înnoitorul vieții monahale rusești și îndrumătorul și educatorul ei în lecturile ascetice. Căci, în acea vreme, Rusia nu avea asemenea scrieri.”

Vasile, după 20 de ani petrecuți la Dălhăuți, unde exista o puternică viață sihăstrească, în care el s-a putut introduce, se așază în 1733 tocmai în regiunea atât de bogată în mici schituri din munții Buzăului, lângă schiturile Trăisteni și Cârnu, întemeind schitul de la Poiana Mărului, 40 km la apus de Râmnicu Sărat. Era, de altfel, o tradiție mai veche ca monahi ruși să vină în mănăstirile din Moldova, unde puteau găsi mulțumirea unei vieți călugărești de mai mare adâncime duhovnicească.

Cu siguranță că Vasile de la Poiana Mărului a fost inspirat de practica sihăstrească sau isihastă a călugărilor din aceste schituri când a alcătuit acele Cuvinte înainte la Filotei Sinaitul, Isichie Sinaitul, Grigorie Sinaitul și Nil Sorschi. Se poate ca el să fi scris aceste Cuvinte înainte în slavonă. Dar având în obște călugări români pentru care le scria, ele vor fi fost traduse imediat în românește, sau probabil că le-a scris el însuși paralel în ambele limbi. Căci trăind zeci de ani între români, a putut învăța românește destul de bine ca să le scrie în românește sau atât în slavonă cât și în românește. Eventualitatea aceasta pare a fi întemeiată și pe faptul că limba românească a acestor traduceri e foarte greoaie.

De altfel, conținutul acestor Cuvinte înainte e foarte apropiat. Câtă vreme călugării români cer o pregătire prealabilă foarte serioasă înainte de practicarea acestei rugăciuni, Vasile și Paisie îi îndeamnă pe toți să înceapă practicarea ei direct.

Paisie de la Neamț

La 1742 vine, tot în regiunea aceea monahală, călugărul ucrainean Platon, viitorul Paisie. El trecu prin Dălhăuți, care se afla sub autoritatea duhovnicească a lui Vasile, compatriotul său. Prinsese dorul să vină în Moldova de la mitropolitul moldovean Antonie, refugiat în Rusia în timpul războiului ruso-turc (1735-1739), de la care află multe despre Moldova și bisericile sale. Istoricul rus Cetfericov, care a scris viața lui Paisie, scrie despre starea monahismului românesc la sosirea lui Platon (Paisie):

Platon intră pe pământul Moldovei cu simțământul celei mai mari bucurii și cu dragoste sinceră pentru el. El știa că aici înflorește monahismul, că aici vin din Rusia mulți asceți, care caută un adăpost pașnic și favorabil pentru viața singuratică și tăcută și el dorea din tot sufletul să se lipească de sihaștrii de aici, să viețuiască împreună cu ei în singurătate și tăcere și astfel să-și realizeze visul sau statornic din copilărie și tinerețe. În vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul din cele mai înfloritoare colțișoare ale lumii ortodoxe. În Orientul grec, Ortodoxia strâmtorată și împilată de turci nu se putea bucura de libertatea trebuincioasă. În Rusia viața monahală încerca o strâmtorare din partea guvernului.

Despre Dălhăuți, unde Platon (Paisie) se opri prima dată, Cetfericov spune:

Egumen al schitului era un ucenic al starețului Vasile. Aici erau mulți asceți însemnați. Așa era, bunăoară, părintele Rafail, care se îndeletnicea cu transcrierea cărților sfinte. (Cu mare probabilitate se transcriau și în românește, căci călugării români nu le-ar fi putut folosi altfel pentru viața lor duhovnicească). Un alt nevoitor era monahul Dosoftei, care locuia departe de schit, și schimonahul Timoftei care era iscălit în convorbiri duhovnicești și în tâlcuirea cărților sfinte (trebuia să le tâlcuiască în românește, ca să înțeleagă călugării români). Acești doi monahi trăiau retrasi într-o vale adâncă (...) Ei făceau asupra lui Paisie o profundă impresie.

Aici descoperea Paisie viețuirea isihastă.

Trecând apoi la Trăisteni:

aici Platon (Paisie) auzi pentru prima dată pravila și rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte Athos, săvârșite cu mare evlavie și cu frică de Dumnezeu. În schit erau până la 20 monahi, care duceau o viață de obște, și vreo 15 pustnici care trăiau prin apropierea schitului, procurându-și hrana și îmbrăcămintea cu mâinile lor. Aici Platon (Paisie) întâlni mulți sihaștri însemnați.

Pe unul din ei se așezau păsările pe umăr și-l însoțeau oriunde se ducea, până ce intra în biserică. Venind la Traisteni vestitul sihastru Onufrie de la schitul Omu, Platon (Paisie) se duse cu el la Carnu, care se afla pe valea Buzăului în sus, în munți. Părintele Paul Mihail spune, folosind autobiografia lui Paisie:

Acolo, într-o chilie sihăstrească, Platon a înțeles tainele adevăratului monahism și ascetism, a înțeles și a simțit mai profund efectul binefăcător al rugăciunii (...) Paisie cunoscu aici alți sihaștri de mare putere duhovnicească. Cunoscu pe ieromonahul Alexe, care le citea din scrierile Sfinților Părinți, tâlcuind sensul celor spuse. Cunoscu mai bine pe marele sihastru Onufrie, care viețuise înainte multă vreme în pustie, apoi în Ungrovlahia prin munții cei mari, iar acum trăia nu departe de numitul schit, într-o chilie singuratică. (...) Drumul spre casă trecea prin păduri minunate, iar chilia lui se afla pe sprânceana unui munte, de unde se deschidea o priveliște fermecătoare asupra văilor, munților și vălcelelor înconjurătoare, acoperite de păduri nestrăbătute . Bătrânul Onufrie își petrecea vremea în rugăciune, în citire, cântări de psalmi și lucru de mână, făcând linguri, tăiere de lemn de tei cu mare iscusință. El era cu mare dar în a da sfaturi (...) Cu părintele Alexe vorbea mult despre patimile trupești și sufletești și despre lupta cu gândurile, cu dracii, despre ispitele lor neînchipuite, despre meșteșugurile lor (...) Ascultând aceste cuvinte ale bătrânului Onufrie, Platon (Paisie) se aprindea din ce în ce mai mult de dragostea de viața pustnicească.

Iată unde și-a făcut Paisie ucenicia în viața isihastă.

Trecem peste activitatea lui Paisie la Athos și apoi în Moldova, caci ar însemna să întindem prea mult expunerea aceasta.

Despre Paisie s-a scris foarte mult și în rușește și în românește. Dar credem că o latură, asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a lui în ambianța românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc, și ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta.

Ceea ce a adus el în monahismul românesc nu e preocuparea de rugăciunea lui Iisus - caci aceasta s-a menținut mereu între miile de sihaștri din munții țărilor române -, ci o introducere a acestei rugăciuni în viața de obște și, prin aceasta, o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea, o înviorare a vieții de obște. Paisie a venit din Sfântul Munte cu o obște româno-rusă preocupată de această rugăciune, și la această s-au adăugat și unii călugări din Moldova. Dar încă Vasile de la Poiana Mărului afirmă cu insistență că rugăciunea inimii nu e numai pentru sihaștri, ci și pentru cei din viața de obște. Oare nu e această o influență a unui mod de practicarea acestei rugăciuni pe pământul românesc, care a luat o și mai mare dezvoltare în mănăstirea Cernica? Însă majoritatea sihaștrilor din țările române au rămas și mai departe în viața lor isihastă superioară.

Un al doilea lucru adus de Paisie a fost stimulentul dat celor din jurul lui pentru o traducere a scrierilor filocalice din limba greacă, traduceri dintre care cele mai multe erau mai curând o revizuire a unor traduceri mai vechi în lumina textelor grecești, revizuire făcută adesea, când era vorba de vechile traduceri slavone, nu numai după texte grecești, ci și după traduceri românești. Paisie însuși a luat parte la această muncă de traducere. Propriu-zis, contribuția lui a fost nu atât una de înnoire sau de adâncire a vieții duhovnicești, ci mai mult una de ordin cultural, de multiplicare, de revizuire și de difuzare a scrierilor duhovnicești.

Transilvania

Forma de viețuire călugărească în mici schituri, potrivite unei practicări a rugăciunii lui Iisus într-un cadru de liniște, era, până în secolul al XVIII-lea, extinsă și în Transilvania, mai ales în sudul ei și în părțile Bistriței, la poalele Carpaților, de unde se făcea ușor comunicarea cu schiturile din sudul și răsăritul Carpaților. Între Brașov și Sibiu existau în secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de mici schituri. Aceste schituri și legăturile sihaștrilor din ele cu sihaștrii din schiturile din sudul și răsăritul Carpaților au fost cea mai mare piedică în calea lățirii uniatismului în Transilvania după 1700. Documentele austriece nu mai încetează să se plângă de acești călugări care treceau granița de la sudul și răsăritul Carpaților la nordul lor. De aceea, la ordinul curții imperiale din Viena, generalul Bucov dărâmă cu tunurile schiturile din sudul și răsăritul Transilvaniei.

Alții

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se nevoia într-o peșteră din apropiere de schitul Iezerul (jud. Vâlcea), pustnicul Antonie, de origine din Teiuș (Transilvania). Când episcopul Ilarion al Râmnicului refăcea la 1714 schitul Iezerul, primea mult ajutor de la schimonahul Antonie.

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, după ce a fost silit să părăsească scaunul mitropolitan, s-a retras la Sihăstria Putna până la sfârșitul vieții, fiind tuns în marea schismă 4 zile înainte de a se duce la Domnul.

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în anul 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri După ce vizitează Mănăstirea Pecersca și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului". Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 și este înmormântat în paraclisul Sfântul Ștefan din această lavră.

Secolul XIX

Cernicanism

Articol principal: Cernicanism.

Din întâlnirea între tradiția românească sihăstrească de mare adâncime și introducerea ei în cadrul obștii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata viață duhovnicească din mânăstirile Cernica și Căldărușani. Restauratorul Cernicăi și inițiatorul marelui clan de viață duhovnicească imprimată acesteia, a fost transilvăneanul Gheorghe, care a însoțit pe Paisie 24 de ani în Athos și în Moldova și se declară ucenicul lui.

Dar starețul Gheorghe aduce în viața duhovnicească insuflată de el Cernicăi câteva trăsături deosebite, care se resimt poate de niște caracteristici ale sufletului românesc și într-o mai mare măsură de necesitățile locale. El accentuează, mai mult decât Paisie, latura practică a vieții duhovnicești. Aceasta, nu numai pentru a ajuta pe monahi să-și dobândească în mod mai sigur desăvârșirea nepătimirii, ci și pentru a-i face folositori obștii mânăstirești și chiar altor oameni care au nevoie de ajutor. În acest sens, Sfântul Calinic, floarea cea mai aleasă a spiritualității cernicane, unește în profilul lui duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea și înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grijă de săraci, iar pe de alta parte, cu activitatea de ctitor și ziditor de biserici. El cere în Povățuirile lui scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune și că „rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură, în minte și în inimă”. Am putea spune că avem aici o „spiritualitate integrală”.

Înfrânarea, ascultarea și smerenia nu sunt numai niște valori ale desăvârșirii individuale, ci și valori creatoare de bună comuniune și frățietate. Călugării trebuie să fie și în privința aceasta soli cu fapta ai Împărăției lui Dumnezeu, Împărăție a comuniunii desăvârșite. Și mai ales în aceasta se verifică fota reală a amintitelor valori. Dacă sihaștrii individuali sau sihăstriile, ca mici grupuri, promovează mai mult concentrarea minții în unirea cu Dumnezeu, prin Cernica, spiritualitatea filocalică își actualizează forța ei de coeziune frățească între oamenii duhovnicești.

De aceea, starețul Gheorghe dă ca o altă normă pentru obștea sa, ca niciodată numărul monahilor din casă nu treacă de 103, pentru că îndrumătorii ei duhovnicești să poată lucra neîntrerupt la desăvârșirea fiecărui membru și pentru ca să se facă posibilă realizarea unei frățietăți concrete între toți membrii ei. Aplicarea spiritualității isihaste pe plan de obște o promovase și Paisie. Dar el nu pusese o limită numărului membrilor în mănăstire. Starețul Gheorghe manifestă totodată un spirit realist în privința rugăciunii inimii. În Testamentul său el cere călugărului din obște să nu creadă că poate vedea rodind în el „degrabă”, „simplu și în scurtă vreme lucrarea minții”.

Noi suntem încă oameni pașimași, nu ca membrii obștii părintelui Paisie. Și până nu ne curățim de patimi, nu putem înfăptui lucrarea rugăciunii în inimă.

Aceasta nu înseamnă, desigur, o interzicere a rugăciunii lui Iisus. Am văzut că Sfântul Calinic cere călugărilor să aibă neîncetat în gură, în minte și în inimă rugăciunea lui Iisus. Prin „lucrarea minții” starețul Gheorghe înțelege o scufundare totală și neîntreruptă în contemplarea lui Dumnezeu și în unirea cu El, așa cum o înțelegeau Părinții de demult și cum o practicau unii din sihaștrii din peșterile și micile sihăstrii din trecutul românesc, nu simpla rugăciune a lui Iisus (pomenirea desăvârșită a numelui Lui), care se poate face la diferite nivele de concentrare. Starețul Gheorghe avertiza împotriva păreri de ajungere rapidă la desăvârșirea trăirii în Dumnezeu, atrăgând atenția la pericolul înșelăciunilor la care este expus cel ce pornește la această lucrare fără o îndelungată întărire în starea de nepătimire.

În felul acesta, starețul Gheorghe și urmașii lui la conducerea Cernicăi voiesc să se realizeze un echilibru între străduința de înfăptuire a frățietății între toți membrii obștii și străduința de reală desăvârșire. Tot pentru realizarea unei frățietăți cât mai întărite în obște, starețul Gheorghe recomandă evitarea tuturor manifestărilor individualiste în obște, punând cel mai mare preț pe ascultare, apoi pe spovedania de două ori pe săptămână la duhovnicul indicat fiecăruia de stareț și pe împărtășirea o dată pe lună.

Rugăciunea lui Iisus înșiși și-a găsit în această voință de încadrare a călugărului în viața de obște și în viața de rugăciune a Bisericii în general, cu evitarea oricărui duh individualist, o încadrare a ei în rugăciunile și în Laudele celelalte ale Bisericii. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să facă pe monah să se dezintereseze de conținutul rugăciunilor cultului public al Bisericii. Prin încadrarea rugăciunii lui Iisus în aceste rugăciuni de Obște ale Bisericii, însăși aceste rugăciuni sunt ferite de pericolul unei rostiri mecanice formale a lor, umplându-se de luarea aminte la conținutul lor și de căldura duhovnicească ce rezultă din aceasta.

Alți isihaști

Un călugăr de mare înfrânare și neîncetată rugăciune a fost ieroschimonahul Irodion, starețul mânăstirii Lainici, pe care însuși Sfântul Calinic, când era episcop la Râmnic, și l-a ales duhovnic. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi și totdeauna cu șiroaie de lacrimi pe obraz. Veneau la el zeci de mii de oameni de pe ambele laturi ale Carpaților, căci cunoștea gândurile oamenilor și săvârșea vindecări minunate. Sfântul Calinic l-a numit „Luceafărul de la Lainici”. A trecut din lumea aceasta în 1910, la vârsta de 95 de ani. O dovadă a sfințeniei sale e că i s-au găsit osemintele neputrezite în mormânt.

Nu mai vorbim de alți călugări vestiți pentru viața lor de rugăciune, pentru marca lor înfrânare, pentru darul cunoașterii oamenilor și al vindecărilor. Amintim doar de:

• Ioanichie Moroiu, starețul mănăstirii Sihăstria,
• Vichentie Mălău din mănăstirea Secu, care nu dormea decât trei ore pe noapte pe o laviță fără așternut; el avea rugăciunea neîncetată, făcea orice ascultare cu bucurie, spunând că cine face ascultare cu dragoste „liturghie săvârșește”; gusta din mâncări, din apă, din vin, din fructe, din toate roadele pământului, după binecuvântare, cu bucurie, ca dintr-o „împărtășanie”;
• Atanasie Păvăluca, venit pe la 1939 împreună cu fratele său Chiril (în viața civilă: Ioan și Anania), de la Brețcu, în mănăstirea Neamț, cu cele cinci sute de oi ale lor. Rămas la Neamț, spre deosebire de fratele său Chiril, care a plecat la Sfântul Munte, unde a murit tânăr, Atanasie Mălău a dus o viețuire de mare înfrânare, mâncând toată viața o singură dată pe zi, pâine, legume și fructe, citind zilnic toată Psaltirea sau spunând-o pe de rost, dormind numai șezând în scaun două, trei ore pe noapte, umblând desculț vara și iarna, fiind un sârguincios împlinitor al rugăciunii lui Iisus, nelăsându-și gândurile să pornească spre cele pământești; când un frate îl întreba ce faptă trebuie să facă pentru a se mântui, părintele Atanasie îi spuse: „Să ai pe Hristos în minte și ai să te mântuiești”. Întrebând acela, în continuare: „Și cum pot să primesc pe Hristos în minte?”, părintele Atanasie i-a răspuns: „Prin neîncetata rugăciune și paza a minții. Zi mereu rugăciunea lui Iisus, fugi de oameni și nu te învoi cu mintea la nici un lucru rău”. Toată viața a rămas cu oile prin pădure, nevrând să-și ia o chilie în mănăstire nici măcar iarna, ci rămânând totdeauna la stână. Numai când a simțit că-i vine sfârșitul s-a retras în mănăstire. A încetat din viață în 1955, în vârstă de 78 de ani.

Pe lângă aceștia mai amintim de câțiva sihaștri din secolul al XIX-lea, care au avut un mare rol în viața monahismului ortodox, chiar dincolo de hotarele țării noastre.

Amintim, între alții, de Irinarh Roseti, ucenicul schimonahului Iosif din preajma mănăstirii Văratec. După moartea părintelui său duhovnicesc, Irinarh s-a făcut sihastru în pădurile din jurul schitului Nechit (aproape de mănăstirea Neamț), unde a fost vreme de 12 ani mare lucrător al rugăciunii lui Iisus. Mai târziu a înființat mănăstirea Horația, apoi a plecat la Muntele Tabor, unde a trăit 16 ani în desăvârșita sihăstrie în peșterile din acel munte, iar în 1859 a început să zidească marea biserică ortodoxă de pe acel munte, care există și acum, ca singura biserică ortodoxă. Era căutat și acolo de multă lume, pentru rugăciunile lui care aduceau vindecări de boli grele. Toată viața a practicat rugăciunea lui Iisus, dar se ferea să afle cineva de aceasta. În privința aceasta, ucenicul său, Nectarie, istorisește că întrebându-l odată: "Cinstite Părinte, mi-a spus bătrânul Gherasim sihastrul, că sfinția ta ai rugăciunea minții", acela i-a răspuns:

Fiule, cu adevărat am avut-o puțină vreme, dar am lăsat-o. Căci pe când ședeam în pustia aceea 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu și Prea Curatei Lui Maici, ca să-mi dăruiască și mie acest sfânt dar, șezând eu la rugăciune într-o noapte, la miezul nopții, de năprasna s-a luminat chilia mea unde ședeam și m-a împresurat împrejur o văpaie de foc, dar nu mă ardea; și a început inima mea să spună tare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Iar eu m-am înspăimântat și m-am temut ca nu cumva să fie o înșelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, părintele Iosif (e vorba de schimonahul Iosif, duhovnicul mănăstirii Văratec), care avea rugăciunea minții și a făcut și minuni, și m-am mărturisit. Iar el mi-a dat canon ca să nu dorm culcat în pat, ci șezând în scaun și numai un ceas în 24 de ceasuri. Întorcându-mă în chilia mea, m-am ispitit ca să urmez după porunca duhovnicului meu, dar n-am putut. Atunci, văzând eu că nu pot, m-am lăsat de rugăciune!

Se vede și din această istorisire notă deosebită a spiritualității ortodoxe românești, care, pe de o parte, afirmă necesitatea unei aspre nevoințe de pregătire prin despătimire în vederea rugăciunii lui Iisus, pe de alta parte, recomandă o mare discreție, pentru că nu cumva lucrătorul acestei rugăciuni să fie luat în stăpânire de slavă deșartă care e o patimă ce întinează grav pe om.

Un alt mare sihastru român în secolul al XIX-lea a fost Nectarie proptopsaltul. El s-a pustnicit începând de la anul 1845, vreme de 16 ani, într-o colibă din apropierea locului unde s-a clădit schitul Prodromul din Athos, la locul numit Vigla. Acolo a dus o viață de post, de priveghere și de lucrare tainică a rugăciunii lui Iisus. La anul 1862, după sfințirea bisericii schitului Prodromul, Cuviosul Nectarie s-a așezat în schit, unde moare în 1903. A fost, în vremea sa, cel mai vestit psalt din Sfântul Munte. Cu el s-a pustnicit și a trăit apoi la Prodromul și fratele său Atanasie.

Un alt mare lucrător al rugăciunii lui Iisus a fost ieromonahul Iustin, plecat pe la 1810 din mănăstirea Neamț la Sfântul Munte, cu ucenicii săi Patapie și Grigorie. Acolo a cumpărat de la mănăstirea Lavră locul numit „Vigla Ianicopolei” și a zidit 40 de chilii în jurul unei bisericuțe ce exista de mai înainte, adunând în ele pe călugării români ce se nevoiau prin peșteri și prin alte mănăstiri. După 1820, Cuviosul Iustin s-a retras într-o peșteră, petrecând în post, priveghere și în rugăciunea lui Iisus vreme de 20 de ani, până la sfârșitul său, în 1845.

Secolul XX

Cele mai renumite mișcări isihaste din acest secol sunt cele din cadrul grupului misticilor și a Rugului Aprins. De asemenea, traducerea Filocaliei de către Pr. Dumitru Stăniloae a contribuit la răspândirea isihasmului printre români.

Surse

• Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, 1992, ISBN 973-95696-4-1.
• Ioanichie Bălan, Patericul românesc, București, 1980.