Epistola Sf. Apostol Iacov

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
MateiMarcuLucaIoan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I CorinteniII Corinteni

GalateniEfeseni
FilipeniColoseni
I Tesaloniceni II Tesaloniceni
I TimoteiII Timotei
TitFilimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru II Petru
I Ioan - II IoanIII Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus HristosFecioara MariaDreptul Iosif
Ioachim și AnaIoan Botezătorul
Cei 12 apostoli: PetruIoanIacov (fiul lui Zevedei)
MateiFilipToma
Iacov (fiul lui Alfeu)IudaSimon
MatiaBartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim Iosif din Arimateea
PavelGamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel MareArhelau
Irod AntipaIrodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din BetaniaMarta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: BetleemNazaret
Muntele TaborBetaniaSamariaIerihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: AntiohiaDamascEfesIconium
Editați această casetă

Epistola Sfântului Apostol Iacov este una din cele șapte epistole sobornicești ale Noului Testament.[1][2] Denumirea de sobornicești este justificată prin faptul că, spre deosebire de epistolele apostolului Pavel care vizau comunități locale, ele sunt adresate unor pături mult mai largi de cititori, în ultimă instanță întregii creștinătăți.[1][2]

Autorul

Biblia. Papirus 23, Iacov 1.15-18, secolul al III-lea

Epistola Sfântului Apostol Iacov îl are ca autor pe Iacov cel Drept, numit și „Iacov Fratele Domnului” sau „Iacov Ruda Domnului” (adormit în 62 d.Hr.), cel care a fost primul Episcop al Ierusalimului.

În conformitate cu Protoevanghelia lui Iacov, Iacov a fost fiul Dreptului Iosif - alături de ceilalți „frați ai Domnului” menționați în Sfânta Scriptură - dintr-o căsătorie de dinaintea logodnei sale cu Maria.

Eusebiu, citând din istoricul iudeo-creștin Hegesippus (180 d.Hr), fost episcop în Țara Sfântă, spune că Iacov „a fost numit cel Drept, de toți din vremea Mântuitorului până în zilele noastre; pentru că sunt mulți care poartă numele de Iacov”.

El este numit în grecește Adelphos („frate”). Frații lui Iisus - Iacov, alături de Iuda, Simon, și Iust - sunt pomeniți în Matei 13:55, în Marcu 6:3, în Luca 6:14 și de către Pavel în Galateni 1:19.

El nu trebuie confundat cu Apostolul Iacov (fiul lui Zevedei) și nici cu Apostolul Iacov (fiul lui Alfeu).[1][2]

Despre Iacov se mai știe că Domnul I s-a arătat după Înviere[3] iar din relatările lui Eusebiu de Cezareea cunoaștem că el a fost primul episcop al Ierusalimului. Împreună cu Sfânta Fecioară și cu ceilalți apostoli așteaptă pogorârea Sfântului Duh, primește înștiințarea lui Petru că acesta fusese eliberat din închisoare[4], este vizitat de Pavel imediat după convertire[5] și încă o dată când acesta vine pentru ultima oară la Ierusalim.[6] El ia cuvântul și prezidează Sinodul din Ierusalim[7] [1] [2]

Pavel îl numește „stâlp al Bisericii” [8], alături de Chefa (Petru) și Ioan.[1][2]

De la Iosif Flavius se știe că în anul 62 Iacov cel Drept a fost condamnat la moarte prin lapidare de către arhiereul iudeu Annanas; constatând că nu murise sub ploaia de pietre, unul din executori i-a spart capul cu un ciomag.[2] Sinedriul, folosind prilejul că procuratorul Porcius Festus murise, iar succesorul său, Albinus, nu sosise la post, l-a omorât fără aprobarea legală a procuratorului.[1]

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește cinstește pe Sf. Iacov cel Drept pe 23 octombrie, pe 26 decembrie, pe 30 decembrie (împreună cu David Regele și cu Sfântul și Dreptul Iosif), precum și pe 4 ianuarie împreună cu cei Șaptezeci de Apostoli.

Data

Epistola a fost creată între anii 57 și 62 la Ierusalim[2] fiind scrisă într-o limbă greacă curată și corectă.[1]

Cuprins

Pofte, ispite și răbdarea

Ispita, care își are cauza în propria poftă a omului (1.13-14) și nicidecum în Dumnezeu, este o încercare (1.2), o probă, un examen pe care poți să-l treci sau nu. Ispita, ca încercare a credinței, naște (lucrează) răbdare (1.3) dacă i se rezistă, iar omul devine încercat, adică cel care a răbdat ispita (1.12), care-și ia răbdarea că armă, ca plugarul până la venirea ploii (5.7-8); după ce a fost găsit bun el va primi cununa vieții de la Dumnezeu, făgăduită celor ce-L iubesc (1.12). Dacă însă omul se lasă atras și momit de pofta sa și cedează, atunci aceasta, zămislind, naște păcat; iar păcatul odată săvârșit, odrăslește moarte (1.14-15).

Răbdarea este o armă necesară, iar pildele de îndelungă răbdare le găsim la proorocii care au vorbit în numele Domnului și la Iov, care a fost răsplătit la sfârșit, având parte de mila și îndurarea lui Dumnezeu (5.7-11); cei ce au răbdat sunt binecuvântați de Dumnezeu (5.11).

Poftele care se războiesc în mădulare duc la certuri, pizmă, lupte și ucideri. Și aceasta se întâmplă fie pentru că nu sunt cerute acele lucruri de la Dumnezeu, ori cererile sunt făcute nesăbuit, cu gândul de a fi risipite pentru propriile pasiuni păcătoase și de aceea ele nu sunt ascultate și îndeplinite de Dumnezeu (4.1-3).

Credința fără fapte e zadarnică și moartă

Credința fără fapte e zadarnică (2.20), e moartă (2.17, 26) așa cum trupul fără duh e mort (2.26). A avea o credință stearpă nu este de nici un folos, nu poate asigura mântuirea (2.14), căci este ca și cum o frate sau o soră ar fi goi și lipsiți de hrană zilnică și le-ai zice „Încălziți-vă și saturați-vă, dar fără să le dai cele trebuincioase trupului”. Cineva crede în Dumnezeu Unul dar și demonii cred asta… și se înfioară (2.19). Credința trebuie să lucreze împreună cu faptele, prin fapte credința poate ajunge desăvârșită (2.22). Omul este socotit neprihănit prin fapte, nu numai prin credință (2.24). Rahab, desfrânata a fost socotită neprihănită prin fapte când a primit iscoadele trimise de Iosua la Ierihon și le-a scos afară pe altă cale (2.25, Ios 2.1).

Ascultarea și împlinirea Cuvântului Domnului

Omul trebuie să fie un împlinitor al Cuvântului. Simpla ascultare a Cuvântului este doar o amăgire a sinelui. Dacă cineva este ascultător al Cuvântului fără a-i fi și împlinitor, el seamănă cu omul care-și privește în oglindă fața sa firească iar apoi îndată uită cum era. Cel care se uită cu luare-aminte într-o lege desăvârșită, aceea a libertății, și stăruie în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, acela va fi binecuvântat în lucrarea lui.[9]

Împotriva părtinirii

Credinciosul adevărat nu trebuie să cate cu părtinire la fața omului. Cine va face deosebire în gând între un om bogat cu inel de aur și haină strălucitoare și omul sărac cu haina murdară și pe primul îl va trata cu respect și considerație, iar pe celălalt cu dispreț, va păcătui, se va face călcător de lege și se va face pe sine judecător cu gânduri viclene. Nu Dumnezeu însuși i-a ales pe cei săraci în ochii lumii pentru ca să fie făcuți bogați în credință și moștenitori ai împărăției făgăduite celor care-L iubesc? Cei părtinitori îi necinstesc pe cei săraci, uitând că bogații sunt aceia care îi asupresc, îi târăsc pe la judecăți și batjocoresc numele de creștin al celor credincioși (2.1-7).

Credința statornică în cererea de daruri

Dacă cuiva îi lipsește înțelepciunea el trebuie s-o ceară de la Dumnezeu și îi va fi dată cu condiția ca cererea să se facă cu credință, fără vreo îndoială. Omul cu îndoială în suflet se aseamănă valului mării, mișcat de vânt și aruncat încoace și încolo; el nu trebuie să se aștepte să primească ceva de la Domnul căci este un om nehotărât și nestatornic.[10] Omul credincios știe că orice dar bun și orice dar desăvârșit sunt de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor (1.17).

Împotriva bogaților

Bogatul trebuie să se laude cu smerirea lui căci el va trece ca floarea ierbii. Soarele cu căldura lui arzătoare usucă iarba: floarea ei cade jos și frumusețea înfățișării ei piere. Tot așa se va veșteji și bogatul în umbletele lui dacă nu va rămâne smerit (1.10-11).

Apostolul Iacob le spune bogaților să plângă și să se tânguiască din pricina nenorocirilor care vor veni peste ei. Bogăția lor a putrezit, hainele lui sunt mâncate de molii, aurul și argintul au ruginit iar rugina lor va sta mărturie împotriva lor și le va mânca carnea precum focul pentru că au strâns comori în zilele din urmă (5.2-3).

Plata lucrătorilor care au secerat câmpiile și pe care unii bogați le-au oprit-o prin înșelăciune strigă iar strigătele acestor secerători au ajuns la urechile Domnului oștirilor (5.4).

Apostolul Iacob tună împotriva acelor bogați care au trăit în plăceri și desfătări, săturându-și inimile chiar într-o zi de măcel. Ei au osândit și au omorât pe cel neprihănit care nu li se împotrivea (5.5-6).

Limba, rău etern și fără odihnă

Limba este un mic mădular (precum cârma de la corabie sau frâul la cal), dar cu mari lucruri se fălește. „Puțin foc, și câtă pădure aprinde!". „Ea este foc, lume a fărădelegii, mădular care spurcă trupul întreg și pune foc întregului curs al vieții, ea însăși fiind aprinsă de gheenă".

Micul mădular nu poate fi domolit de oameni în veci. Limba este rău fără odihnă, fiind plină cu venin aducător de moarte.

Ea este instrumentul paradoxal al binecuvântării și blestemului. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl nostru și tot cu ea blestemăm pe oamenii care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies și binecuvântarea și blestemul, fapt anormal ca și acela că din aceeași vână a izvorului să iasă și apă dulce și apă amară (3.1-11).

Apostolul Iacob mai arată că omul trebuie să fie grabnic să asculte, dar zăbavnic să vorbească și zăbavnic la mânie (1.19). El avertizează că zadarnică este cucernicia acelui care nu-și înfrânează limba, ci își înșală inima (1.27) (spunând minciuni, ceea ce inima sa nu crede și știe că nu e adevărat).

Înțelepciunea dumnezeiască și înțelepciunea pământească

Înțelepciunea de sus, dumnezeiască se vădește prin fapte, prin purtare blândă; ea este curată (pură), pașnică, domoală (liniștită), ușor de înduplecat, miloasă (plină de îndurare), și de roade bune, nepărtinitoare (imparțială) și nefățarnică (sinceră).

Înțelepciunea pământească, animalică (supusă afectelor și pasiunilor, consumându-se la nivelul psihismului) este plină de gelozie (invidie) și ambiții egoiste, zavistie (3.1-18).

Mila este biruitoare asupra judecății

Judecata (aici se are în vedere judecata lui Dumnezeu) e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă; dar mila este biruitoare asupra judecății (în sensul de judecată omenească, de condamnare obișnuită a omului de către alți oameni)[2].

Rugăciune și cântări

Apostolul Iacob îi îndeamnă pe cei ce sunt în suferință să se roage iar pe cei cu inima bună să cânte cântări de laude (5.13).

Taina Sfântului Maslu și Taina Spovedaniei

Apostolul îi învață pe cei care sunt bolnavi să cheme prezbiterii Bisericii iar aceștia se vor ruga pentru el și-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va vindeca; și dacă a făcut păcate îi vor fi iertate (Iac 5.14-15). „Acesta este textul care, alături de Mc 6.13 și Lc 10.34, fundamentează Taina Sfântului Maslu”.[2] Așadar, conchide apostolul, să ne mărturisim păcatele (Iac 5.16) - unul din temeiurile scripturistice ale Tainei Spovedaniei[2]) și să ne rugăm unii pentru alții pentru a fi vindecați, arătând că mare putere are rugăciunea celui neprihănit (Iac 5.16).

Alte învățături

Apostolul Iacob ne învață că omul nu trebuie să facă vreun jurământ pentru a nu cădea sub judecată (5.12), că e bine să evite calomniile (4.11-12) și trufia lăudăroșilor care își fac planuri meschine de viitor, fără a-și da seama că „abur sunt” și că viitorul lor este total incert (4.13-16). Cucernicia curată și neîntinată constă în a-i cerceta pe văduve și orfani în necazul lor și a se păstra nepătat din partea lumii (1.27).

Întoarcerea din rătăcire a unui om mântuiește sufletul

Apostolul Iacob își încheie epistola arătând că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte[11] și va acoperi mulțime de păcate (5.19-20).

Note

  1. 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5 1,6 I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 313-320, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2002, ISBN 973-9332-75-7
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 2,4 2,5 2,6 2,7 2,8 2,9 Noul Testament, pag 409-415, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-09, comentarii Valeriu Anania
  3. 1.Co 15.7
  4. Fapte 12.17
  5. Gal 1.19
  6. Fapte21.18
  7. Fapte 15.13
  8. Gal 2.9
  9. 1.22-25
  10. 1.5-8
  11. Aici este vorba că își va scăpa sufletul nu de moartea fizică, ci de cea spirituală care înseamnă intrarea în iad, locul chinurilor veșnice. Pe scurt, va scăpa de iad, fapta sa acoperind mulțime de păcate.

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
  2. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 313-320, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2002, ISBN 973-9332-75-7,
  3. Noul Testament, pag 409-415, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-09, comentarii Valeriu Anania