Epistola I a Sf. Apostol Petru

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
MateiMarcuLucaIoan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I CorinteniII Corinteni

GalateniEfeseni
FilipeniColoseni
I Tesaloniceni II Tesaloniceni
I TimoteiII Timotei
TitFilimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru II Petru
I Ioan - II IoanIII Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus HristosFecioara MariaDreptul Iosif
Ioachim și AnaIoan Botezătorul
Cei 12 apostoli: PetruIoanIacov (fiul lui Zevedei)
MateiFilipToma
Iacov (fiul lui Alfeu)IudaSimon
MatiaBartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim Iosif din Arimateea
PavelGamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel MareArhelau
Irod AntipaIrodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din BetaniaMarta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: BetleemNazaret
Muntele TaborBetaniaSamariaIerihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: AntiohiaDamascEfesIconium
Editați această casetă

Prima epistolă a Sfântului Apostol Petru este una din cele şapte epistole soborniceşti ale Noului Testament, fiind prima din cele două epistole soborniceşti care aparţin sfântului apostol Petru.

Introducere

Preliminarii

Epistola este un cald şi părintesc îndemn al apostolului Petru, unul din apropiaţii Mântuitorului. El îi îndeamnă pe fiii săi duhovniceşti să se menţină în credinţă cu toate necazurile şi suferinţele ce le întâmpină.

Cu un conţinut practic evident, ea cuprinde şi unele învăţături doctrinare inserate nesistematic printre învăţăturile morale.

Autenticitatea

Autenticitatea epistolei este confirmată de vechea tradiţie creştină. Astfel o folosesc Policarp şi Papia. Se află în traducerile Scripturii din limba latină şi siriacă. Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian şi Ciprian o citează ca fiind a sfântului Petru. Şi Eusebiu din Cezareea o număra printre cărţile canonice. Se află în lista cărţilor canonice ale Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz.

Din analiza cuprinsului se desprinde autenticitatea ei. Astfel, apostolul se numeşte chiar de la început ca ucenic al Domnului Hristos şi martor ocular al patimilor Sale (5.1). Face parte din ierarhia bisericească (5.1) iar legătura sa cu Marcu şi Silvan (5.12-13) - pe care-i numeşte ucenicii ai săi - ne arată că făcea parte din ceata apostolilor. Există mari asemănări între ideile şi termenii din epistolă şi cuvântările Sf. Petru din Faptele Apostolilor (2.14-39; 10.34-43). Silvan i-a slujit ca secretar la scrierea epistolei care este scrisă într-o limbă greacă corectă (5.12). Apostolul Petru cunoştea epistolele apostolului Pavel, precum singur o mărturiseşte (II Petru 3.15-16)

Motivele şi scopul epistolei

Apostolul este informat că fiii săi duhovniceşti erau supuşi la mari încercări prin persecuţiile contra lor, fiind considerat drept duşmani ai ordinii publice, făcători de rele, aduşi în faţa tribunalelor şi urâţi pentru că se leapădă de viaţa şi moravurile păgâne. Din aceste motive mulţi se clătinau în credinţă, alţii încercau să răspundă la persecuţii prin acte de răzbunare. De aceea, apostolul adresează epistola cu scopul de a-i încuraja în persecuţii, să-i mângâie în suferinţe, arătându-le marile binecuvântări primite în creştinism şi răsplata ce o vor obţine persistând în credinţă.

Adresanţii epistolei

Epistola este adresată către ,,cei aleşi împrăştiaţi printre străini din pont, Galatia, Capadochia, Asia şi Bitinia. Aleşi adică creştini aleşi dintre necredincioşi, străini, căci nu au o patrie durabilă pe pământ (1.4) şi împrăştiaţi deoarece atât iudeo-creştinii cât şi păgâno-creştinii vieţuiau împrăştiaţi printre păgâni. Aşadar epistola se adresează către toţi creştinii din provinciile amintite pe care autorul le-a cercetat mai înainte şi le cunoştea.

Locul şi timpul

Locul este amintit de apostol ca fiind Babilon. Enumerarea localităţilor către care este adresată epistola, de la est la vest, de la apropiat la îndepărtat, ne îndreptăţeşte să susţinem că epistolă a fost scrisă din Babilon. În Babilon creştinismul a fost răspândit de către evreii din Mesopotamia (FA 2.9), aflaţi în ziua Cincizecimii la Ierusalim, iar mai târziu sfântul Petru predică creştinismul la ei şi le organizează Biserica, scriind apoi epistola către comunităţile amintite.

Timpul se deduce din situaţia grea de suferinţe şi persecuţii în care se aflau creştinii, care nu poate fi decât începutul persecuţiilor lui Nero, adică anul 64, după arderea Romei, când situaţia creştinilor se înrăutăţeşte.

Cuprins

Moştenire nestricăcioasă celor cu credinţa încercată

Domnul nostru, Iisus Hristos, în îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea sa din morţi, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă, neîntinata şi neveştejită, păstrată în ceruri. Creştinii sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În această credinţă creştinii se bucură mult, chiar dacă, pentru scurtă vreme, sunt întristaţi prin felurite încercări ale credinţei pentru ca încercarea credinţei, asemenea aurului care este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe acesta creştinii îl iubesc şi cred în El fără să-l fi văzut şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită pentru că vor dobândi, ca sfârşit al credinţei lor, mântuirea sufletelor (1.3-9).

Dacă se întâmplă ca un creştin să sufere, ferice de cei care suferă din pricina neprihănirii lor; ei să nu se teamă, nici să se tulbure, ci să sfinţească în inimile lor pe Hristos ca Domn şi să răspundă oricui le va cere socoteală cu blândeţe şi cu teamă, cu conştiinţa curată. Pentru ca în felul acesta cei care bârfesc purtarea bună a creştinilor în Hristos să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care îi vorbesc de rău. Este mai bine să suferiţi pentru facerea de bine decât pentru facerea de rău căci aşa a suferit şi Hristos (3.13-18).

Creştinii să nu se mire de încercarea de foc din mijlocul lor, privind-o ca pe ceva ciudat, care a dat peste ei ci, dimpotrivă, să se bucure întrucât au parte de patimile lui Hristos care îi vor face să se bucure şi să se veselească la arătarea Slavei lui; iar dacă sunt batjocoriţi pentru Numele lui Hristos să se bucure fiindcă înseamnă că Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihneşte peste ei. Nimeni dintre creştini să nu sufere ca ucigaş, hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci dacă dreptul abia se mântuieşte, ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?. Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine (4.12-19).

Dumnezeu i-a chemat pe creştini la slava Sa veşnică; după ce vor suferi puţină vreme, El îi va desăvârşi, îi va întări, le va da putere şi îi va face neclintiţi (5.10).

Lepădarea vieţii trecute şi apropierea de Hristos

Ca fii ai ascultării, poftele de odinioară, pe când creştinii trăiau în neştiinţă, trebuie abandonate şi aleasă calea sfinţeniei, fiind în acest fel asemănători cu Dumnezeu (1.14-16). Ei trebuie să lepede de de toată răutatea, vicleşugul, făţărniciile, invidiile şi clevetirile (2.1). De vreme ce Hristos a pătimit în trup şi a isprăvit cu păcatul, tot aşa şi creştinii timpul rămas nu mai trebuie petrecut în poftele oamenilor, ci în voia lui Dumnezeu, căci destul au urmat poftele păgânilor, umblând în desfrânări, pofte, beţii, ospeţe, chefuri şi întru nelegiuite slujiri idoleşti. Necredincioşii acum se miră că aceia care sunt creştini nu mai aleargă la acelaşi potop de desfrâu şi îi batjocoresc pe creştini, dar ei sunt cei ce vor da socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii (4.1-5).

Pentru a dobândi mântuirea sufletelor, creştinii trebuie să-şi încingă coapsele cugetului (a-şi strânge sufletul în centură asemenea unui ostaş în stare de veghe), să fie treji, să nădăjduiască în harul pe care-l vor primi la arătarea lui Iisus. Zilele vremelniciei creştinilor trebuie trăite întru frică de Dumnezeu ştiind că au fost răscumpăraţi din viaţa deşartă moştenită de la părinţi nu cu lucruri stricăcioase ca aurul şi argintul, ci cu sângele cel scump al mielului nevinovat şi neprihănit, adică al lui Hristos (1.13-19).

Creştinii trebuie să dorească neprefăcutul lapte duhovnicesc pentru ca, prin el, să crească spre mântuire. În acelaşi timp trebuie să se apropie de Hristos, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu, fiind, asemenea lui, pietre vii, zidiţi pentru a fi o casă duhovnicească şi pentru a aduce jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Această piatră vie este piatra din capul unghiului aleasă, scumpă, iar cel ce se va încrede în Ea nu va fi ruşinat. Pentru cei necredincioşi „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului, ea fiind piatră de împiedicare şi stâncă de cădere; aceştia au fost dinainte rânduiţi (2.1-10).

Slujitorii lui Dumnezeu: călători, cinstiţi

Cei care-I slujesc lui Dumnezeu trebuie să fie ca nişte străini şi călători prin această lume, să se ferească de acele pofte trupeşti care se războiesc împotriva sufletului, să se poarte cu cinste printre păgânii calomniatori (ca aceştia în ziua cercetării, la o mai apropiată privire spre faptele voastre să preamărească pe Dumnezeu) (2.11-12).

Supunerea faţă de stăpânire

De asemenea, creştinii trebuie să fie supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de acesta să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând bine, creştinii să astupe gura oamenilor neştiutori şi proşti (2.13-15,2.17).

Libertatea creştină

Creştinii trebuie să trăiască ca nişte oameni liberi dar neluând libertatea ca acoperământ al răutăţii, ci ca robie faţă de Dumnezeu (2.16).

Slugile supuse stăpânilor, suferind în răbdare făcând binele ca Hristos

Slugile trebuie să fie supuse stăpânilor lor şi nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor greu de mulţumi. Căci este un lucru plăcut dacă cineva suferă întristare pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferind astfel pe nedrept. Nu este nicio fală ca cineva să sufere cu răbdare să fie pălmuit dacă a făcut rău, ci dacă suferă cu răbdare când a făcut bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Căci aşa a făcut Hristos care, neavând păcat sau vicleşug, s-a lăsat batjocorit, chinuit şi răstignit pentru a ne izbăvi de păcate. Aşa creştinii se vor face asemănători cu Hristos, Păstorul, Veghetorul celor care, înainte de El, erau ca nişte oi rătăcite (2.18-25).

Îndemnuri pentru soţi şi soţii

Femeile trebuie să se supună bărbaţilor lor, pentru ca, dacă unii nu se supun Cuvântului (evangheliei), să fie câştigaţi prin felul de viaţă al femeilor lor (fără catehizare formală, prin propovăduire indirectă). Acesta trebuie să fie curat şi cu frică de Dumnezeu. Podoaba lor să nu fie podoaba exterioară, care stă în împletitura părului, în purtarea de bijuterii de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci podoaba lor să fie fiinţa cea tainică a inimii-curată, blândă şi liniştită. Astfel se îmbrăcau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Domnul şi erau supuse bărbaţilor lor, precum Sara care se supunea lui Avraam, pe care-l numea domn.

Fiicele Sarei vor fi acele femei care vor face binele fără a se teme de ceva.

Bărbaţii trebuie să se poarte cu înţelepciune cu nevestele lor, ca şi cu un vas mai slab, cinstindu-le ca pe unele împreună moştenitoare ale harului vieţii. În felul acesta rugăciunile bărbaţilor nu vor cunoaşte piedică (3.1-7).

Etica preoţilor

Preoţii trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu nu de nevoie (silă), ci de bunăvoie, nu pentru câştig ruşinos (mârşav), ci cu lepădare de sine (din dragoste, cu tragere de inimă), nu ca şi cum ar fi stăpâni peste cei ce le-au căzut la împărţeală, ci făcându-se pilde ale turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel mare, ei vor căpăta cununa slavei care nu se poate veşteji.

Alte sfaturi

Înţelepciune
Creştinii trebuie să fie înţelepţi. (4.7) şi să se teamă de Dumnezeu (2.17, 1.17).

Smerenie
Iar toţi să se împodobească cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotrivă celor mândri dar celor smeriţi le dă har. Aşadar creştinii să se smerească sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru ca, la vremea lui, să fie înălţaţi (5.5-6, 3.8).

Solidaritate, milă
Creştinii să fie toţi într-un gând, împreună pătimitori, milostivi(3.8); să-şi slujească unii altora, fiecare după darul pe care l-a primit, ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu, dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care Dumnezeu i-o dă pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Iisus Hristos (4.10-11).

Ospitalitate
Creştinii trebuie să fie ospitalieri fără cârtire (4.9).

Supunere faţă de bătrâni
Tinerii să fie supuşi celor bătrâni (5.5).

Atitudinea faţă de griji
Creştinii să arunce asupra Lui toate îngrijorările lor căci El însuşi se va îngriji de ei (5.7).

Paza limbii, ferirea de rău, pace
Cel ce iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare, să se ferească de rău şi să facă binele să caute pacea şi s-o urmărească, căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor, în timp ce faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul. Şi cine le va face rău creştinilor dacă sunt plini de râvnă pentru bine? (3.8-13)

Iubirea aproapelui
Creştinii trebuie să aibă unul pentru altul o iubire arzătoare fiindcă iubirea acoperă mulţime de păcate (4.8, 3.8, 2.17). Între fraţi trebuie să fie o iubire neprefăcută, din toată inima, şi cu ardoare, fiindcă ei au fost născuţi din nou, nu din sămânţă stricăcioasă (din trup care este ca iarba, având o slavă trecătoare), ci din sămânţă nestricăcioasă, prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu care rămâne în veac, acesta fiind cuvântul propovăduit prin evanghelie (1.22-24).

A nu răsplăti răul cu rău
Creştinii nu trebuie să răsplătească răul cu rău, sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, să binecuvânteze. Căci creştinii sunt chemaţi să moştenească binecuvântarea (3.9).

Trezvie, veghe şi împotrivire faţă de cel rău
Acum sfârşitul s-a apropiat, creştinii trebuie să fie înţelepţi, să privegheze în rugăciuni (4.7). Creştinii să fie treji (5.8, 1.13) şi să vegheze pentru ca potrivnicul, diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită (5.8). Creştinii trebuie să se împotrivească lui fiind tari în credinţă, conştienţi că şi fraţii lor trec prin aceleaşi suferinţe ca şi ei (5.9, 1.13).

Încheiere

Epistola, având un caracter eminamente practic, cuprinde o serie de îndemnuri morale, ideea centrală fiind mântuirea, care trebuie să dea creştinilor curaj în încercări şi suferinţe şi nădejde în moştenirea vieţii veşnice.

Bibliografie

  1. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 313-320, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-75-7,
  2. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
  3. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
  4. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2