Sanhedrin
|
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție. |
| Acest articol face parte din seria Țara Sfântă și Iudaismul în timpul Mântuitorului |
|||
| Curente religioase și partide politice | |||
| Saducheii – Fariseii | |||
| Esenienii – Zeloții – Irodienii | |||
| Instituții | |||
| Sanhedrinul - Marele Preot Templul din Ierusalim Legea lui Moise | |||
| Oameni | |||
| Irod cel Mare – Arhelau – Irod Antipa Irod Agripa al II-lea Pilat din Pont Anna – Caiafa Iosif din Arimateea – Fariseul Nicodim Femeile mironosițe Fotini samarineanca Mariamna - Irodiada | |||
| Locuri | |||
| Ierusalim Betleem – Nazaret Galileea – Muntele Tabor – Marea Galileei Betania – Ghetsimani – Muntele Măslinilor Golgota Samaria – Ierihon Cezareea | |||
| Editați această casetă | |||
Sanhedrinul (ebr. sanhedrin) sau sinedriul (gr. synedrion) este o instituție evreiască tardivă, un soi de comisie permanentă care se reunea de două ori pe săptămână în Templul de la Ierusalim.
După tradiția evreiască și potrivit Bibliei, sanhedrinul venea de la Moise (Numeri 11, 16).
Cuprins
Membri
Sanhedrinul avea 71 de membri: Marele Preot, care era și președintele sanhedrinului, plus alți 70 (după numărul celor 70 de „bătrâni”/ „înțelepți” de care se înconjurase Moise — Ieșire 24, 1; Numeri 11, 16).
Membrii sanhedrinului proveneau în principal din:
- reprezentanți ai marilor familii
- foști mari preoți
- saduchei, toți din clasa sacerdotală
De asemenea, mai puțini, și dintre:
- scribi (funcționari în slujba Legii)
- învățători ai Legii
- farisei
Funcție
Sanhedrinul avea atât funcție religioasă, cât și politică.
Era, mai întâi de toate, curtea supremă pentru delictele religioase – delictele împotriva Legii –, și în același timp o academie teologică care fixa doctrina, stabilea calendarul liturgic și controla toată viața religioasă a poporului evreu.
Din punct de vedere politic, sanhedrinul vota legi, dispunea de o poliție proprie și regla raporturile cu ocupantul roman.
Pentru o deliberare, prezența a 23 de membri era suficientă.
În caz de ședință de noapte pentru o situație gravă, nici o condamnare la moarte nu putea fi pronunțată până la ședința din ziua următoare.
Romanii recunoșteau în mod oficial sanhedrinului puterea de a investiga cauze și de a pronunța sentințe în conformitatea cu legea evreiască. Totuși, în caz de condamnare la moarte, sanhedrinul trebuia să primească avalul autorității romane.
După revolta evreiască și ruina Ierusalimului din anul 70 d.Hr., sanhedrinul politic a încetat să existe, iar cel religios a fost transferat la Jașnia (astăzi Yebna, la 20 km sud de Jaffa), iar mai târziu la Tiberiada.
Alte tribunale
După Iosif Flavius, în timpul legatului Gabinius (63-55 î.Hr.), alte patru orașe (Gadara, Amath, Ierihon și Seforis) au primit dreptul a avea sanhedrine (compuse din 23 de membri), ca o încercare de descentralizare și facilitare a justiției.
Alte „mici sanhedrine” existau în toate localitățile, fiind compuse din 3 membri (între care unul era judecător — Matei 5, 25); acestea tratau cauze de mai mică importanță și puteau să pedepsească cu flagelarea. (Matei 10, 17).
Surse
- Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, pp.52-53
