Evanghelia după Ioan

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
MateiMarcuLucaIoan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I CorinteniII Corinteni

GalateniEfeseni
FilipeniColoseni
I Tesaloniceni II Tesaloniceni
I TimoteiII Timotei
TitFilimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru II Petru
I Ioan - II IoanIII Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus HristosFecioara MariaDreptul Iosif
Ioachim și AnaIoan Botezătorul
Cei 12 apostoli: PetruIoanIacov (fiul lui Zevedei)
MateiFilipToma
Iacov (fiul lui Alfeu)IudaSimon
MatiaBartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim Iosif din Arimateea
PavelGamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel MareArhelau
Irod AntipaIrodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din BetaniaMarta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: BetleemNazaret
Muntele TaborBetaniaSamariaIerihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: AntiohiaDamascEfesIconium
Editați această casetă

Evanghelia după Ioan este a patra și ultima evanghelie din canonul Noului Testament. Ea este scrisă mai târziu decât celelalte evanghelii canonice (numite Evanghelii sinoptice), pe care le cunoaşte, le foloseşte şi le completează. Această a patra evanghelie a fost scrisă de Ioan, fiul lui Zebedeu.

Autorul

P52 faţă, Ioan 18.31-33
P.52 verso, Ioan 18:37-38

Ioan era fiul lui Zevedeu şi frate cu Iacov, pescar şi el. Tatăl său era un pescar din Betsaida Galileii care era om înstărit căci vedem că avea şi lucrători cu plată[1]. Amândoi fraţii au o anumită instrucţie. El trecea totuşi, în faţa sinedriştilor din Ierusalim un om simplu şi fără carte, la fel ca Petru.[2] Ioan şi fratele său au fost chemaţi în timp ce-şi cârpeau mrejele, pe corabie.[3] Ioan face parte din grupul celor trei apostoli mai apropiaţi ai Mântuitorului care iau parte la minunea învierii fiicei lui Iair[4], la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului[5] şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani [6] Dar Ioan era acel ucenic care stătea cu capul pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină[7]

Sfântul evanghelist Ioan şi fratele său Iacov erau numiţi ,,fiii tunetului” din pricina faptului că erau uneori exclusivişti şi pripiţi. Iisus îi încredinţează lui Ioan pe mama sa, înainte de a muri iar acesta o ia la el acasă.[8]Ucenicul pe care-l iubea Iisus era Ioan[9] După învierea Domnului, aleargă la mormânt cu Petru, intră, vede mormântul gol şi crede de atunci în învierea lui.[10] Ioan îl recunoaşte după o nouă minune în care le umple din nou plasele ucenicilor.[11]

Este prezent în Templu la ceasul al 9-lea, al rugăciunii împreună cu Petru, un olog le cere milostenie iar Petru l-a vindecat. Apoi acesta a intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.[12] Când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, apostolii au trimis acolo pe Petru şi Ioan, care s-au rugat pentru ei să primească Duh Sfânt, ceea ce s-a şi întâmplat. [13] Pavel aminteşte în epistola către Galateni că Iacov, Chifa(Petru) şi Ioan sunt priviţi ca stâlpi ai Bisericii[14], fiind prezent aşadar la sinodul de la Ierusalim.

Rămâne în cetatea sfântă până la izbucnirea războiului iudaic, provocat de împilarea romană şi apoi pleacă spre Efes, din Asia Mică. El conduce Biserica de aici cu o autoritate excepţională, precum mărturisesc ucenicii săi: Ignaţiu de Antiohia, Policarp al Smirnei şi Papia de Ierapole, fiind cunoscut sub numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Păstorul). Este exilat de împăratul Domiţian (81-96) în insula Patmos, unde compune Apocalipsa şi se reîntoarce la Efes după moartea acestuia, trăind până la adânci bătrâneţi. Moare de moarte naturală în jurul anului 100.

În calitate de conducător al Bisericii şi un martor ocular al faptelor şi învăţăturilor Mântuitorului, el lasă o biografie adevărată a Acestuia, aşa precum a văzut-o el, pentru a fi opusă ereticilor care începuseră deja a se ivi în vremea sa.

Autenticitatea

Argumente externe

Autenticitatea Evangheliei după Ioan este exprimată în mod direct de Fragmentul Muratori unde se scrie:,,învăţăceii şi episcopii l-au rugat pe Ioan, învăţăcelul Domnului, ca să le scrie o evanghelie. Ioan nu vroia să ia asupra sa o însărcinare aşa de grea...dar până la urmă, după arătarea lui Dumnezeu în vis, a scris evanghelia”. Tot din acelaşi timp avem şi mărturia lui Teofil din Antiohia. El atribuie evanghelia a patra lui Ioan la sfârşitul sec. II, Irineu de Lyon afirmă că Ioan, discipolul lui Iisus a scris o evanghelie care începe cu cuvintele:,,La început era Cuvântul...îndreptate contra lui Cerint, nicolaiţilor şi altor eretici”(Adv. Haer,III.1). Aceeaşi poziţie au Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie din Alexandria. Evanghelia se află pe lista canonică a Sfinţilor Părinţi:Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului şi Grigore de Nazianz

Argumente interne

Evanghelia este scrisă de un evreu. Vocabularul redus şi sintaxa simplă a imbii greceşti din evanghelie arată că nu limba greacă a fost limba maternă a autorului. Paralelismul caracteristic limbii ebraice, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţia evreilor cu privire la Mesia, cunoaşterea topografiei ţării sfinte, toate ne mărturisesc că autorul era un evreu.

Autorul este un martor ocular al faptelor mărturisite în evanghelie: Şi Cuvîntul S'a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan1.14). Ucenicul pe care-l iubea Iisus este acela care a scris epistola (Ioan13.20-24) care nu se numeşte din modestie şi nu-l numeşte nici pe fratele său din grupul ucenicilor apropiaţi ai Mântuitorului.

Limba

Limba este cea greacă, ca şi a celorlalţi evanghelişti. Stilul se caracterizează prin repetiţia sentinţelor, a afirmaţiilor şi negaţiilor, este marcată de paralelismul iudaic cu sentinţe scurte şi ritmate. El pare simplu dar este foarte şlefuit lucrat. Se degajă o impresie de măreţie, care vine din profunzimea ideilor.

Locul

Locul unde ea a fost scrisă evanghelia este Efesul, unde apostolul şi-a petrecut ultima parte a vieţii.

Scopul

Scopul este completarea sinopticilor, combaterea ereziilor şi întărirea credinţei în dumnezeirea Mântuitorului. Destinatarii sunt cititorii creştini din Asia

Particularităţi

Apostolul Ioan nu-şi propune să reia şi să amplifice evangheliile sinoptice, ci să le completeze cu relatări inedite asupra vieţii şi învăţăturii Domnului, dar ordonându-şi materialul după alte criterii. El îşi ia libertatea (şi-şi asumă autoritatea) de a prezenta o altă cronologie a evenimentelor, de a insista asupra unor minuni şi cuvinte omise de predecesorii săi; chiar când istoriseşte aceleaşi fapte relatate şi de sinoptici, el introduce anume particularităţi care-i sunt proprii, fie în ţesătura naraţiei, fie în vocabular, fie în stil. Nota dominantă a Evangheliei însă - şi care o face net superioară tuturor - este dimensiunea ei teologică (fapt pentru care autorul ei este numit şi „Sfântul Ioan Teologul“, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu“). Mesajul ei suprem este acela de a înfăţişa misterul hristologic în toată amploarea şi profunzimea lui, misterul prin care Logosul (Cuvântul) întrupat, El Însuşi Dumnezeu, le descoperă oamenilor pe Dumnezeu-Cel-Nevăzut, le aduce Lumina şi Viaţa, le asigură cunoaşterea şi comuniunea lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi comuniunea intimă cu Iisus Hristos. Dacă limba greacă a operei, corectă de altfel, e destul de săracă, lipsită de anvergura lui Matei, savoarea lui Marcu sau măiestriile lui Luca, în schimb ea izbuteşte să exprime o gândire de mare altitudine duhovnicească, continuu însufleţită de adierea Duhului Sfânt. Scrierea lui Ioan e cea mai întraripată dintre toate evangheliile, un unicat care-l situează pe autorul ei printre marii inspiraţi ai omenirii. Să notăm şi observaţia că ea este nu numai un rod al inspiraţiei, ci şi al unei îndelungate elaborări. Departe de a constitui o colecţie de amintiri trăite sau de reconstituiri documentare, Evanghelia a patra este sinteza unei propovăduiri apostolice de o jumătate de secol, timp în care esenţele s'au decantat într'o arhitectură de neegalat prin măreţie, soliditate, fineţe şi transparenţă. E capodopera teologică a Noului Testament. (Valeriu Anania)

Planul

Evanghelia cuprinde 21 capitole și se împarte în două părţi, precedate de un prolog.

Prologul (cap. 1, 1-18), este o prefaţă și un rezumat al Evan­gheliei, unde se arată divinitatea Mântuitorului și ideile impor­tante, temele care se vor dezvolta în cursul scrierii: viaţa, lumina, adevărul, slava divină, precum și adversitatea iudeilor care nu-l vor primi pe Mântuitorul.

Partea I (cap. 1, 19-12) istoriseşte activitatea Mântuitorului în Iudeea și Ierusalim, adică manifestarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și dovedirea mesianității Sale.

Partea a II-a (cap. 13-21) expune activitatea Domnului Hristos în Ierusalim, Patimile, Moartea și Învierea Sa sau, cu alte cuvinte, preaslăvirea Sa.

Importanţa Evangheliei Evanghelia a patra este o comple­tare a sinopticilor, descriind activitatea Mântuitorului mai ales în Iudeea şi Ierusalim şi demonstrează divinitatea Sa - care-i și tema principală a scrierii - prin minunile şi cuvântările Sale de înalt nivel dogmatic.

Învăţături

Învăţături dogmatice

  • El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (1, 2; 8, 58);
  • toate s-au făcut prin El (1, 2-3);
  • egal şi consubstanţial cu Tatăl (10, 30);
  • are toate câte are Tatăl (16,15);
  • învie morţi ca şi Tatăl (5,28);
  • El este singurul care a văzut pe Tatăl (1,18; 6, 46)
  • din dragostea Tatălui a fost trimis în lume (3, 16);
  • a luat trup omenesc (1, 14), fără păcat (8, 46);
  • pogorându-Se din cer (6, 51);
  • El aduce în lume adevărata învăţătură despre Dumnezeu (7, 16) şi harul Sau în mod desăvârşit (1, 17; 7, 39), fiind Viaţa şi Lumina lumii (8, 12), Calea (călăuza), Adevărul şi Viaţa (14, 6), pâinea vieţii (veşnice) (6, 48)
  • ca Păstor bun (10, 11), S-a jertfit pe Golgota (19,1-42);
  • şi pleacă la Tatăl (16, 5; 14, 28), trimiţând pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (15, 26), amintind toate învăţăturile Mântuitorului (14, 26).

Învăţături morale

  • credinţa în Hristos şi învăţătura Sa (3, 15; 3, 18; 5,24; 6, 29) şi ataşamentul strâns faţă de El (15, 1-7);
  • raporturile dintre oameni bazate pe dragostea intre semeni (13, 34-35), ridicata până la sacrificiu, după exem­plul Domnului Hristos (15, 13);
  • pacea între toţi oamenii, după testamentul Mântuitorului (14, 27).

Simbolistică

Simbolul Evangheliei a patra este vulturul, deoarece spiritu­alitatea şi gândirea ce o caracterizează este înaltă şi sublimă asemenea zborului vulturului care se ridică la mari înălţimi.

Note

  1. Mc1.19-20
  2. FA4.13
  3. Mt4.21-22, Mc1.19-20, Lc5.10
  4. Mc5.37, Luc8.51
  5. Mt17.1, Mc9.2, Luc9.28
  6. Mt26.37, Mc14.33
  7. Ioan13.21-25
  8. Ioan19.25-27
  9. Ioan21.20-24
  10. Mt20.3-10)
  11. Ioan21.7
  12. FA3.1-9
  13. FA8.14-17
  14. Gal2.9

Bibliografie

  1. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 136-163, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-75-7,
  2. Noul Testament comentat, pag146-147, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, ediţia doua revizuită şi îmbunătăţită,Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-9
  3. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
  4. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
  5. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2