Înviere

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Învierea)
Salt la: navigare, căutare

Învierea morţilor (gr. anastasis ton nekron, lat. resurrectio mortuorum) este o doctrină de credinţă creștină care se găsește în Simbolul ortodox de la Constantinopol (381) sub forma unei făgăduinţe şi aşteptări : «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină».

Pentru apostolul Pavel, argumentul învierii morţilor se bazează pe realitatea hristologică : «Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat» (I Corinteni 15, 15—16). De aceea, pentru a dezminţi ideea că învierea lui Hristos ar fi un mit sau o superstiţie, apostolii recurg la proba «martorilor învierii» (Matei 28, 9—17; Ioan 20, 19—25; Fapte 1, 22; 2, 32).

Teologia postapostolică foloseşte ca argument minunile săvârşite de Iisus, pe care le consideră ca anticipare a învierii, învierea trupului este deci anticipată în minunile Sale, mai ales în cele asupra morţilor.

În teologia patristică, învierea este mai degrabă o concluzie a întrupării şi Învierii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pe de o parte, în virtutea consubstanţialităţii omului cu Logosul întrupat, firea omenească participă la toate actele lui Hristos : «prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie» (I Petru 1, 3). Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de un raport de reciprocitate între Dumnezeu şi om în actele lui Hristos : «Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase ; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine ; însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta». Pe de altă parte, învierea trupului din moarte este un har al înnoirii firii noastre. Sursa învierii este puterea care iradiază din trupul înviat al lui Hristos. Hristos înviat a «înnoit» firea noastră, arătând posibilitatea nestricăciunii în creaţie, chiar după cădere.

Învierea este anticipată sacramental în Taina botezului (Rom. 6, 3—6). În primele secole, botezul catehumenilor se săvârşea în Sâmbăta mare, noaptea, între înmormântarea şi învierea lui Hristos, anume pentru ca cel nou botezat să fie, prin afundarea întreită, «contemporan» cu evenimentele comemorate (Mt. 28, 1).

Care este realitatea trupului înviat, ţinând seama de dualitatea naturii umane trup-suflet ? În general, prin învăţătura despre învierea morţilor, creştinismul răsăritean a vrut să pună în valoare ideea că moartea nu este o pierdere sau o aneantizare a persoanei şi personalităţii omului, ci o trecere spre o existenţă unică cu Dumnezeu spre veşnicie. În acest sens, condiţia naturală a trupului se păstrează, dar corupţia în sens de disoluţie a dispărut. Adică trupul rămâne ca substanţă materială, dar funcţiile lui exercitate de simţuri sunt covârşite de facultăţile spiritului. De asemenea, sufletul există ca substanţă diferită şi este nemuritor, dar el participă la slava lui Dumnezeu împreună cu trupul. Mai bine-zis, trupul este absorbit de sufletul spiritualizat, iar acesta este covârşit de energiile divine necreate. Este vorba de o «făptură nouă» (II Cor. 5, 17), de un «trup duhovnicesc» înviat : «Aşa este şi învierea morţilor : se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune ; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere ; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc(gr. soma pnevmatikos)» (I Cor. 15, 42—44). Una din cele mai populare credinţe în pietatea ortodoxă, învierea morţilor nu este bazată pe o idee vagă despre nemurire, ci pe făgăduinţa şi aşteptarea celei de a doua veniri a Domnului. Învierea şi parousia nu se pot disocia : «Acest Iisus, Care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer» (Fapte 1, 11).

Citate

«Omorât ai fost, dar nu Te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat ; că de s-a şi stricat Templul Tău în vremea patimii, şi aşa unul era ipostasul Dumnezeirii şi al trupului Tău ; că în amândouă unul eşti, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om.
Greşeala lui Adam a fost ucigătoare de om, iar nu ucigătoare de Dumnezeu. Că deşi a pătimit firea trupului Tău celui de ţarină, Dumnezeirea a rămas fără patimă ; că stricăciunea cea din Tine o ai prefăcut întru nestricăciune, şi dintru înviere ai arătat izvorul vieţii celei nestricăcioase.
Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, cel dintâi sculat din morţi». (Canonul Sâmbetei celei Mari, cânt. a 6-a, irmos).

A se vedea și

Bibliografie

  • Gheorghe N. Bălana, Despre învierea trupurilor şi natura lor după înviere, în «Studii Teologice», IX (1957), nr. 5—6, p. 368—385 ;
  • Ilie Moldovan, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în «Studii Teologice», XX (1968), nr. 7—8, p. 512—527.

Surse

  • Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă.