Melchisedec Ștefănescu

PS Melchisedec (Ștefănescu),
Episcop al Romanului

Afiliere canonică (jurisdicție)	Biserica Ortodoxă Română
Funcția episcopală
Reședință	Roman
Titlul	Episcop al Romanului
Formulă de adresare	PS
Perioada	22 februarie 1879 - 16 mai 1892
Predecesor
Succesor
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot	1851
Hirotonire episcopală	1862, la Huși
Episcopi consecratori
Titluri precedente (scaune episcopale)	Locțiitor de episcop al Hușilor (1861-1864) Episcop al Dunării de Jos (1865-1879)
Alte funcții	Ministru al Cultelor (1860) Membru de drept în Senatul României
Date personale
Data nașterii	15 februarie 1823
Locul nașterii	Gârcina, județul Neamț
Data morții	16 mai 1892
Locul morții	Roman

Melchisedec Ștefănescu (n. 15 februarie 1823, Gârcina, județul Neamț — d. 16 mai 1892, Roman) a fost episcop de Huși, Ismail și Roman, membru titular (din 1870) al Academiei Române, care a adus o contribuție prețioasă în special în literatura religioasă și teologică, dar și în istorie.

Considerat de Pr. Mircea Păcurariu „cel mai de seamă ierarh care a păstorit în străvechiul scaun al Romanului”, Melchisedec Ștefănescu a fost autorul celor mai multe regulamente și hotărâri adoptate de Sfântul Sinod în primele două decenii de existență, contribuind direct la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate acestea, animozitatea unor colegi din Sinod, ostilitatea unor politicieni, și adversitatea regelui catolic l-au împiedicat să devină mitropolit primat al Bisericii române.

„Melchisedec, clericul cu o cultură vastă, cu o chemare științifică neîndoelnică; om cinstit, modest și binefăcător... o adevărată mândrie a Bisericii”

(Nicolae Iorga)

Înainte de arhierie

Melchisedec (din botez Mihail) era originar dintr-o veche familie preoțească din satul Gârcina (jud. Neamț, n. 15 februarie 1823), având multe rude intrate în monahism: amândoi bunicii, foști preoți de mir, doi frați: arhimandritul Ieronim și arhiereul Valerian, două surori: Evghenia, stareță la Văratec și Suzana, stareță la Războieni.

A făcut studii la Seminarul de la Socola (1834), absolvind în 1843, când a fost călugărit tot acolo și numit profesor. Tot acolo a fost hirotonit ierodiacon (1844). Peste câțiva ani, a fost trimis la Academia duhovnicească din Kiev (1848), unde a obținut titlul de „magistru în teologie și litere” (1851). În același an a fost hirotonit ieromonah în Lavra Pecerska din Kiev. A funcționat alți cinci ani ca profesor la Socola (1851-1856), timp în care a fost hirotesit protosinghel (1852) și arhimandrit (1853). După aceea a fost profesor și rector al Seminarului din Huși (1856-1861).

În cei aproape 15 ani de activitate didactică, Melchisedec și-a dat seama de marea lipsă a manualelor pentru seminariile teologice. Drept aceea, a alcătuit numeroase manuale didactice, majoritatea prelucrate după cele rusești (a se vedea titlurile în secțiunea de publicații).

Perioada arhipăstoririi

Vedere de ansamblu

În ianuarie 1861, a început o nouă etapă în viața sa, căci în urma retragerii lui Calinic Miclescu Hariupoleos din postul de locțiitor de episcop la Huși, guvernul l-a însărcinat pe arhimandritul Melchisedec cu cârmuirea provizorie a eparhiei.

A fost hirotonit întru arhiereu la Iași, cu titlul de Tripoleos, abia la 30 decembrie 1862, cârmuind eparhia Hușilor aproape patru ani. La 17 noiembrie 1864, prin însuși decretulul de înființare a Episcopiei Dunării de Jos (cu reședința la Ismail) semnat de Al I. Cuza, a fost numit „locotenent de episcop”, iar la 10 mai 1865 episcop eparhiot. După o păstorire de 14 ani, a fost ales — la 22 februarie 1879 — episcop de Roman, unde a păstorit până la moarte (16 mai 1892).

Activitatea la cele trei eparhii

În calitate de călăuză a celor trei eparhii, așa cum era firesc, preocupările lui Melchisedec s-au îndreptat în primul rând spre problemele gospodărești și pastorale.

Astfel, la Huși s-a îngrijit de refacerea catedralei, a reședinței și a clădirilor din jur.

La Ismail a făcut totul de la început. Din banii săi, a cumpărat o casă modestă, apoi o nouă casă din banii Episcopiei, din care a izbutit să amenajeze o reședință corespunzătoare, plantând în jurul ei o grădină imensă cu pomi fructiferi. A ridicat Seminarul eparhial la nivelul celorlalte seminarii din țară.

La Roman, s-a terminat casa episcopală, începută încă de antecesorul său, Isaia Vicol, s-a restaurat catedrala, s-au zidit din temelie alte case, care serveau ca birouri ale administrației eparhiale și ca locuințe pentru personal și s-a isprăvit turnul-clopotniță de la intrarea în incinta Episcopiei, început cu un veac în urmă, sub episcopul Leon Gheucă. Grădina Episcopiei a fost transformată într-un adevărat parc, cu flori și pomi fructiferi, cu fântâni și chioșcuri. Cele mai multe din îmbunătățirile de la Episcopia din Roman s-au făcut din banii lui Melchisedec. Prin stăruințele sale, statul a ridicat un local nou, spațios, pentru Seminarul din Roman, așezat chiar lângă Episcopie.

Legăturile cu oamenii

În relațiile sale cu clerul și credincioșii, Melchisedec a fost chipul adevăratului păstor de suflete. A izbutit să impună disciplina în rândul clerului, în toate cele trei eparhii pe care le-a călăuzit. Posturile de conducere — la Episcopie și protoiereii — le-a încredințat numai unor oameni capabili.

Prin legăturile pe care le avea, a determinat pe unii oameni cu stare să ridice biserici în diferite sate sau să ajute Biserica în alte forme. Deși ocupat cu cercetările sale istorice-literare, Melchisedec a găsit timp și pentru a face vizite pastorale în eparhie, dând prețioase îndrumări preoților și credincioșilor săi.

A încurajat pe mulți tineri dornici de învățătură. Elevilor de seminar le dăruia cărți și bani, iar pe cei mai buni i-a trimis la studii, fie la Cernăuți, fie la Kiev, stăruind în Sfântul Sinod să li se dea burse și ajutoare (Silvestru Bălănescu, Constantin Nazarie, Nicolae Filip ș.a.). Marele compozitor și dirijor Gavriil Musicescu a fost încurajat și trimis la studii la Petersburg tot de Melchisedec, pe când era episcop la Ismail. După relatările unor contemporani, Melchisedec a fost acela care l-a sfătuit pe mitropolitul Nifon să înființeze Seminarul ce avea să-i poarte numele și tot el i-a întocmit testamentul.

Activitatea socială-patriotică

„Biserica nu se poate izola de țară; interesele țării nu pot să fie străine Bisericii.”

(Melchisedec Ștefănescu)

Pe lângă activitatea desfășurată ca profesor și ca episcop, putem distinge alte aspecte ale activității desfășurate de Melchisedec în cei aproape 50 de ani de strădanii în slujba Bisericii și a țării.

Anii Micii Uniri

În primul rând trebuie subliniată activitatea sa socială-patriotică, desfășurată în anii Unirii (1856—1859), deci pe când era rector al Seminarului din Huși. Arhimandritul Melchisedec s-a arătat de la început ca un susținător convins al Unirii Principatelor. Se cunoaște o predică pe care a rostit-o în catedrala episcopală din Huși — la hramul acesteia, 29 iunie 1856, — publicată în broșură, cu titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor, cu îndemnuri stăruitoare la unire adresate tuturor claselor sociale ale timpului.

La 29 august 1857, a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc, din partea preoțimii din orașul Huși. În această calitate, a luat cuvântul în mai multe rânduri, sprijinind Unirea și împroprietărirea țăranilor clăcași. A propus de asemenea ca Biserica Ortodoxă Română să nu mai atârne de nicio ierarhie străină, deci să se proclame autocefalia ei și să se înființeze o autoritate sinodală centrală, în care să fie reprezentată și preoțimea de mir. Se cunosc alte două cuvântări ale arhimandritului Melchisedec ținute în catedrala din Huși, cu prilejul alegerilor de deputați pentru Adunarea electivă a Moldovei, care urma să aleagă pe noul domn.

Reformele lui Cuza

După realizarea marelui deziderat național, Unirea Principatelor, Melchisedec a sprijinit cu căldură toate reformele lui Alexandru Ioan Cuza și ale guvernului său.

Apreciat în chip deosebit de domn și de sfetnicul său apropiat Mihail Kogălniceanu, arhimandritul Melchisedec a fost numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, la 30 aprilie 1860. Dar prezența lui în guvernul prezidat de M. Kogălniceanu a dus la numeroase atacuri împotriva sa, venite din partea reprezentanților marii boierimi care nu puteau concepe ca un simplu arhimandrit să fie ridicat la o asemenea demnitate. Din acest motiv, la 6 mai 1860 Melchisedec și-a prezentat demisia, primită de Cuza „cu părere de rău”, după cum a scris el însuși pe cererea de demisie.

Deși retras din guvern, Melchisedec a sprijinit cu multă însuflețire toate reformele domnitorului Unirii, înțelegând că ele sunt o necesitate istorică. De pildă, încă din 1859 a lucrat în comisia de inventariere a averilor mănăstirești, dând un ajutor efectiv la înfăptuirea secularizării.

Tot în timpul lui Cuza a activat ca membru în Consiliul superior de instrucție din iunie 1860, lucrând la întocmirea unei noi programe a Seminariilor și a programei Facultății de teologie din Iași. În 1864, a lucrat la întocmirea proiectului Legii instrucției.

În 1865 a refuzat îndemnurile fostului său profesor și protector Filaret Scriban de a se alătura acelora care luptau „pentru canonicitate” în Biserică.

Diplomația cu Rusia

În 1868, episcopul Melchisedec, împreună cu fostul ministru Ioan Cantacuzino, a îndeplinit și o însemnată misiune politică, la Petersburg, în vederea încheierii de relații de bună vecinătate și de prietenie între România și Rusia. Din raportul întocmit de episcopul Melchisedec după încheierea misiunii, reiese că au fost primiți în audiență de țarul Alexandru II (de două ori), de cancelarul Gorceacov, de mitropolitul Petersburgului și de ambasadorul Prusiei acreditat în Rusia. În cursul misiunii, Melchisedec a dat dovadă de un înalt patriotism, slujind conștiincios interesele țării sale, contribuind la apropierea României de țara vecină.

Războiul de independență

Articol principal: Preoții ortodocși români și războiul de independență.

În timpul Războiului de Independență, a poruncit ca preoții să strângă ofrande pentru ostașii români, fie pe listele Crucii Roșii, fie pe ale comitetelor formate în acest scop, iar în cazul când nu existau astfel de liste, să le întocmească protopopii. El însuși a făcut câteva daruri însemnate în bani. Ca membru în Senatul țării, episcopul Melchisedec a luat cuvântul în mai multe rânduri, sprijinind năzuințele Bisericii și ale poporului român. În felul acesta, a dovedit cu fapta că „Biserica nu se poate izola de țară; interesele țării nu pot să fie străine Bisericii” (declarație făcută la Petersburg).

Activitatea sinodală

Un alt aspect din activitatea lui Melchisedec care trebuie relevat este cel legat de calitatea de membru al Sfântului Sinod al Bisericii române.

Cu aleasa sa pregătire cărturărească și cu bogata sa experiență, Melchisedec a fost sufletul discuțiilor și autorul celor mai multe regulamente și hotărâri adoptate de Sfântul Sinod în primele două decenii de existență. A prezentat, de asemenea, numeroase memorii, cu propuneri pentru întărirea vieții bisericești, pentru ridicarea nivelului moral, cultural și material al preoțimii, pentru îmbunătățirea procesului de învățământ în seminarii și pentru înființarea unei Facultăți de teologie, pentru editarea cărților bisericești, pentru cântările bisericești și mai ales în legătură cu dobândirea autocefaliei Bisericii române. Episcopul Melchisedec a fost autorul răspunsului dat de Sinodul românesc la scrisoarea patriarhului ecumenic din 1882, prin care se plângea de sfințirea Marelui Mir la București, fără știrea sa.

În 1875, Sfântul Sinod l-a delegat — împreună cu episcopul Ghenadie Țeposu — la conferința vechilor catolici, care a avut loc la Bonn (12—16 august 1875), prezentând apoi un raport detaliat asupra misiunii sale.

Activitatea intelectuală

A se vedea și Literatura teologică românească în secolul XIX

Contribuții la istorie

Numele lui Melchisedec a rămas înscris nu numai în istoria Bisericii române, ci și în istoria culturii românești, căci prin cercetările sale a adus contribuții prețioase la îmbogățirea patrimoniului românesc cultural și la dezvoltarea istoriografiei românești.

Activitatea sa culturală a dus la alegerea sa ca membru titular al Societății Academice Române (din 1879 Academia Română), încă de la 10 septembrie 1870. A luat parte aproape la toate sesiunile acestui înalt for cultural, prezentând felurite comunicări științifice, biografii, referate pentru premierea unor cărți, traducând hrisoave etc.

Încă din perioada în care a fost profesor, s-a angajat într-o cercetare meticuloasă a surselor istorice, bazată pe care a elaborat numeroase lucrări. Acestea, cu unele interpretări greșite și răspunsuri neconcludente, explicabile însă pentru vremea respectivă, pot fi încă utile cercetătorilor de astăzi. A efectuat, de asemenea, numeroase călătorii de studii în țară și peste hotare, publicând ulterior rezultatele cercetărilor sale. Printre cele mai valoroase lucrări se numără, fără îndoială, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire (București, 1869, având și un „apendice” cu opt lucrări independente una de alta) și Cronica Romanului și a Episcopiei (2 volume, București, 1874–1875), primele și până în prezent singurele monografii despre aceste vechi eparhii moldovene. Alte lucrări notabile pot fi găsite la secțiunea de publicații mai jos.

Contribuții la teologie

Deși preocupările lui Melchisedec s-au îndreptat mai mult asupra problemelor de istorie, n-a neglijat nici alte ramuri ale teologiei. De exemplu, a tradus din limba germană (după K. J. Hefele) 64 de cuvinte sau predici ale Sf. Ioan Hrisostom orânduite după sărbători și dumineci (1883), iar din slavonește și grecește a tradus câteva cărți de slujbă: Evhologhii (1873), Carte de' Tedeumuri (1879), Acatistul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1886), iar câteva au rămas în manuscris: Psaltirea, Liturghierul, Arhieraticonul ș.a.

Mai se adaugă la acestea numeroase predici, cuvântări funebre, discursuri, disertații, memorii etc.

Concluzie

Numai din această simplă înșirare de titluri cineva își poate da seama de mulțimea și varietatea problemelor abordate și de contribuția însemnată pe care a adus-o Melchisedec la dezvoltarea istoriografiei și a teologiei românești.

Corespondență

Melchisedec a lăsat și o corespondență bogată, publicată abia în ultimii ani. Scrisorile sale, adresate unor politicieni, colegilor săi din Sfântul Sinod și de la Academie, erudiților, preoților și călugărilor, colaboratorilor săi de la Ismail și Roman, membrilor familiei, evidențiază pregătirea sa excepțională, spiritul său practic, dragostea pentru patrie și Biserică, integritatea sa morală.

Acestea reprezintă o sursă valoroasă de informații pentru istoria bisericească a românilor. La fel de importante sunt și scrisorile primite de la marii cărturari ai vremii: I. Heliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Ion Ionescu de la Brad, Ion Bianu, V. A. Urechia, Iosif Vulcan, Gavriil Musicescu, Epaminonda Bucevschi, A. D. Xenopol, Dionisie Romano, Silvestru Bălănescu, Eusebiu Popovici, Constantin Erbiceanu și alții.

Testamentul

Melchisedec a dovedit că este un om de seamă nu doar în viață, ci și după moarte, prin testamentul său.

Averea sa consta dintr-un capital de 150.000 lei noi (la care s-au adăugat 10.000 din partea fratelui său, arhiereul Valerian), o prisacă cu 100 de stupi, două rânduri de case într-o grădină situată în fața Episcopiei.

Prin testament, a dispus ca această avere să fie administrată de o epitropie, condusă de episcopul de Roman, iar din veniturile ei să se ofere anual 1000 de lei unui tânăr care să studieze la Academia Teologică din Kiev. Printre tinerii care au beneficiat de bursele oferite de Fundația Melchisedec se numără preoții Ludovic Cosma, Victor Gervescu, Ioan Țincoca, profesorii Vespasian Erbiceanu, Ștefan Berechet, viitorul patriarh Nicodim Munteanu și alții.

De asemenea, prin testament, a dispus ca în casele sale din fața Episcopiei să se înființeze o grădiniță pentru copiii din Roman și o școală de cântăreți, în care să fie primiți doar copii orfani, având întreținerea gratuită. Biblioteca sa bogată (82 de manuscrise și 2511 cărți), precum și colecția numismatică formată din 114 monede, au fost donate Academiei Române. Era una dintre cele mai bogate biblioteci de la sfârșitul secolului XIX, cu o varietate de lucrări: istorie, literatură, teologie, probleme politico-sociale, pedagogie, economie, agricultură, științe, medicină, artă, publicații periodice etc.

Astfel, numele său a fost înscris, alături de cel al episcopului Dionisie de la Buzău și al mitropolitului Iosif Naniescu, printre cei care au contribuit la Biblioteca Academiei Române.

Disputele din presă

Astfel, episcopul Melchisedec apare ca un ierarh cu o cultură vastă, cu o viață spirituală profundă, cu vederi largi și progresiste, ca un administrator priceput și harnic. Toate acestea au fost apreciate în mod deosebit de contemporanii săi, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza și prietenii săi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și alții.

Cu toate acestea, activitatea sa impresionantă și superioritatea sa intelectuală i-au adus și multe adversități. Timp de ani de zile, a fost atacat în presă, fiind acuzat că a sprijinit reformele lui Cuza, că are legături cu Rusia și cu Biserica Ortodoxă Rusă.

Se pare că aceste intrigi erau orchestrare de anumite cercuri romano-catolice din țară, nemulțumite de faptul că episcopul Melchisedec a identificat pericolul acțiunii prozelitiste catolice în țară (prin memorii precum „Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din România”).

La acestea se adăugau animozitatea unor colegi din Sinod (printre care Partenie Clinceni și Ghenadie Petrescu), ostilitatea unor politicieni (în special a lui D. A. Sturdza), pe care refuza să-i sprijine, și adversitatea regelui, căruia i se prezenta ca simpatizant rus. Toate acestea au împiedicat alegerea sa ca mitropolit primat, atât în 1875, cât și mai ales în 1886, după moartea lui Calinic, când Biserica română trecea prin momente dificile și se simțea mai mult ca niciodată nevoia unui lider de talia lui.

Adormirea

„Episcopul Melchisedec – fără îndoială – a fost cel mai ilustru dintre prelații noștri contemporani și poziția sa în Academia Română îi era cuvenită pe deplin. În episcopul Melchisedec strălucea munca literară. Ca academician, el va rămâne pe deplin în panteonul nostru național”

(B. P. Hașdeu)

Munca sa intensă pe parcursul întregii sale vieți, precum și suferințele morale îndurate din partea inamicilor săi, l-au adus mai repede la sfârșitul vieții. A murit la 16 mai 1892, la vârsta de 69 de ani, fiind înmormântat la Roman, în grădina fundației sale. Ulterior, deasupra mormântului său, unde se află și fratele său Valerian, a fost ridicată o frumoasă capelă în stilul artei vechi românești.

Publicații

Ca profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactică, majoritatea prelucrate după cele rusești. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. La 10 septembrie 1870 ales membru activ al Academiei Române (la sesiunile ei a prezentat comunicări, referate etc.).

Manuale

• Manual de Liturgică, Iași, 1853, X + 132 p. (ed. a II-a București, 1862, XII+ 185 p., prelucrare după Ivan Scvorțev);
• Manual de tipic, Iași, 1854, 100 p.;
• Teologia dogmatică a Bisericii Ortodoxe catolice de Răsărit, lași, 1855, VIII + 419 p.;
• Scurtă introducere în cursul științelor teologice, Iași, 1846, VI + 168 p.;
• Catehismul ortodox, Iași, 1857, VIll + 206 p. (trad. după Filaret al Moscovei);
• Introducere în sfințitele cărți ale Vechiului și Noului Testament, 2 vol., Iași, 1860, 230 + 223 p.;
• Teologia Pastorală, parte tradusă, parte prelucrată, București, 1862, 280 p.;
• Alte manuale au rămas în manuscris.

Lucrări

• Cronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire, București, 1869, IX + 463 + 175 p. + 3 foi;
• Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman, 2 vol., București, 1874- 1875, IV + 352 p. (I) + VI + 239 p. (II);
• Lipovenismul, adică schismaticii și ereticii rusești..., București, 1871, 547 p. (tradusă în grecește și tipărită la Constantinopol în 1876);
• Relațiuni istorice despre țările române din epoca de la finele veacului al XVI-lea și începutul celui de al XVII-lea, București 1982, 55 p.;
• Memoriu despre Tetraevanghelul lui Ștefan cel Mare de la Humor și Tetraevanghelul mitropolitului Grigorie de la Voroneț, București, 1882;
• Inscripția de la mănăstirea Războieni, București, 1882, 48 p.;
• O vizită la câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina, București, 1883, 65 P.;
• Inscripțiunile bisericilor armenești din Moldova, București, 1883; 71 p.;
• Catalog de cărțile sârbești și rusești, manuscrise vechi ce se află în biblioteca mănăstirii Neamț, București, 1983, 71 p.;
• Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României. București, 1883, 110 p.;
• Vizita și scrierile lui Grigore Țamblac, București, 1884. 109 p.;
• Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova, București 1885, 318 p,
• Schițe biografice din viața mitropolitului Ungrovlahiei Filaret II (1792) și a altor persoane bisericești contemporane cu dânsul, Roman, 1886, 69 p. (și București, 1987, 80p.);
• Viața și minunile cuvioasei maicei noastre Paraschevei cei nouă și istoricul sfintelor ei moaște, București, 1989, 65 p.;
• Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România, București, 1890. 49 p.;
• Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor, București, 1890, 116 p. ș.a.

Câteva lucrări de istorie bisericească i-au rămas în manuscris.

A tradus din limba germană (după K. J. Hefele) 64 de cuvinte sau predici ale Sf. loan Hrisostom orânduite după sărbători și duminici (București, 1 883), iar din slavonește și grecește câteva cărți de slujbă.

Se adaugă la toate acestea numeroase discursuri, dizertații, memorii, citite în Sf. Sinod (de pildă: Biserica ortodoxă și calendarul, 1881, 44 p.);

• Memoriu pentru cântările bisericești în România, 1881, 28 p.;
• Studiu despre ierarhia și instituțiunea sinodală în Biserica ortodoxă a Răsăritului în genere și despre ierarhia instituțiunea sinodala în Biserica Ortodoxă Română, 1883,75 p.);
• Carte de rugăciuni, 1884, 233 p.;
• Corespondență (publicată mai târziu).

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.