Introducerea limbii române în slujbe

Deși limba română este milenară și poporul român a fost creștin de la bun început, limba română nu a fost întotdeauna folosită oficial în slujbe. Introducerea limbii române în slujbe a fost un proces lung, unic, și de o importanță deosebită: prin acest proiect, Biserica Ortodoxă Română a devenit una dintre puținele jurisdicții ortodoxe din lume unde slujbele folosesc o limbă modernă.

La începutul secolului XVII limba slavonă încă domina viața bisericească atât în Țara Românească cât și în Moldova. Prin traducerile din deceniul 1640, răspândite în toate cele trei țări românești, a accelerat un proiect pan-românesc de românizare a slujbelor. Până la sfârșitul secolului, aproape toate materialele fuseseră traduse în română, urmând ca Antim Ivireanul să traducă Liturghierul și Molitfelnicul la începutul secolului XVIII. Astfel, limba română a devenit limba oficială în bisericile românești până astăzi.

Formarea limbii române

Articol principal: Formarea primelor state românești.

După ce romanii au colonizat mai întâi Dobrogea (72/71 î. Hr) și apoi o parte semnificativă din Dacia lui Decebal (106 d. Hr), limba latină se răspândește pe teritoriile române, schimbând permanent limba vorbită pe pământurile nord-dunărene.

Deși administrația romană se retrage între anii 271-275, se estimează că aproximativ un milion de daco-romani au rămas în Dacia Traiană, populație ce va schimba definitiv limba vorbită în țările românești.

În aceste timpuri, se vorbeau probabil mai multe limbi și dialecte pe pământurile românești: în centrele urbane din Dobrogea se vorbea greacă, iar în restul așezărilor se vorbeau dialecte dacice, latine, germanice, și altele. Așadar, este de așteptat că și limba liturgică, folosită în slujbe de către clerul daco-roman, să fi diferit de la regiune la regiune.

În următoarele secole, invaziile hunice (secolul IV), gepide (secolul V), avare (secolul VI), longobarde (secolul VI), și eventual slave (secolul VII), au dus la dezvoltarea limbii ce a păstrat totuși un fundament latin. Așadar din secolele VII - VIII se poate vorbi de limba română: o limbă latină cu influențe dacice, slavice, și grecești.

Limba slavonă pe teritoriile românești

Introducerea limbii slavone

Articol principal: Încreștinarea bulgarilor.

În secolele VII-IX, la sud de Dunăre se formează statul protobulgar, care va fi încreștinat oficial în 864 în timpul țarului Boris I care primește creștinismul de la bizantini.

În anii 860-885, Sfinții Chiril și Metodie din Tesalonic creează un alfabet slav și traduc primele cărți din grecește în limba slavonă. Deși inițial au un succes limitat, opera începută de frații Chiril și Metodie este continuată de ucenicii lor în secolele X-XI în Bulgaria.

Astfel, Bulgaria devine un mare centru cultural, adoptând atât scrierea și cultura paleoslavă cât și ritul bizantino-slav. În acest timp, Bulgaria cunoaște și cea mai mare expansiune teritorială, răspândind cultura lor și în alte părți, inclusiv la nord de Dunăre pe pământul românesc.

În secolul X, liturghia în limba slavă va fi introdusă la români, unde limba slavonă încă era familiară, în special pentru clasa conducătoare. De asemenea, după prăbușirea statului bulgar în secolul XI, unii preoți slavi s-au refugiat la nord de Dunăre, continuând activitatea cărturărească în limba slavonă. În felul acesta, s-a adoptat limba de către Biserica și clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu și în cancelariile domnești din Țara Românească și Moldova,

Slavona în țările române

După secolul XI, legăturile dintre pământurile românești și Bulgaria au continuat, în special prin Dinastia Asăneștilor care a cârmuit imperiul vlaho-bulgar din 1185 până la sfârșitu secolului XIII, în 1280.

În secolul XIV deja se formează voievodatele române, astfel încât românii își formează statele lor autonome, care, din cauza evoluției istorice, vor continua să folosească limba slavonă în viața bisericească și oficială.

Se înțelege că oamenii de rând au continuat să vorbească româna, iar predicarea cuvântului lui Dumnezeu și spovedania se făceau, ca și mai înainte, în limba vorbită de popor, adică în românește.

De ce nu s-a adoptat limba română?

În majoritatea țărilor ortodoxe, atât în Grecia cât și în țările slavice, slujba se face încă în limbile vechi (greaca veche sau slavona veche). Așadar, schimbarea limbii de cult nu este un fenomenon frecvent în cultul ortodox. Până în ziua de azi, încercările de a adopta bulgara modernă în slujbele din Bulgaria, sârba modernă în slujbele din Serbia, rusa modernă în slujbele din Rusia, sau greaca modernă în slujbele din Grecia, au eșuat să ia amploare în aceste țări ortodoxe.

Așadar, întrebarea este mai degrabă cum de s-a reușit ca românii să introducă o limbă modernă în cult, spre deosebire de celelalte jurisdicții unde încă se vorbesc limbi vechi. Cu atât mai mult se pune această întrebare de vreme ce mitropoliile din țările românești nu erau autocefale.

Începutul procesului (1600-1650)

Diagramă descriind procesul de introducere a limbii române în slujbe în veacul XVII.

Context istoric

Articol principal: Primele scrieri în română.

„Pentru a înțelege mai bine întreaga evoluție istorică a vieții bisericești în cele două țări românești extracarpatice, trebuie să reținem că, deși „autocefalia” Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică abia în 1885, totuși, încă de la începutul organizării politice a Țării Românești și a Moldovei, dar mai ales de după căderea Constantinopolului în 1453, Bisericile din aceste două țări - organizate pe principiul etnic-teritorial — s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional al vreunei ierarhii bisericești din afară.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Cele mai vechi scrieri în limba română datează din secolul al XVI-lea, făcute după prototipuri de la sfârșitul secolului al XV-lea. Așadar, deși nu beneficiau de o susținere oficială a mitropoliilor românești sau a domnitorilor, se începuse deja scrierea de texte simple în limba proprie și chiar traduceri ale Sfintei Scripturi, în special în mănăstirile din Transilvania.

Cu toate acestea, existau și piedici împotriva adoptării limbii române, atât din interior cât și din exterior:

• Din exterior, prozelitismul calvin începuse să promoveze traduceri protestante în limba română pentru a încuraja apostazia ortodocșilor spre curente eretice. Astfel, scrierile în limba română începuseră să fie asociate cu mișcările prozelitiste protestante, creând un spațiu neprielnic pentru schimbarea limbii (se poate vedea e.g. Filip Moldoveanul).
• Din interior, aripa conservatoare a Bisericii vedea cu suspiciune inovațiile inesențiale, în special de vreme ce rupea unitatea de limbă cu țările slave vecine.

Așadar, nu este de mirare că până la sfârșitul secolului XVI scrierile din principatele românești erau aproape exclusiv în limba slavă.

Înainte de 1640

După unirea lui Mihai Viteazul din 1600, va începe un proiect pan-românesc de introducere a limbii române în cult ce se va extinde pe parcursul secolului XVII. Este poate bine de menționat aici că Mihai Viteazul este printre primii domni care scriau în română, iar prima cronică scrisă în limba română a fost cronica oficială a lui Mihai Viteazul—atât cronica oficială din cancelaria sa cât și cronica boierilor, adică „Cronica Buzeștilor”, au fost scrise în română, ambele contemporane cu domnia lui Mihai.

Însă, la începutul anilor 1600, atât în Țara Românească cât și în Moldova limba slavonă încă era dominantă. În Moldova, Anastasie Crimca (1608-1629) a scris doar în limba slavonă, și nici măcar nu exista o tiparniță în țară. În Țara Românească, tiparnița era scoasă din uz până ce Matei Basarab (1632-1654) a reînceput tipărirea, de data aceasta și în limba română. Așadar, din deceniul 1630, după ce Sf. Petru Movilă este înscăunat mitropolit de Kiev și Galiția în 1632, va începe cu adevărat curentul de înlocuire a limbii slavone cu limba românească: în Moldova se începe cu domnul Vasile Lupu, Sf. Varlaam și Cazania, iar în Țara Românească cu domnul Matei Basarab, mitropolitul Teofil, și Pravila cea Mică.

„Înlăturarea limbii slavone trebuie căutată nu în influențele din afară sau în căderea lor, ci în transformarea internă a societății românești.”

(P. P. Panaitescu)

Deceniul 1640

Teofil al Țării Românești

Articol principal: Teofil al Țării Românești.

„Socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor, de aceai cugetaiu și eu... să scot ceastă carte, anume pravilă pre limba rumănească, sfințiilor voastre frați duhovnici rumănești, carii sănteți păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos.”

(Mitropolitul Teofil)

În Țara Românească, înainte de Matei Basarab, se observă un șir de mitropoliți cărturari: Serafim (1577-1586), Eftimie III (1594-1602), și Luca din Cipru (1602-1629) au susținut cu toții dezvoltarea culturală a țării. Grigorie I (1629-1636) este mitropolitul care îl unge pe Matei Basarab, iar Teofil (1636-1648) începe propriu-zis curentul de tranziție al limbii bisericești.

Cu ajutorul lui Teofil și al lui Matei Basarab, activitatea tipografică se reia în Țara Românească, însemnând că în 1637 o nouă tiparniță va fi primită de la Petru Movilă pentru Mănăstirea Govora. Acolo se tipăresc pentru prima dată cărți în limba română pe teritoriile extracarpatice, începând astfel procesul de tranziție a limbii, deși încă timid.

Astfel, la mănăstirea Govora se tipăresc cărți în slavonă dar și un Ceaslov în română și cunoscuta Pravila cea Mică, terminată de tipărit în 1641. Alături de acestea, se tipărește Evanghelia în română și alte cărți de asemenea. În tot acest timp, Teofil menține legături strânse cu celelate țări românești, hirotonind pe Ilie Iorest al Transilvaniei și pe Simion Ștefan dar păstrând și o legătură cu Varlaam al Moldovei, primindu-l în Târgoviște în 1644.

Astfel, Nicolae Iorga îl descrie pe mitropolitul Teofil ca „unul dintre cei dintâi ctitori ai limbii românești în biserică” și „începătorul tipăriturii în această limbă pe pământ românesc”.

Varlaam al Moldovei

Articol principal: Varlaam al Moldovei.

„Prin larga ei răspândire, Cazania lui Varlaam a unit în același cuget și în aceeași credință pe românii de pretutindeni, ca un neprețuit „dar” limbii românești.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Între timp, în Moldova, Sf. Varlaam, sprijinit și el de românul Petru Movilă al Kievului și de voievodul Vasile Lupu, reușește înființarea primei tipografii românești din Moldova în anul 1640, instalând-o la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Faptul că în Moldova s-a înființat așa de târziu o tiparniță (aproape la un veac și jumătate după a lui Macarie în Țara Românească) poate fi explicat prin existența atâtor centre de caligrafiere a manuscriselor, îndeosebi în limba slavonă, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului.

Dar, la fel cum în Țara Românească se tipărea Pravila de la Govora în română, în 1643 a ieșit de sub teascurile tiparniței de la Trei Ierarhi prima carte românească din Moldova și - în același timp - una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești: Cazania lui Varlaam.

Cazania nu este doar printre primele cărți românești, dar, conform Pr. Mircea Păcurariu, ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVII-lea, o limbă apropiată de cea populară, plastică, expresivă, curățită de multele slavonisme ale limbii literare românești din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea „deține în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană” (G. Ivașcu).

Este de remarcat că opera lui Varlaam s-a răspândit rapid în Transilvania, Banat, Bihor și Maramureș, unde era îndeosebi de prețuită de românii de acolo.

Noul Testament de la Alba Iulia

Articol principal: Noul Testament de la Alba Iulia.

„Alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

După cum se poate vedea mai sus, deceniul 1640 a văzut o explozie culturală prin tipărituri românești răspândite prin toate țările românești: Pravila de la Govora în Țara Românească, Cazania lui Varlaam în Moldova, și acum și Noul Testament de la Alba Iulia în Transilvania, prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în românește.

Această lucrare va avea un rol foarte important, fiind inclusă în prima traducere completă a Bibliei din 1688 dar și în lucrările lui Antim Ivireanul în secolul XVIII. De asemenea, traducerea a fost mai târziu apreciată de Andrei Șaguna în secolul XIX, demonstrând influența vastă a traducerii.

Concluzie

„Dintru cît s-a îndurat Dumnezău diintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim și noi acest dar limbii romănești, carte pre limba romănească, întăiu de laudă lui Dumnezău, după aceea de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici. Să (dacă) iaste și de puțin preț, iară voi să o primiți nu ca un lucru pămîntesc, ce ca un odor ceresc, și priînsă cetind pre noi pomeniți și întru ruga voastră pre noi nu uitareți și hiți sănătoși”

(Sf. Varlaam al Moldovei)

Astfel, se poate observa că după scurta unire a lui Mihai Viteazul din 1600, prin luminații voievozi Matei Basarab și Vasile Lupu s-a continuat un curent autentic pan-românesc, îndeajuns de puternic cât să conteste cu succes dominația culturală a limbii slavone.

Așadar, începuturile tranziției au fost făcute îndeosebi în deceniul 1640.

Completarea procesului (1650-1710)

Deși se introduseseră multe elemente românești în viața bisericească, procesul nu era totuși complet: Vechiul Testament nu era încă tradus, iar slujba bisericească era încă în limba slavonă.

Tipicul în română

Articol principal: Ștefan I al Țării Românești.

Încă sub Matei Basarab, mitropolitul Ștefan (1648-1668) continuă activitatea mitropolitului Teofil, traducând îndrumările tipiconale din cărțile de cult în românește, începând astfel procesul de românizare a slujbelor bisericești.

Așadar, în 1651, se tipăreau rânduielile slujbei și învățăturile despre tainele Botezului și Mirungerii în românește. Cu toate acestea, slujba rămânea în slavonă și așa va continua până la începutul secolului următor în Țara Românească. Astfel, Ștefan nu a reușit să introducă limba română în slujbe, dar marele merit al său „este acela de a fi deschis larg porțile pentru pătrunderea limbii românești în biserică”.

„Schimbarea limbii de cult nu era ușoară și nu se putea îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărți de slujbă traduse în românește, iar introducerea limbii naționale în cult putea fi considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania vecină, calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Dosoftei

Articol principal: Dosoftei al Moldovei.

În Moldova însă, Dosoftei (1671-1686) a reușit ce nu se reușise încă în Țara Românească: traducerea slujbelor înseși în limba românească. Bineînțeles, Dosoftei a făcut mult mai mult de atât: prin Psaltirea în versuri, Dosoftei a pus bazele poeziei românești culte și a creat prima versificare a Psaltirii în tot Răsăritul ortodox.

Refăcând vechea tiparniță a lui Vasile Lupu, în anul 1679, Dosoftei va tipări Dumnezeiasca Liturghie pentru prima dată în principatele române extracarpatice.

„Prin această traducere și prin cele care au urmat, Dosoftei a pus în mâna preoților principalele cărți de cult, care să-i ajute la românizarea slujbelor bisericești. El a fost primul ierarh moldovean care a început munca grea și neobosită pentru pătrunderea limbii române în biserică, în locul celei slavone, fiind urmat de ucenicul său, Mitrofan, după ce a ajuns episcop de Buzău.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Așadar Cazania lui Varlaam, acel „dar al limbii romănești” a pavat drumul în Moldova pentru o introducere mai rapidă a slujbei în limba română. Însă încă lipsea o Biblie completă în limba română.

Biblia

Articol principal: Biblia de la București (1688).

Teodosie (1668-1708) a continuat opera lui Ștefan în Țara Românească, extinzând proiectul de a introduce limba autohtonă în viața bisericească de pe toate teritoriile locuite de români.

Sub Teodosie, mitropolitul care rostește pentru prima data crezul în românește, se desfășoară o intensă activitate editorială, culminând cu tipărirea Bibliei din 1688.

Biblia de la București, pe lângă a fi prima Biblie completă în limbă română, este și ca o măreață expresie a unității românilor de pretutindeni, arătând cooperarea lor spre introducerea limba autohtonă în Biserică.

Astfel, Vechiul Testament a fost tradus apoi revizuit de doi cărturari moldoveni, Noul Testament era opera cărturarilor transilvăneni (ediția din Alba Iulia, 1648), ultima revizuire aparținea cărturarilor munteni, supravegherea tiparului și corectura au fost făcute de un moldovean, iar cheltuielile de tipar au fost suportate de Șerban Cantacuzino.

Prin larga ei circulație în toate ținuturile locuite de români, Biblia de la București a avut un rol însemnat în pregătirea unității poporului român. În însăși foaia de titlu se preciza că s-a tipărit „spre înțelegerea limbii rumânești” și „pentru cea de obște priință s-au dăruit neamului rumânesc”. Iar în prefața pusă sub numele patriarhului Dositei al Ierusalimului, se arăta că rostul Bibliei era „ca să lumineze celor den casă ai Besearecii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

Cu toate acestea, tradiția slavonă era încă atât de puternică, încât în prefața unui Liturghier semnat de mitropolit, se arăta că nu a îndrăznit să traducă întregul text al Liturghiei în românește, ci numai tipicul: „... iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră și a o muta, nice am vrut, nice am cutezat, pentru neîndestularea limbii, pentru lipsa dascălilor, pentru neînțelegerea năroadelor de rostul cel adevărat și adânc al înnoirii...”.

Transilvania

Transilvania este amintită îndeosebi în legătură cu cele două principate extracarpatice deoarece situația acolo era diferită. Mitropoliții trebuiau să se supună superintendentului calvin care distribuia catehisme calvine în bisericile ortodoxe. Deși slujbele se săvârșeau în românește, se interzicea folosirea Sfintei Tradiție, sfințirea darurilor, și alte necesități ale credinței ortodoxe. De multe ori, episcopii de acolo riscau să fie înlăturați sau chiar întemnițați pentru încercarea de a păstra credința ortodoxe. Cu toate acestea, aportul și contribuția transilvănenilor este evident din cele de mai sus.

Mitrofan al Buzăului

Articol principal: Mitrofan al Buzăului.

Episcopul Mitrofan (1691 - 1702), ca ucenic al marelui cărturar Dosoftei, a sprijinit de asemenea românizarea slujbelor bisericești în Țara Românească. Acest lucru încă era greu de înfăptuit, pe de o parte, pentru că munca de traducere era grea și plină de răspundere, iar pe de altă parte, pentru că tradiția slavonă era încă destul de puternică. De aceea, episcopul Mitrofan a urmat pilda mitropolitului Teodosie și a înaintașului acestuia, Ștefan, de a traduce în românește numai îndrumările tipiconale, sinaxarele, paremiile, Apostolul și Evanghelia, precum și unele ectenii, lăsând cântările și rugăciunile în slavonește.

Astfel, el poate fi socotit ca un precursor al introducerii definitive a limbii române în biserică, desăvârșită câțiva ani mai târziu de mitropolitul Antim Ivireanul, ucenicul său.

Antim Ivireanul

Articol principal: Antim Ivireanul.

După cum se poate observa, pătrunderea limbii române în slujba bisericească se prezintă ca o dezvoltare firească, lentă și echilibrată. Până acum, sub mitropolitul Ștefan se tipăriseră în românește rânduielile tipiconale, sub Teodosie se introduseseră lecturile biblice în românește, și cu ajutorul lui Mitrofan se introduseră unele ectenii. Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a preotului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim.

În calitate de episcop de Râmnic, Antim a dat în sfârșit la lumină Liturghierul și Evhologhionul (Molitfelnicul) în 1706. Prin acestea s-au pus în mâna preoților în românește cărțile de slujbă cu cea mai largă întrebuințare.

În mod firesc, trebuia să vină acum și în ajutorul cântăreților. Drept aceea, după ce a urcat în scaunul mitropolitan, a tradus și a tipărit la Târgoviște Octoihul, Liturghierul și Molitfelnicul, în a doua ediție, apoi Catavasierul și Ceaslovul. Desigur, dacă moartea silnică nu i-ar fi curmat firul vieții, ar fi pus sub tipar și celelalte cărți de slujbă în românește: Triodul, Penticostarul și Mineiele.

Cu toate acestea, prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte”, după cuvântul lui Nicolae Iorga.

Secolul XVIII și curentul râmnicean

În secolul XVIII, procesul a fost continuat în special de Damaschin al Râmnicului în Țara Românească și de Sf. Iacob Putneanul în Moldova, luptând de asemenea și cu noua influență greco-fanariotă care chiar a avut încercări de a înlătura limba română din cult.

La sfârșitul secolului, prin activitatea episcopilor Chesarie și Filaret s-au tipărit Mineiele de la Râmnic (1776-1780), ce „au făcut să se audă pentru prima oară în biserică, în zilele de rând, slujba românească în totalitatea ei”.

Astfel, activitatea de traducere a slujbelor în secolul XVIII a fost dominată cultural de cărturarii râmniceni.

„Prin episcopii cărturari care au păstorit aici (la Râmnic n.n.), prin colaboratorii lor (traducători, diortositori, meșteri tipografi), prin cărțile tipărite și prefețele lor originale (Mineiele de la Râmnic), prin școlile pe care le susținea, Râmnicul a devenit acum cel mai însemnat centru cultural al Țării Românești, îndeplinind un rol asemănător celui al mănăstirii Neamț în perioada sa de maximă înflorire, sub starețul Paisie, și în anii imediat următori. Toată această prodigioasă activitate a decăzut apoi sub ultimii ierarhi greci care au păstorit aici.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Secolul XIX

În 1863, Alexandru Ioan Cuza a introdus în lege obligativitatea slujbelor în limba română. Până atunci încă existau biserici, în special în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, unde slujbele se făceau în grecește.

Cauzele

S-a prezentat mai sus procesul de introducere a limbii române în slujbe, dar nu s-au explicat cauzele care au dus la această schimbare. Motivul pentru această omisiune este faptul că nu este la îndemână a identifica cauzele unui proces istoric.

Pr. Păcurariu, în acord cu mitropoliții secolului XVII, susține că motivul acestei schimbări este dorința românilor de a înțelege slujba. Se pune, atunci, întrebarea: de ce în secolul XVII și nu mai târziu sau mai devreme? Răspunsul dat uneori este faptul că slavona nu mai era cunoscută la fel de bine de învățații vremii, trecând deja un timp de la căderea Bizanțului și de la migrațiile slavilor din sud, care s-au asimilat cu timpul. Acest răspuns este compatibil cu cele ce se știu despre cultura română: dacă în secolul XV slavona ajungea la un vârf cultural, se poate observa pe parcursul secolului XVI o tranziție: încep deja primele scrieri în limba română—se cunoaște scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung din 1521 dar există de asemenea și scrieri bisericești din acest secol.

O altă componentă pe care P. P. Panaitescu o sugerează este legată de schimbările socio-economice ale epocii. Anume, clasa boierească se ridică pe la mijlocul secolului XVI, înlocuind marea nobilime și puterea centralizatoare a voievozilor de dinainte. Astfel, ridicându-se o clasă boierească mai puțin educată în slavonă și mai puțin atașată de această tradiție, se încep și scrierile în limba română. Acestea sunt compatibile cu faptul că mitropoliții și domnii care veghează acest proces vin de multe ori din familii boierești. Însuși Mihai Viteazul, domnul care unește țările române și scrie în limba română, este văzut de Panaitescu ca un campion al boierilor.

În orice caz, atât Pr. Pacurariu, care vede acest proces cauzat de sentimentul românilor de a învăța, cât și P. P. Panaitescu, care vede acest proces cauzat de schimbări socio-economice, sunt atât în acord cu faptul că schimbările s-au produs din cauze interne cât și, de fapt, compatibile între ele. Clasa boierească cu siguranță voia ca slujba sa fie pe înțelesul românilor de vreme ce doresc să ajute cu un lung și costisitor proces de a traduce toate cărțile de slujbă în limba română. Într-adevăr, s-a observat că a durat mai mult de un secol și a fost nevoie de un efort comun al românilor din toate părțile.

În final, ambii istorici sunt de acord că ideea propusă în trecut, prin care se atribuiau traducerilor protestante un rol cauzal în introducerea limbii române în slujbe, este nefondată:

Tipăriturile lui Coresi nu pot fi socotite ca stând la începutul literaturii române. Lucrări eretice din punct de vedere românesc, ele n-au putut crea un curent de imitație. Nu de la acest model eretic s-a tras opera de traduceri ale cărților bisericești din veacul al XVII-lea în Principatele Române. Cărțile lui Coresi n-au servit ca model, nici ca ajutor traducătorilor din principate, din marea epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, și cu atât mai puțin lui Dosoftei și Antim Ivireanu, care probabil că nici nu le-au cunoscut. Nicăieri cărțile lui Coresi nu sunt citate, nici nu se poate dovedi folosirea lor în traducerile din Muntenia și Moldova. Dimpotrivă, se poate dovedi ușor că toate traducerile lui Varlaam, Dosoftei, ca și ale școlii mai vechi de la curtea lui Matei vodă, sunt traduceri executate direct după manuscrisele sau cărțile slavone și nu reproduceri sau prelucrări ale traducerilor tipărite în Ardeal în secolul al XVI-lea. Între acestea din urmă și curentul de traduceri din Muntenia și Moldova este nu numai o prăpastie de un veac, dar și prăpastia deosebirii de credință. Prin nimic nu se poate face o legătură de cauză la efect între mișcarea de traduceri luterane și calvine pentru românii din Ardeal, mișcare care se termină printr-un insucces complet din punctul de vedere al credinței, și între introducerea limbii române în Biserica ortodoxă în veacul al XVII-lea. Adevărata introducere a limbii în Biserică, adevăratul început al literaturii române este independent de mișcarea de traduceri din Ardeal din veacul al XVI-lea. Operele ieșite din influența luterană și calvină sunt un episod local și izolat în timp și în spațiu, voit de străini pentru români, care n-au creat un curent și nu pot sta la originea literaturii române. Începuturile literaturii române, ca un curent continuu, trebuiesc căutate abia în veacul al XVII-lea.

În afară de acestea, creștinul poate fi interesat de cauze duhovnicești, nu mecanice. Cu alte cuvinte, nu a înlesnit acest proces o unitate între români, continuând opera lui Mihai Viteazul? Nu a fost oare nevoie ca românii să mențină slujba în limba slavonă pe parcursul secolelor anterioare pentru a furniza texte slavone pentru Ortodoxia aflată sub otomani? Nu au ajutat acestea la menținerea unității Ortodoxe și păstrarea credinței printre sârbi și bulgari? Era oare ziditor ca românii să se izoleze și să adopte limba română, ignorând nevoile slavilor ortodocși de la sud de Dunăre? Creștinul cunoaște că istoria e rânduită de Dumnezeu nu subordonată cauzelor materiale, deci este uneori mai potrivit a privi lucrurile în vederea împlinirii voii lui Dumnezeu, nu a oamenilor.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.