Specificul spiritual românesc

De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un specific spiritual românesc.

Introducere

Sfântul Sinod în 1937 a spus astfel: „Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii”.

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

Conform Pr. Mircea Păcurariu

Sfinții si evlavia poporului

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: contemplativă, care recomanda retragerea totală de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și cea activă, care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea isihastă a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.

Potrivit tradiției, în secolul al XIV-lea au trăit cuvioșii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen și Silvan de la Neamț, iar în cel următor, Macarie de la Boiștea, Iov sihastrul în apropiere de Râșca, Silvestru, sub muntele Ceahlăului, Agapie, întemeietorul unei sihăstrii devenită mai târziu mănăstirea Agapia ș.a. Secolul al XV-lea cunoaște chiar și câtiva „sfinți” români care — deși necanonizați de Biserică — au fost socotiți ca atare de evlavia populară. Primul a fost însuși Sf. Nicodim de la Tismana († 26 decembrie 1406), trecut în sinaxar pentru prăznuire, în ziua morții sale.

Potrivit tradiției, Sfântul Leontie de la Rădăuți - călugărit sub numele Lavrentie — a întemeiat sihăstria „schitul „Lavra” în satul Laura de azi, în apropiere de Putna), se pare fost o vreme episcop de de Rădăuți, după care s-a retras la sihăstria sa, sub numele de schimnic Lavrentie. Probabil tot în secolul al XV-lea au trăit „sfinții” Vasile de la Moldovița, Iosif de la Bisericani, începătorul „sihăstriei de pe muntele Bisericanilor”.

În a doua jumătate a secolului a trăit, în jurul Putnei și Voronețului, Cuviosul Daniil Sihastrul, unul din duhovnicii și sfătuitorii lui Ștefan cel Mare, amintit și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, îngropat în pronaosul bisericii de la Voroneț. Tot tradiția spune că ziua lui de prăznuire este la 14 decembrie.

Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea moaștelor unor sfinți în mănăstirile noastre: ale Sfântului Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de Alexandru cel Bun și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei Filofteia, mutate de la Târnovo la Vidin, iar după 1396 în catedrala mitropolitană de la Argeș, ale Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.

Credincioșii

Viața preoțimii românești de altădată a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.

Atitudinea față de alții

Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.

Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. Ierarhii, preoții și credincioșii români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.

Biserica Ortodoxă Română nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.

Dar e tot atât de adevărat că prin strădaniile ierarhilor și preoților români din Transilvania (deși cu puțină învățătură, dar conștienți de misiunea lor în mijlocul poporului), acțiunea prozelitistă catolică, iar mai târziu cea calvină, n-au dus la niciun rezultat, păstrându-se neabătute atât învățătura ortodoxă cât și sufletul și neamul românesc, unitatea de neam cu românii din teritoriile extracarpatice.

Înrâuriri duhovnicești

În privința vieții duhovnicești, credincioșii români au avut în permanență drept pildă de urmat nu numai viața călugărilor „îmbunătățiți” din numeroasele mănăstiri și schituri românești - pe care le cercetau în multe împrejurări - , ci mai ales viața preoților de mir care trăiau în mijlocul lor, duceau același trai, împărtășeau împreună bucuriile și necazurile. Numărul mare de schituri și mănăstiri ridicate din daniile credincioșilor de rând, ca și mulțimea călugărilor și călugărițelor din ele, recrutați din familii de țărani, dar și din cele de preoți și boieri, sunt mărturii grăitoare asupra religiozității profunde a poporului român în veacurile trecute.

Este lucru știut că fiecare sat românesc își are de veacuri biserica sa, ctitorită din jertfele materiale ale enoriașilor, meșterii constructori și adeseori zugravii lor fiind recrutați tot dintre ei, ca și preoții. Veșmintele liturgice erau adeseori lucrate de soțiile preoților ori de alte femei din parohie, iar cărțile cumpărate cu mari jertfe materiale la centrele eparhiale de către preoți și credincioși care făceau uneori câte un drum lung pentru procurarea lor (de multe ori se plătea în natură - animale sau cereale).

În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru hirotonie. La slujbe, el era ajutat de un cântăreț (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un paracliser (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.

O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi Sfânta Liturghie, care în anumite zone a început să fie săvârșită în limba poporului încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau spovedania și împărtășania, cel puțin de două ori pe an, posturile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), Cazania în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.

Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.

Secolul XVII

Situația generală

Viața aleasă a călugărilor români, a preoților de mir și a familiilor lor, slujbele bisericești din duminică și sărbători, cazaniile care se citeau în cadrul lor, spovedaniile, posturile de peste an, hramurile marilor mănăstiri, care atrăgeau mii de închinători - toate au avut o influență covârșitoare asupra vieții duhovnicești a credincioșilor români.

Dar pe lângă acestea, secolul al XVII-lea și începutul celui următor au oferit credincioșilor o seamă de pilde vrednice de urmat. Mitropoliți ca Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Iosif al Timișoarei, Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, dar și atâția „pustnici” sau „sihaștri” trăitori mai ales în sihăstriile din Subcarpații Moldovei și Munteniei, mulți socotiți de credincioși ca „sfinți”, au fost pilde vii de adevărată viață duhovnicească. Sub înrâurirea acestora atâția tineri și tinere, dar și bărbați și femei în vârstă, mai ales văduve, din toate păturile sociale, și-au părăsit familiile, luând „jugul lui Hristos” în mănăstirile sau schiturile existente pe atunci fie pe pământul românesc, fie la Muntele Athos, ori chiar în Țara Sfântă.

Pilda muceniciei

În Țara Românească și Moldova se cunosc în acest timp și câțiva mucenici care și-au jertfit viața pentru Hristos, întocmai ca martirii daco-romani din primele veacuri creștine. De pildă, un tânăr din părțile Olteniei, cu numele Ioan, a fost ucis de turci la Constantinopol, la 12 mai 1662, pentru că nu a vrut să abjure credința creștină și să accepte islamismul. Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților în același an, fiind cunoscut în sinaxare sub numele de Ioan Românul sau „Valahul”. Biserica română a hotărât generalizarea cultului său abia în 1955, fiind prăznuit în fiecare an la 12 mai, ziua muceniciei sale. Tot în 1955, [Sfântul Sinod|Sf. Sinod]] a canonizat pe mitropoliții Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, ca vrednici apărători ai credinței ortodoxe, întrucât au suportat închisoare și au fost înlăturați din scaun pentru convingerile lor ortodoxe și refuzul de a colabora cu calvinii.

La 15 august 1714 domnitorul Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei precum și sfetnicul său Ienache Văcărescu, au fost decapitați la Constantinopol, pentru că au refuzat să abjure credința creștină și să treacă la mahomedanism. O eventuală apostazie a lor ar fi avut urmări negative asupra credincioșilor români, care poate ar fi fost siliți să le urmeze exemplul, lucru ce ar fi zdruncinat din temelii întreaga viață religios-morală a poporului român. Desigur, jertfa lor pentru credința ortodoxă a impresionat adânc pe contemporani, încât numele domnitorului martir a intrat chiar și în cântecele și baladele populare românești. Canonizarea lor oficială, ca și a vrednicului mitropolit Antim Ivireanul, înecat în 1716, sub învinuirea de „necredință față de puternica împărăție otomană”, încă nu s-a făcut, dar este așteptată de credincioșii români.

Concluzie

Întreaga viață a celor menționați aici a fost străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Dumnezeu, de semeni și de țară, de statornicie în dreapta credință. Prin aceasta ei au săvârșit o lucrare de înnoire sau de renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Toți acești mucenici, ca și atâtea mii de călugări, preoți și credincioși cu viață „îmbunătățită”, rămași anonimi, definesc spiritualitatea românească a veacului al XVII-lea.

Conform Arhim. Petroniu Tănase

Despre mănăstiri

Poporul român, spunea elogios Părintele Petroniu:

a avut întotdeauna și are și acum în mare cinste mănăstirea și pe monahi. Fie cât de bun preotul de parohie, poporul preferă pe duhovnicul monah, chiar dacă acesta este mai sever decât acela în aplicarea ­canoanelor. Lumea frecventează regulat și în mare număr mănăstirile, iar la hramurile mănăs­tirești numărul credincioșilor se numără cu miile și zecile de mii. Sub influența mănăstirii, mulți creș­tini țin trei zile de post pe săptămână ca monahii, se spovedesc și se împărtășesc mai des, citesc regulat Psaltirea în familie, fac rugăciune acasă, în timpul nopții. Mănăstirea a fost totdeauna pentru poporul român loc de scăpare în vremuri grele, oază de refacere sufletească, școală de viață creș­tină.

Creștinism țărănesc

Reflectând asupra originii poporului în care s-a născut, părintele athonit arăta că la originea lui „a fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creș­tinis­mul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre s-a format un creștinism deosebit: crești­nismul țărănesc, cu evlavia țără­nească. Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, cu un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide”.

Despre europenism

„Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. «Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate astea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană». Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu.”

„Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea di­vorțuri. Se promovează dezmă­țurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se mur­dărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este cea mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai consideră că este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva”.

Echilibrul duhovnicesc

Nota specifică a Ortodoxiei românești, care o particularizează în mod aparte, este echilibrul ei, modul în care ține cumpăna între orgoliul grecesc, pe de o parte, și formele exagerate de nevoință, extremele slave, pe de altă parte. Dacă prima dintre acestea, Ortodoxia greacă, a lăsat loc nașterii ereziilor, cea slavă, prin sentimentalismul ei, a dus la manifestări extreme de asceză: nebunie pentru Hristos, lanțuri și fier, pentru trup etc. Noi am ținut calea de mijloc, spiritualitatea ortodoxă românească fiind caracterizată, potrivit experienței Părintelui Petroniu Tănase, de simplitate evanghelică; sinceritate în angajarea totală față de adevărurile de credință și smerenie, până la anonimat.

Milostenia

Chiar și în ciuda traiului modest, poporul român a fost milostiv, ajutând toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei. Cunoscând foarte bine aceste realități, părintele spunea că „românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creștin. Poporul român și-a împlinit trebuințele lui cu ceea ce a avut și, țara fiind bogată, surplusul nu și l-a băgat în palate, în lux. Nu știau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Și totuși, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple și frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreștine, ci a fost dat celor care aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească”.

Numele Maicii Domnului

Părintele constata și insista asupra faptului că, nu doar etimologic, dar mai ales din punctul de vedere al sensibilității și evlaviei populare, românii au un fond și un specific aparte.

Sunt lucruri foarte interesante și foarte frumoase în ­Ortodoxia noastră românească. Fiecare țară își are amprenta și specificul ei creștin ortodox. Nu putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul Ortodoxiei românești este un capitol care nu este deloc studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită denumire pe care o folosește în chip deosebit. De exemplu, grecii au Panaghia, rușii au Bogo­rodița, românii au Maica Domnului. Există și diminutivul Măicuța Domnului... Poporul român s-a oprit la Mama Domnului din cauza sensibilității pe care o are față de rolul mamei. Dar este ceva mai mult. Nu întrebuințează cuvântul de mamă, ci cel de maică, rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie, pentru călugărițe. Atunci când spui Maica Domnului se cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: și mamă, dar și fecioară, în același timp. Lucrul cel mai adânc, teologic, lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire simplă amândouă aceste trăsături: mamă și fecioară.

Această vocație specifică a Ortodoxiei românești, precum și atașamentul special al românilor față de credință, păstrat încă și în zilele noastre, spre deosebire de alte țări și confesiuni, în care lăcașurile de cult sunt goale și se vând, râvna preoților și a monahilor români, toate acestea au făcut ca prezența românească la Sfântul Munte Athos să fie una importantă, apreciată și respectată, însă, cum spunea și de această dată Părintele Petroniu: „Depinde de noi ca această prezență românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste țării, că suntem călugări români în Muntele Athos”

Conform Pr. Dumitru Stăniloae

Comuniunea în credință

Mai jos sunt arătate reflecțiile Pr. Dumitru Stăniloae, scrise într-un articol despre neamul românesc ca „neam al comuniunii în credință”.

Despre limba română

Poporul nostru a fost un popor unit, unit prin credință și iubire, pentru că politiceste am fost împărțiți în trei părți, dar limba era aceeași, cărțile sfinte erau aceleași. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credință în Dumnezeu și pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alții ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinței. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, să refacem și unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă. Dumnezeu să ne ajute la toată lumea!

Poporul nostru are o limbă care-i folosită și în Liturghie. La popoarele catolice, limba vorbită de popor este alta decât limba liturgică. La popoarele slave, limba liturgică e alta decât limba vorbită de aceste popoare. La greci, limba liturgică e alta decât limba vorbită azi de popor, e o limbă greacă veche. La noi, limba liturgică e cea vorbită de popor. De aceea, limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină și de sfințenie.

Noi avem cuvinte minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-l au cuvintele altor popoare. Cine poate traduce cuvântul cuviință în alta limbă? Dar la câtă îndatorire nu ne obligă acest cuvânt? Să avem cuviință unii față de alții. La noi nu se folosesc pentru exprimări alți termeni decât cuvânt, adică legătura între unul și altul, de la conventus. Noi am făcut din conventus, cuvânt, cuvântul ne leagă... Cuvântul nostru să ne lege cu adevărat - de Hristos și unii de alții - și în viitor!

Noi suntem un popor al comuniunii în credință. Să rămânem un popor al comuniunii prin credință, dându-ne seama că nu trebuie să părăsim acești termeni ai noștri minunați. Sunt la noi foarte mulți termeni francezi. O fi ea limba franceză o limbă elegantă și o limbă precisă, dar n-are farmecul tainic pe care îl are limba noastră. N-are sevă de taină pe care o are limba noastră, n-are spiritualitatea noastră.

Despre țărănime

Noi suntem poporul cu cea mai mare și cea mai unită spiritualitate, dar am căutat să o înăbușim. Această spiritualitate se vede și în arta poporului. Ați văzut Muzeul Țăranului? Dacă n-ar fi fost țăranul, n-am fi avut aceasta.

Eu cred că țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea este cea mai nobilă. Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind că alte clase sunt superioare. Țărănimea a desăvârșit arta noastră. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră. Într-un sat toți merg la biserică. Unul care nu e îmbrăcat frumos Duminica și se duce cine știe unde, e socotit un zăpăcit. Unde mai e la oraș aceasta? Să luăm pildă de la solidaritatea țărănească.

Latinitate și Ortodoxie

Noi românii, suntem un popor iubitor de Dumnezeu și foarte cuceritor, plin de armonie și plin de lărgime, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de alta parte, un popor ortodox. Avem în noi și luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină, dar avem și simțul tainei. Și atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puțin în serios, ci-l luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plin de taină. Aceasta ne deosebește de latini, dar ne deosebește și de slavi, care sunt mai puțini lucizi, sunt mai ascunși în neclaritate. Pe când la noi e foarte curioasă această paradoxală unitate între claritate și taină, între lumină și taină.

E taină în lumină, nu e taină în întuneric. Chiar mistica occidentală, cum este Eckart și Bohme -unul catolic, celălalt protestant-, văd taina sau mistica întru întuneric, dincolo de persoană. La noi persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistica a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creațiunii lume-lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumină lui Dumnezeu. Cred că asta ne deosebește de toate popoarele, și de cele din Orient și de cele din Occident. Cu latinitatea ne deosebim de slavi, care sunt mai neclari; cu ortodoxia ne deosebim de occidentali, care vor să știe tot, dar nu știu nimic pentru că Dumnezeu este departe de ei ca nu au simțul tainei, căci numai când ai simțul tainei ai și simțul infinitului, căci o taină niciodată nu o poți rezolva complet. De aceea suntem un popor de o mare, adâncă sinteză.

Avem respectul celuilalt, conștiința că celălalt e o taină, dorința să fim în comuniune cu celălalt, să nu-l epuizăm în câteva cuvinte, nu vrem să-l dominăm. Deci, nu vrem să ne despartim de celălalt. Sunt niște concluzii sociale foarte interesante, care se pot trage văzând la poporul nostru această combinație între ortodoxie și latinitate. Cei din trecut au fost mai interesați de valoarea persoanei ca astăzi, dar și de valoarea comuniunii, pentru că sunt atâtea dezbinări între oameni. Se afirmă fiecare pe sine, dar nu se afirmă ca o taină, recunoscând și pe celălalt ca o taină și socotind că se întregește taina lui cu taina celuilalt. Sau reduce persoana la ceva individual egoist, sau nu vede o necesitate în comuniunea cu celălalt.

La noi este un echilibru extraordinar în această valoare pusă pe persoană, dar și pe comuniune. Tocmai pentru că persoana are valoare, are valoare și celălalt pentru mine, dar și eu am pentru el valoare. Noi respectăm pe alții, dar ne respectăm și pe noi. Suntem foarte omenoși, ospitalieri, dar îi cam și disprețuim, când vedem că vor să-și ia nasul la purtare. Cam și râdem de ei, râdem de cei venetici. Adică suntem îngăduitori cu ceilalți, înțelegători, dar totuși ne respectăm și pe noi. Noi suntem un popor, avem o spiritualitate.

Despre istorie

Toți au trecut peste noi, ne-au atacat și din Vest și din Est. Câte greutăți n-am avut noi și totuși ne-am menținut! Și greutățile acestea și lupta împotriva acestor greutăți ne-a adâncit în răbdare, în luptă. În acestea se dezvoltă, crește un popor și ne-am dezvoltat și noi. N-am fost nimiciți de nimeni. Cine a contribuit mai mult la apărarea Europei decât românii? Noi am apărat Europa de invazia otomană, prin Ștefan cel Mare și Sfânt, Mircea cel Bătrân și ceilalți toți. Turcii au trecut peste ceilalți până la Viena. Peste noi n-au putut trece. Am apărat Europa și eram atacați și de ei, de europeni, de polonezi, de unguri, de germani. Ne apărăm și de ei și-i apărăm și pe ei împotriva turcilor. La războiul din 1877 cine a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de otomani? Noi. Și rușii, dar mai mult noi i-am apărat. Pe urmă, în 1916 la Mărășești cine a oprit avalanșa germană spre Rusia, ca să ocupe și să oprească războiul și să-i învingă pe ruși? Cine? Noi, la Mărășești. În războiul al doilea, cine a plecat până la Volga, alături de nemți, gândind că vom putea aliena comunismul? Și când am văzut că-l apără Europa, n-am mai avut ce face. I-am dezarmat pe nemți atunci și au plecat nemții dezarmați de la Iași, din Bucovina, până în Boemia și așa au putut fi învinși. Că altfel, erau cât pe ce să pună în practică bomba atomică și câștigau ei. Cine a apărat Europa în toate timpurile acestea? Cine a jucat cel mai mare rol? Poporul nostru. Așa că, Dumnezeu nu te ocrotește pentru o viață comodă, ci te ocrotește dându-ți niște probleme. Și nouă ne-a dat niște probleme și le-am rezolvat cu ajutorul Lui și ne-am format.

Concluzie

Cât am fost la părinții mei, pe tată nu l-am văzut să se certe cu cineva, să strige la cineva. Niciodată! Dacă cumva un vecin avea ceva cu el, s-ascundea în casă, se ducea în casă. Iar mama spunea totdeauna, când criticăm pe cineva: "Lasă, dragul mamei! Fii om de treabă și zi bună ziua către oricine!"

Asta o împlinea rugăciunea comună a Bisericii și era de râs cel ce Duminică nu se îmbrăca frumos și nu mergea la biserică. Asta era spiritualitatea noastră, spiritualitatea creștină.

Astăzi s-ar spune că sunt lucruri depășite. Depășite, dar trebuie să căutăm să le refacem cât putem, pentru că altfel ne dezvoltăm și dezvoltarea noastră înseamnă pieire. Nu mai merge așa, uite în ce criză morală ne aflăm noi astăzi, cu dezbinările acestea din popor! Și această criză a adus-o intelectualitatea.

Unul a citit un roman, altul un roman și fiecare judecă după romanul pe care l-a citit el. Nu mai trăiește bucuria comună cu ceilalți. Sunt câțiva prieteni și în oraș. Aceasta se vede și în faptul că Biserica Ortodoxă a făcut pe fiecare stradă câte o biserică. Biserica era centrul străzii, centrul uliței. La biserică la noi totdeauna mă întrebau: „Dar unde-i doamna? Ce face?” Ca într-o familie. Familiaritatea, poate asta-i comuniunea. Familiaritatea. Cred că asta a fost specific poporului nostru.

Limba noastră are aspect de taină, pe care nu-l are limba franceză. Noi spunem cuviința, francezii convenance, convenience - este o eleganță rece. E și portul lor medieval, foarte elegant, dar portul nostru este elegant și minunat de cald. Mă gândesc la portul fetelor noastre, al mireselor, la catrința lor, la florile de pe mâneca iei, de pe altiță, bogată în culori bine armonizate. La francezi e o eleganță fără căldură. Dar la noi e și o delicatețe în eleganța aceasta. Ne-am cam pierdut, ne-am cam lăsat influențați de Occident.

Eleganța și căldura portului nostru, grația și seriozitatea poporului nostru în datini, în toate, trebuie păstrate. Intelectualitatea noastră însă n-a sesizat aceasta. A scris Blaga despre spațiul mioritic și a afirmat că dealul și valea produc doina. De ce n-au produs și alte popoare, că și ele au dealuri și vai? Altceva a produs doina la noi...

Jertfa, înălțarea, și transfigurarea cosmosului

Într-un alt articol, Prof. Dumitru Stăniloae leagă trei elemente pentru a descrie spiritualitatea românească în legătură cu Ortodoxia:

Jertfa

Vom lua mai întâi un exemplu din folclorul poporului român. Și anume, tema sacrificiului din legendă mănăstirii Argeș. Când a fost prezentată această temă la Simpozionul sud-est european de la Heidelberg din septembrie 1976, un benedictin maghiar a remarcat că, deși tema sacrificiului este prezentă în creația folclorică a mai tuturor popoarelor din sud-estul european și chiar și a altor popoare, numai la poporul român tema sacrificiului este pusă în legătură cu o biserică, mai precis cu o mănăstire. La toate celelalte popoare este pusă în legătură cu un pod, sau cu altă construcție. La fel, a observat el, numai la poporul român jertfitorul se preface într-o fântână din care își astampară setea sau își reînnoiesc puterea de viață trecătorii.

Astfel, în gândirea poporului român clădirea unei biserici (sau mai precis a unei mănăstiri) și săparea unei fântâni sunt cele mai nobile și mai generoase realizări și tocmai prin aceasta sunt legate de o jertfă sau de o totală depășire de sine a celui ce le dă ființă.

În mănăstire vor trăi oameni care și-au jertfit viața lor lui Dumnezeu. Sacrificiul vieții lor are o primă sursă de inspirație și de putere în jertfa celui ce-a zidit locașul care face posibilă sporirea lor în duhul acestei totale renunțări a lor la ei înșiși. Totul este centrat în acest locaș de jertfă: de la clădirea lui până la viețuirea celor ce vor petrece în el de-a lungul veacurilor viitoare în duh de jertfă. O mănăstire este o linie continuă de jertfă de la începutul ei până la sfârșitul veacurilor. Din jertfă se naște și în jertfă își prelungește existența până la capăt. Pe un plan mai moderat, acest fenomen are loc și în existența oricărei biserici. Credincioșii oricărei biserici iau pildă și putere de depășire a egoismului lor în ambianța bisericii, în al cărei altar sunt zidite moaște de martir, cum astfel de moaște sunt cusute și în antimisul de pe Sfânta Masă din Altar. Dar în mod principal viața lor de dăruire jertfelnică se hrănește din jertfa euharistică de pe altarul Bisericii.

Dacă mai amintim că numele Manole este forma prescurtată a lui Emanuel, un alt nume al lui Hristos (cu noi este Dumnezeu) și că trupul în grecește este de genul feminin (ἡ σᾰ́ρξ) avem în legendă mănăstirii Argeșului o străvezie aluzie la Hristos care își întemeiază Biserica Sa pe jertfa de la Golgota și pe prelungirea ei euharistică, la care se adaugă, ca o rodire, jertfa mucenicilor și a tuturor credincioșilor care contribuie la întreținerea ei ca locaș de comunicare, prin depășirea egoismului lor. Fundamentul continuu al Bisericii ca realitate văzută și spiritual-comunitară este jertfa lui Emanuel, devenit în forma populară Manole.

Dar poporul român a dat o aplicare proprie, de supremă intensitate emoțională și de bogată complexitate, jertfei lui Hristos pentru întemeierea Bisericii. Această supremă și complexă intensitate emoțională dată, ca o contribuție specifică, de poporul român temei jertfei lui Hristos, întemeietoare de Biserică, stă în faptul că în legenda mănăstirii Argeș, Manole își sacrifică soția sa.

Pentru omul căsătorit cea mai mare jertfă pe care trebuie să o dea e jertfa soției sale iubite. Jertfirea celei mai scumpe ființe e mai grea decât jertfirea propriei persoane. E în fond și ea jertfa propriei persoane dar dublată de durerea pătimirii unei alte persoane și anume a celei mai scumpe, pe care ai vrea să o vezi fericită, mai fericită decât pe tine, fericirea ei constituind propria ta fericire. Într-un fel acea ființă face parte din tine însuți, e trupul tău („femeia e trup bărbatului”). Această ființă, care face parte din tine, e totuși o ființă deosebită și la durerea ta să o pierzi - fapt pe care îl trăiești, ca o pierdere a ta proprie, a bucuriei, a rostului vieții tale - se adaugă trăirea durerii ei în fața morții, durere pe care tu o trăiești spiritual mai intens decât durerea în fața propriei tale morți. De aceea, durerea lui Manole din legenda mănăstirii Argeșului ne cutremură ca cea mai sfâșietoare durere posibilă.

Când accepți să mori tu însuți pentru cauza altora, ai și o mângâiere că poți oferi viața ta ca mijloc pentru viața altora. Dar când trebuie să oferi viața celei mai scumpe ființe ale tale îți este redusă în mod considerabil și mângâierea că te jertfești pe tine însuți pentru alții. Căci ești pus în situația de a jertfi nu viața ta pentru alții, ci viața celui mai scump dintre acești alții. Tema poate fi adâncită permițând descoperirea în ea a altor semnificații proprii învățăturii creștine. Căci nici jertfa lui Hristos nu se oprește la propria persoană, ci El se jertfește pentru ca și cei ce cred în El să ia puterea să se jertfească pentru alții, sau ca și Biserica pe care o întemeiază prin jertfa Lui să fie o comunitate ce-și are viața superioară, sau însăși existența într-o continuă jertfă. Dar în cazul lui Manole, nu el este cel ce își dă cel dintâi viața ca pildă pentru alții, ci trebuie să o dea întâi pe a soției sale. Desigur în jertfirea ei este implicată atât de mult jertfirea lui, încât această jertfire a lui trebuie să urmeze și ea cu necesitate. Dar durerea e cu mult mai mare când trebuie să jertfești pe cel scump al tău înainte. (O exemplificare istorică a acestei sfâșietoare dureri acceptată pentru Biserică e cea a lui Brâncoveanu care trebuie să îndure durerea executării copiilor lui înainte de executarea sa. Precum se vede, imaginația poporului român s-a inspirat din cazuri reale ale zbuciumatei sale istorii, nu a fost o imaginație fantezistă).

Dar implicarea jertfei propriei persoane în jertfirea celei mai scumpe persoane deosebite de tine se trăiește încă dinainte de a jertfi acea persoană în greaua cumpănă în care se află cel ce e chemat să se hotărască la consimțirea acestei jertfiri. El trăiește în chip sfâșietor întrebarea: Oare am eu dreptul să jertfesc pe altul care îmi este totodată cel mai scump pentru alții, pentru un altul multiplicat și oarecum mai îndepărtat? Și el nu poate da un răspuns deplin liniștitor din punct de vedere practic acestei întrebări. De aceea el rămâne ca o ființă rănită de moarte nu numai pentru că a pierdut cea mai scumpă ființă, dar și din cauza acestei imposibilități de a da un răspuns (practic, nu teoretic) cât de cât liniștitor la această întrebare. De aceea, cel ce se hotărăște să facă această jertfire a celei mai scumpe ființe (care nu e un obiect, oricât de scumpă) rămâne atât de chinuit, atât de lipsit de orice clipă de liniște, încât continuarea vieții lui e aproape de neconceput. Poporul a înțeles aceasta. El n-a mai putut concepe un Manole continuând să trăiască după jertfirea soției sale.

Dar simțirea profundă creștină și de intensă vibrație și delicatețe umană a poporului nostru a conceput singura soluție corespunzătoare cu înălțimea la care s-a ridicat Manole în jertfa adusă.

Manole nici nu continuă să trăiască o viață mai bună sau mai puțin ușurată de uitare, nici nu înnebunește, nici nu se sinucide, fapte ce l-ar fi coborât de la înălțimea trăită în jertfa adusă, ci se jertfește și el pentru alții, dar nu pentru repetarea lipsită de imaginație a aceleiași opere, ci pentru o altă necesitate esențială de viață a semenilor săi: ca să crească din jertfa sa o fântână care întreține și ea viața semenilor săi sau le reînnoiește puterile ei.

S-ar putea vedea aici o aluzie la apă Botezului care a fost pus de Părinții Bisericii în legătură cu apă ce a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului de pe cruce, dar acest motiv creștin primește, iarăși, o formă proprie în gândirea și imaginația poporului român. Apa răsărită din jertfa lui Manole e și ea izvor de viață celor ce trec pe lângă ea, dar nu de viață spirituală, ci de cea trupească. Însă, pe de altă parte, cei ce beau din această fântână se roagă pentru sufletul lui Manole, a celui ce prin jertfa a dat ființă acestei fântâni și iau pildă de la ea. De aceea fac românii fântâni publice la marginea drumurilor. Motivul vieții în trup și al mântuirii sunt strâns îmbinate. Cel ce bea e trezit, prin aceasta, la un act de credință, de rugăciune și încă pentru alții ca în biserică. Cel ce prelungește lângă fântână o trăire religioasă, începută în biserică, întreține și manifestă un duh sobornicesc, specific ortodoxiei în viață de toate zilele, contribuie la sfințirea întregii vieți.

În fond, jertfa lui Manole, în ambele ei forme, ca jertfa a soției și ca jertfa a persoanei proprii, e o aplicare a temei jertfei lui Hristos la viața omului căsătorit, a omului între oameni, într-o formă de supremă intensitate emoțională. Căsătoria trebuie să fie și ea un mediu de creștere a soților în duhul de jertfă pentru idealurile mai înalte ale comunității umane.

Menționăm că tema jertfei, în legenda Mănăstirii Argeș, e marcată nu numai de specificul creștin în general, ci și de un specific ortodox, prin faptul că jertfa nu e înțeleasă ca un echivalent juridic cerut de Dumnezeu pentru păcatele omenești, cum e înțeleasă în creștinismul occidental, ci ca un act care are în el însuși puteri de zidire și de întreținere a unei vieți și ordini mai înalte. Jertfa clădește și susține, prin ea însăși, Biserica ca comunitate în iubire și fântâna ca alt prilej de înnoire a puterilor de viață în duhul sobornicesc al credinței și al iubirii.

Cosmosul transfigurat

Din creația așa-zisă „cultă” a poporului român (noi i-am zice cărturărească, pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură), socotim că un element specific ortodox reflectă în ea, ca viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta reiese puternic în relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu și al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul că acest element apare atât de pregnant mai ales în creația a doi scriitori moldoveni crescuți în ambianța spiritului mănăstirilor în a căror gândire filocalică transfigurarea cosmosului, prin lumina învierii, a început de pe acum, dar se va desăvârși în viața viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a mărturisit că într-o filă a uneia dintre ele a descoperit semnătura lui Eminescu.

Nu știm dacă mai există în lume vreun scriitor la care viața tainică a naturii, a codrului, a pâraielor, a pomilor înfloriți să fie atât de minunat descrisă, ca în poezia lui Eminescu și în proza lui Sadoveanu. Și se pare că aceasta este nota cea mai proprie a acestor mari scriitori. Occidentul care a văzut mântuirea omului realizându-se în afara oricărei legături cu cosmosul (de aici neînțelegerea Tainelor) al cărui umanism vede pe om tăiat de legături sufletești cu natura și nu o consideră pe aceasta decât ca un obiect de exploatare economică, e firesc să nu constatăm această simțire a vrăjii și a frumuseții indefinite a naturii de care omul are absolută nevoie pentru a se îmbogăți sufletește și întări trupește.

Dar Eminescu și Sadoveanu nu sunt niște apariții individuale în trăirea acestor profunde legături cu taina de nedescris a naturii. Ei sunt niște reprezentanți reali ai unui simțământ general al poporului român. Natura este puternic prezentă în toată lirica poporului. Prezența iubitei sau a iubitului (a „mândrei” sau a „bădiței”) transfigurează tot cosmosul. Cosmosul e transfigurat în „miorița”. Vitele sunt umanizate în relația cu omul care le iubește și se leagă sufletește de ele. Când se așează la umbra unui pom, sub bolta senină a unui cer de vară, cu pădurea în apropiere, românul spune: „Ce frumos e; parcă-i în raiu!”. El se simte în luncile satului, în pădurile lui, în cea mai intimă ambianță, ca „acasă” și, totodată, în largul lui. Fără natură, el nu se simte întreg, tânjește, e bolnav sufletește.

Și azi, se pare că începe să simtă întreaga omenire că o cauză a crizei prin care trece civilizația contemporană e ruperea omului de natură.

Năzuința spre înălțare

Un alt motiv al viziunii ortodoxe prezent atât în creația folclorică, cât și în cea cărturărească a poporului român este năzuința spre înălțare, spre înnobilarea vieții. El corespunde cu ceea ce ortodoxia cunoaște ca „îndumnezeirea omului după har”. E celebra coloană a lui Brâncuși cu năzuința ei spre înălțarea fără sfârșit. Dar tema e prezentă și în ornamentul porților țărănești. El corespunde turnurilor bisericilor, mai ales a turnurilor răsucite de la mănăstirea Curtea de Argeș.

Înălțarea aceasta de jur împrejurul unei axe este forma urcușului îngerilor în viziunea lui Dionisie Areopagitul. Înălțarea aceasta reia mereu stările depășite la alt nivel. Tot drumul străbătut e mereu văzut și folosit ca o experiență ce e adâncită continuu.

Lucian Blaga a redus spiritualitatea bisericilor ortodoxe la un „transcendent care pogoară” patern la oameni, spre deosebire de spiritualitatea domurilor protestante care exprimă prin turnurile lor o înălțare continuă, spre un Dumnezeu distant, de nevăzut, de neîntâlnit. Dar el a luat în considerare în formula lui numai bolta bisericilor ortodoxe. Însă toate bisericile ortodoxe au nu numai o boltă, ci și turn, sau turnuri; nu există biserică ortodoxă fără boltă, fără turn sau turnuri. La bisericile maramureșene prevalează chiar turnul, deși nu lipsește nici la ele o anumită boltă. O sinteză originală, în această privință, o formează bisericile moldovenești, unde goticul e îmbinat cu bolta.

Dacă bolta reprezintă pe Dumnezeu care coboară, turnul reprezintă pe Dumnezeu care se înalță și ne conduce și pe noi spre înălțimi. În Crez, se spune nu numai că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, făcându-Se om, ci și că S-a înălțat. Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască, spun Părinții răsăriteni. Tema înălțării prin Dumnezeu, tema înălțării eterne este o altă temă specifică ortodoxiei, prezentă în creația folclorică și cărturărească a poporului român.

Concluzie

Între cele trei teme indicate în aceste rânduri este o legătură: Omul se ridică prin jertfă și, ridicându-se, transfigurează întregul cosmos.

Trecutul nostru

Discutând sinteza părintelui Ștefan Meteș din Istoria Bisericii și a vieții religioase a Românilor din Transilvania și Ungaria, Pr. Dumitru Stăniloae aduce următoarele reflecții:

General

Noi am avut un trecut unic. Popor născut și crescut în lacrimi și necazuri, trecutul nostru bisericesc nu vuiește de certurile dogmatice ale teologilor, nici de luptele ambițioase pentru întâietate între ierarhi și principi, nici de dezbinările fanatice sectare. Dar tocmai de aceea trecutul nostru bisericesc e mai veritabil religios: e viață de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulți și săraci pentru a-și zidi și împodobi locașuri de rugăciune potrivit concepției lor, e luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei și ale puterii lumești, pentru apărarea credinței. Luptă în care, din primul moment, trebuia sacrificată viața, ca în timpul primilor martiri ai creștinătății.

Trecutul nostru bisericesc e trecut religios popular. Din istoria bisericească a altor popoare se poate afla orice, numai viața religioasă a poporului nu; numai ceea ce-i mai curat nu.

Transilvania

N-avem un trecut măreț prin fastul și veșnica ciocnire între ambițiile unei pături sociale care umblă totdeauna după măriri deșarte. Măreția aceasta a aparținut pe aici altor neamuri. Dar trecutul nostru pe meleagurile transilvane are o altă măreție, de o esență mult mai nobilă: măreția bunătății, a frumuseții morale. Noi n-am împilat pe nimeni, trecutul nostru nu cunoaște cruzimi și desfrâuri, crime sociale și aberații morale. Dumnezeu a ținut să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor și să ne călească virtuțile sub vântul aspru al suferințelor. Am fost un popor bun; bun nu numai în sensul negativ, ci în cel pozitiv: un popor tenace în virtuțile creștinești. Numai așa se explică faptul unic în istorie că un popor fără conducător n-a putut fi slăbit sub ordinea morală. El și-a chivernisit singur viața religioasă obștească, fiindu-și singur consistoriu, vlădică, minister etc. El și-a ridicat prin meșteri din sânul lui biserici din materialul lui autohton și într-un stil în care se remarcă toată originala armonie a spiritului românesc.

Arhitectul neamț Fr. Schultz a putut scrie - aprobat și de alți mulți savanți străini: „Bisericile norvegiene nu oferă nici pe departe în formele esențiale claritatea și conștiința de sine arhitecturală de a face efect prin masele principale... Impresia acestor biserici de lemn este covârșitoare, neobișnuită. Ele au ceva misterios, un aspect foarte serios, dar și grațios, așa că impresia ce o fac asupra privitorului niciodată nu poate fi ștearsă... aceste clădiri de lemn sunt opere de artă arhitecturală perfecte în felul lor”.

Poporul le-a împodobit cu lemnăria atât de minunat înflorită. El le-a dat o pictură în care canonul erminiei și influențele occidentale nu pot înlătura un anumit timbru autohton.

Ortodoxie şi românism

În 1936, Pr. Dumitru Stăniloae discută despre Ortodoxie şi românism:

Utopii

La noi, marile principii ale revoluției franceze, ca și toată utopia democrată, n-au fost luate de nimeni în serios. Cei care au afectat mai multă sinceritate față de ele n-au reușit să fie decât Cațavenci. Vorbește toată lumea, într-o conspirație generală, de ele, dar niciunul nu ia pe celălalt în serios. Și așa se întâmplă cu orice utopie. Se îneacă la noi într-un discredit categoric, fie că e luat susținătorul ei în mod manifest în râs, fie că se afectează doar față de ea o credință și un respect care, în fond, e clar pentru toți, lipsește.

S-au aprins revoluții mai în toate țările, iar poporul nostru, aproape de focarul bolșevic și ațâțat cu furie de o demagogie care ne-a dominat atâta, a stat liniștit: îi asculta pe toți, se ducea acasă și-i compătimea pe toți. De câte ori ar fi trebuit să facă acest neam revoluție dacă s-ar fi luat după noi, după intelectuali, care ne-aprindem la orice discurs și credem în sinceritatea fiecărui orator care plânge de grija țării!?

Realism

Unii spun că însușirea aceasta e un minus, un scepticism, o lipsă de generozitate, un semn de bătrânețe și poporul nostru nu va putea realiza niciodată nimic mare. Realitatea e alta. Poporul nostru nu e sceptic, ci realist; are o judecată lucidă și un calm pe care nu și-l pierde ușor. El intuiește just până unde poate fi modificată realitatea cu puterile omenești. Biserica ortodoxă cunoaște realitatea profundă a răului și știe că el nu poate fi învins deplin în lumea aceasta. Desăvârșirea e o țintă situată la o distanță morală neajunsă pe pământ, împotriva răului nu se poate lupta eficace decât prin renunțarea la sine, prin jertfă, printr-o asceză susținută zi de zi în persoana proprie; răul nu e învins durabil prin rău, ci doar momentan; răul poate fi învins doar prin binele din tine, care nu se înstăpânește însă în tine printr-o singură zvâcnire de eroism, ci printr-un efort susținut zi de zi. Românul nu crede în bunătatea exagerată a oratorului, pentru că știe ce greu se poate dobândi bunătatea. El știe că nu poate fi pogorât raiul pe pământ prin câteva legi și de aceea nu se entuziasmează de discursurile utopice și, deci, nesincere când vin de la alți români. El știe că idealurile sociale, atât de strâns dependente de cele morale, nu se realizează așa ușor, ci prin îndelungate eforturi. Românul numai pe călugări îi ia în serios în eforturile lor spre idealul moral.

Alte neamuri

Utopiste sunt popoarele latine sub influența catolicismului, utopiste sunt popoarele în care sectele și raționalismul au ajuns la dominanță. Sectele cred că Dumnezeu e singur activ în om și-n lume, dacă omul crede numai în El, iar raționaliștii și ateii, neștiind de rău și de Dumnezeu, sunt convinși de atotputernicia rațiunii omenești. Toți acești indivizi și toate aceste popoare deplasează împărăția cerului pe pământ. Nu mai au deci la ce crede în lumea viitoare. Confuzia aceasta de planuri au făcut-o și ortodocșii ruși, pregătind astfel sufletul poporului pentru eshatologismul marxist. Ortodoxia nu apucase să pătrundă până în adâncimi sufletul rusesc. Rușii s-au încreștinat târziu și dominația mongolă de mai multe veacuri a favorizat o eflorescență abundentă de superstiții.

Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedește cel român. El s-a născut creștin. El n-are la bază o altă structură religioasă, care s-o tulbure pe cea ortodoxă, însuși faptul că a trăit atâta vreme ferit de alte curente spirituale, numai în credința creștină, a contribuit la deplina cristalizare a sufletului în sensul ei. Poporul român se dovedește astfel ca ținând net despărțite cele două planuri de viață: pe cel pământesc și pe cel ceresc. În conștiința lui e, deci, mai trează ca la oricare alt popor credința în viața viitoare. Pentru că el știe că binele absolut nu se poate realiza în viața aceasta.

Totuși, poporul nostru nu merge atât de departe în această direcție, încât să creadă că în lumea pământească nu se poate afla în nimeni nicio scânteie de bunătate și în zadar se forțează omul să se facă mai bun. Ideea aceasta o au popoarele protestante, de pildă prusacii, și în special cele calvine. Acestea, afirmând că în zadar vroiai să te faci mai bun în lumea aceasta, preconizează o comportare lipsită de scrupule. Nu trebuie alese mijloacele în străduința de îmbogățire și întărire individuală și colectivă. De aceea au ajuns popoarele respective la o mare putere politică și economică. Românul e milos, e plin de scrupule morale. Fără să aibă pretenția că va putea deveni desăvârșit, el știe că are datoria să asculte de legile morale și să le împlinească pe cât se poate.

Biblia și sufletul românesc

Despre importanța Scripturii în spiritualitatea românească, Dumitru Stăniloae spune următoarele:

Înainte de Biblia din 1688

Biblia a format temelia spiritualităţii româneşti, baza culturii noastre, chiar într-un timp în care textul ei nu era scris în româneşte. Căci textul acesta, fie literal, fie rezumativ, era fixat în uzul lingvistic. La noi s-a petrecut acelaşi fenomen care s-a petrecut la începutul creştinismului cu textul unor Evanghelii: el circula în fraze şi povestiri orale aproape stereotipe, ca Sfânta Tradiţie, ca o repetare a predicilor apostolilor, înainte de a-l aşterne în scris unul sau altul dintre evanghelişti. Precum creştinismul în general n-a început să existe numai din momentul în care acest text s-a fixat în scris, ci deodată cu predica apostolilor despre viaţa şi opera lui Iisus Hristos, aşa şi creştinismul românesc şi spiritualitatea creştină a neamului nostru - deci baza culturii lui - n-a aşteptat transpunerea în scris a textului românesc al Scripturii, ci s-a alimentat începând cu veacuri înainte din textul românesc nescris al ei.

Parcă în istoria poporului nostru Providenţa a voit să ilustreze că un neam este creştin nu prin textul scris al Scripturii, ci prin propovăduirea lui, nu printr-o carte pe care o poţi lua cu tine într-o izolare anarhică, ci prin ascultarea adevărului, care există mai înainte de a se fixa în carte şi independent de ea, din gură de om viu, de la o societate de care eşti, aşadar, dependent şi căreia trebuie să-i fii mulţumitor că ţi-a ocazionat aflarea lui; de la o societate care a primit şi ea acest adevăr de la rândurile mai vechi de oameni; şi nu de la oricare societate, ci de la una care e organizată în aşa fel că poate păstra şi comunica un adevăr nescris în aceeaşi formă precisă cum a ieşit din gura apostolilor; de la o societate care ştie că are datoria de-a nu schimba nimic din adevărul apostolic şi are şi o ceată de oameni încredinţaţi tocmai cu paza şi cu transmiterea exactă a acestui adevăr.

Poporul nostru a fost, aşadar, creştin - şi încă ce creştin! - prin Biserică, adică nu prin textul scris al Bibliei, ci prin textul ei curgând viu, dar acelaşi, printre oamenii legaţi prin credinţa în Hristos întreolaltă şi cu toţi ascendenţii până la apostoli.

Concluzie

Poporul nostru a avut în tot trecutul său - chiar înainte de traducerile scrise - Sf. Scriptură în viaţa sa. Este o afirmaţie insolentă aceea care se aude azi uneori că poporul român a trebuit să aştepte pe agenţii sectelor şi curentelor religioase de stil american ca să ia cunoştinţă de Sf. Scriptură.

Mai mult, poporul nostru a avut adevăratul înţeles al Scripturii, înţelesul moştenit prin succesiune neîntreruptă de la apostoli, care au cunoscut mai bine şi în întregime gândurile şi propovăduirea Domnului şi le-au predat, pe lângă ceea ce s-a fixat din ele în scris, urmaşilor lor şi aşa în continuare, ca lumină lămuritoare, ca şi comentariu sigur al părţilor scrise.

Poporul nostru a fost în adevăr, nu aceşti mărginiţi aroganţi care pretind, certându-se între ei, că cunosc mai bine pe Domnul - pe baza textului biblic - decât apostolii care au trăit în preajma Lui.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
• Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, Farmecul inefabil și chemarea sfântă a Ortodoxiei românești, Ziarul Lumina, 18 iunie 2023, URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/farmecul-inefabil-si-chemarea-sfanta-a-ortodoxiei-romanesti-181295.html
• Dumitru Stăniloae, Neamul românesc – neam al comuniunii în credință, URL: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/neamul-romanesc-neam-comuniunii-credinta-70293.html
• Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea și cultura românească în lumina credinței ortodoxe, Ortodoxia Românească, București, 1992, pag. 150-154. URL: https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Dumitru-Staniloae/Dumitru%20Staniloae%20-%20Spiritualitatea%20si%20cultura%20romaneasca%20in%20lumina%20credintei%20ortodoxe.pdf