Țările române și Muntele Athos
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.
Relațiile dintre țările române și muntele Athos au fost dintotdeauna strânse, episcopul rus Porfirie Uspenski, în cartea sa „Istoria Athosului” (Moscova, 1845), mărturisind că „niciun popor ortodox n-a făcut atât de bine pentru Athos cât au făcut românii.”
Nenumărate documente grecești, slave, apusene, și românești, înscrisuri de pe zidurile sfintelor lăcașuri, însemnări pe manuscrise și cărți vechi dovedesc cu prisosință că toate cele 20 de mănăstiri, ca și unele schituri în ființă azi la Sfântul Munte Athos s-au bucurat de ajutorul permanent al domnilor țărilor române sau al unor credincioși români.
Despre Muntele Athos
- Articol principal: Muntele Athos.
Cunoscut încă din secolele VIII-IX ca loc de viețuire pentru numeroși sihaștri, Muntele Athos, din Peninsula Calcidică, din Grecia de azi, a devenit cel mai de seamă centru de viață monahală ortodoxă după anul 963, când fostul ofițer și demnitar bizantin Atanasie a întemeiat aici Lavra cea Mare. În anul 1046, era pomenit în documente sub numele de „Sfântul Munte”, având pe atunci 180 de lăcașuri de închinare, cu 2.000 de călugări. În 1213 erau vreo 300 de lăcașuri și 3.000 de călugări. Astfel, Muntele Athos a devenit cel mai însemnat centru de viață culturală-artistică și duhovnicească din întreg Răsăritul ortodox. În secolul al XIV-lea, a trăit aici Sfântul Grigorie Palama († 1360), inițiatorul unui nou chip de trăire duhovnicească, cunoscut sub numele de isihasm, numeroși teologi și călugări cu viață îmbunătățită, dintre care mulți au fost ridicați în diferite scaune mitropolitane și chiar în cel de patriarh ecumenic.
Românii în perioada înființării mănăstirilor
Izvoarele istorice arată că românii aveau deja legături cu Muntele Athos când erau înființăte primelor mănăstiri de aici. În câteva rânduri, împărații bizantini au fost nevoiți să oprească intrarea păstorilor vlahi (desigur sud-dunăreni) cu turmele lor la Athos, iar împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1055) a dat dispoziții să fie izgoniți din Sfântul Munte, unde îndrăzniseră să-și aducă și familiile.
Actele mănăstirii Zografu aminteau, în 1142, nume ca Ioan Vlahul, Ștefan Mavrovlahul și Evdochie Vlahoiani.
O istorie a mănăstirii Esfigmenu arăta că între primii ei sihaștri erau greci, sârbi, ruși, dar și vlahi.
Ajutoarele românilor
Cu sprijin românesc s-au zidit din temelie ori s-au refăcut numeroase biserici, au fost zugrăvite biserici, paraclise și trapeze, s-au ridicat ziduri de apărare, turnuri de veghe și fântâni. La acestea se adaugă numeroase danii în bani, manuscrise și cărți de slujbă, odăjdii, icoane ferecate în aur și argint, epitafe și uși, cusute în fir de aur și împodobite cu pietre scumpe sau cu mărgăritare și multe altele, care alcătuiesc până azi patrimoniul artistic al acestor așezăminte spirituale.
La toate acestea se adaugă numeroase moșii, păduri, vii, bazine cu pește, ocne de sare, mori, prăvălii, venituri la vamă etc., hărăzite de domnii români, mai cu seamă din secolul al XVI-lea, de când au început așa-numitele închinări de mănăstiri și schituri românești către mănăstirile din Muntele Athos. De altfel, după căderea sub turci a țaratelor de Târnovo (1393) și Vidin (1396), apoi după căderea imperiului bizantin (1453) și a despotatului sârbesc (1459), țările române au rămas singurele ocrotitoare ale așezămintelor bisericești din întreg Răsăritul ortodox, aflate sub stăpânire otomană, îndeosebi a mănăstirilor atonite.
Fără îndoială că daniile românești la Athos au fost mult mai numeroase decât cele consemnate în hrisoavele ajunse până la noi. Trebuie să reținem însă că nu numai Athosul a beneficiat de dărnicia românească, ci și cultura și arta noastră bisericească au fost influențate de spiritualitatea athonită. De acolo se aduceau la noi manuscrise, veneau meșteri de icoane și zugravi, acolo viețuiau călugări români, care apoi, întorcându-se în Țara Românească și Moldova, făceau cunoscute și la noi rânduielile vieții călugărești athonite și învățătura, isihastă a Sfântului Grigorie Palama.
Secolele XIV-XV
Situația generală
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, izvoarele vremii cuprind știri mai amănunțite despre petrecerea unor monahi români la Athos, dar mai ales despre contribuția românilor și a Bisericii lor la susținerea mănăstirilor de aici.
Știrile privitoare la ajutoarele moldovenești către Athos sunt ceva mai târzii față de cele din Țara Românească. Aceasta nu înseamnă că daniile moldovenești au început numai de la mijlocul secolului al XV-lea. Este de neconceput ca Alexandru cel Bun să nu fi făcut nicio danie la Athos. Într-adevăr, s-a dovedit că Alexandru cel Bun a ajutat Mănăstirea Zografu înainte de Ștefan cel Mare[1].
Mănăstirea Cutlumuș
Legăturile noastre mai strânse cu Athosul au început în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub domnitorul Nicolae Alexandru Basarab și mai ales sub fiul său Vladislav I sau Vlaicu Vodă. Cu ajutorul lor material, egumenul Hariton, mai târziu protos al Muntelui Athos și mitropolit al Ungrovlahiei, a refăcut din temelie mănăstirea Cutlumuș.
Într-un hrisov din septembrie 1369, se relata cum Hariton a venit la Vlaicu Vodă, rugându-l să termine lucrările de construcție începute de tatăl său, mai precis să ridice o mănăstire cu ziduri înconjurătoare, biserică, trapeză, chilii, să-i dăruiască moșii și toate cele trebuitoare. Domnul român i-a îndeplinit rugămintea, angajându-se să suporte toate cheltuielile, iar Hariton să supravegheze lucrările de construcție și, astfel, să fie socotiți amândoi ctitori.
La 11 august 1372, patriarhul și sinodul său au ales pe Hariton ca mitropolit al Ungrovlahiei. În 1376 a fost ales și în demnitatea de „protos” al Muntelui Athos. El a purtat o deosebită grijă Cutlumusului și în noua slujire arhierească, lucru ce-l arată și în testamentul său.
Mănăstirea Cutlumuș a primit și alte danii românești, încât în unele acte era numită „marea lavră a Tării Românești”. Numărul monahilor români a început să se înmulțească. De pildă, prin 1375 era catigumen al mănăstirii (deci, „un locțiitor de egumen”) ieromonahul muntean Melchisedec, fostul protopop Mihail, călugărit acolo cu câțiva ani mai înainte (cu fratele său, ieromonahul Iacob, și alții).
Anumite danii i-au făcut Mircea cel Bătrân și unii din sfetnicii săi (după acte mai târzii, chiar ar fi refăcut-o). În 1398 unul din boierii săi, Aldea, dăruia satul Cireașovul, pe Olt, chiliei Sfântului Nicolae, aparținătoare de Cutlumuș. În 1475 sau 1476 Laiotă Basarab întărea Cutlumușului mai multe sate și bălți cu pește, cu scutirea lor de impozite. Aceleași danii au fost confirmate apoi printr-un hrisov de la Vlad Călugărul, din 1488-1489, cu scutirea de orice impozite către domnie.
La 29 ianuarie 1.500 Radu cel Mare dăruia Cutlumușului satul Dănești și dijma de la Uibărești. În 1.500 același domn îi făcea o danie anuală de 2.000 de aspri, în 1502 a început refacerea chiliilor și a celorlalte clădiri mănăstirești și zidirea unui turn, lucrările fiind terminate abia în 1508, după cum arată o inscripție slavonă de acolo.
Mănăstirea Marea Lavră
În afară de Cutlumus, au mai fost și alte mănăstiri athonite ajutate de domnii munteni în cursul secolului al XV-lea. De pildă, la mănăstirea Marea Lavră se păstrează o icoană a Sfântului Atanasie Athonitul, dăruită de Vladislav I și soția sa Ana.
Mănăstirea Filoteu
Vlad Țepeș a dăruit mănăstirii Filoteu, în 1457, o danie anuală de 4.000 de aspri (la care se adăugau alți 300 pentru cheltuiala celor care vor veni să-i ridice). Dania a fost întărită de Vlad Călugărul.
Mănăstirea Sfântul Pantelimon
Tot acest domn a făcut o danie anuală de 6.000 de aspri mănăstirii Sfântul Pantelimon sau Rusicon, la 12 iunie 1487. În 1495 sau 1496, fiul său, Radu cel Mare, i-a hotărât 3.000 de aspri pe an și 400 de aspri de cheltuială, iar în 1502 a ridicat dania la 4.000 de aspri pe an și 500 de aspri pentru cheltuieli de drum.
Mănăstirea Hilandar
Marea lavră sârbească Hilandar s-a bucurat de atenția aceluiași Vlad Călugărul care, în noiembrie 1492, i-a făcut o danie anuală de 5.000 de aspri (la care se adăugau 500 de aspri cheltuieli de drum). Acest ajutor a fost apoi recunoscut, în câteva rânduri, de fiul său, Radu cel Mare.
Mănăstirea Dohiariu
Tot Vlad Călugărul hărăzea mănăstirii Dohiariu, la 24 martie 1490, un ajutor de 3.000 de aspri pe an, danie întărită de fiul său, Radu cel Mare, la 20 martie 1497, adăugând 400 de aspri pentru acoperirea cheltuielilor de drum ale celor care veneau să ridice banii.
Mănăstirea Sfântul Pavel
Vlad Călugărul făcea o danie anuală de 5.000 de aspri mănăstirii Sfântul Pavel (aceasta ajutată și de boierii Craiovești, în 1501, cu o danie anuală de 20.00 de aspri).
Mănăstirea Pantocrator
În 1492, Vlad Călugărul miluia schitul Sfântul Ilie din mănăstirea Pantocrator, la rugămintea fostului protos Cosma, cu 1.000 de aspri anual și 100 de aspri pentru cei ce vor ridica dania (la cererea aceluiași Cosma, Radu cel Mare a ridicat dania la 2000 de aspri, iar fratele său, Vlad cel Tânăr sau Vlăduț, la 5.000).
Vlad Călugărul și fiul său, Radu cel Mare, se numără printre cei mai de seamă ctitori și binefăcători ai Athosului.
Mănăstirea Zografu
Cele mai multe ajutoare moldovenești din secolul al XV-lea se pare că s-au îndreptat spre mănăstirea Zografu.
În 1442, Ilias, fiul lui Alexandru cel Bun, dă unui egumen de la Zografu privilegiul de a veni în fiecare an după un ajutor bănesc. Această mănăstire s-a bucurat de deosebită solicitudine din partea lui Ștefan cel Mare. Astfel, la 10 mai 1466, i-a hărăzit un ajutor anual de 100 de galbeni, din care s-a renovat întreaga mănăstire și s-a început construcția unei bolnițe. Pentru aceasta din urmă, a stabilit, în 1471, o nouă danie, de 500 de aspri pentru bolniță. În 1475, a ridicat aici un turn pentru coră
O inscripție la intrare, care pomenea numele său, reconstruit în 1517 de Bogdan III. În 1493 a refăcut trapeza mănăstirii, iar spre sfârșitul domniei, prin 1501-1502, întreaga mănăstire și a zugrăvit biserica mare. I-a dăruit și câteva manuscrise: un Apostol, în 1463 (azi în Biblioteca Muzeului Istoric din Moscova), un Tetraevanghel copiat de monahul Filip în 1502 (azi în Biblioteca Națională din Viena), apoi o icoană a Sfântului Gheorghe, în urma luptei de la Războieni, și două steaguri, înfățișând pe Sf. Gheorghe.
Daniile lui Ștefan Vodă către această mănăstire au fost atât de însemnate, încât monahii de aici îl socoteau drept ctitorul ei. El însuși pomenea, în unul din actele sale de danie, de „bolnița din sfînta noastră mănăstire Zograf, pe care, cu voia lui Dumnezeu, noi înșine am întărit-o”.
Înainte de Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, dădea ajutor anual mănăstirii câte 3.000 aspri de argint[1]. Pe deasupra, în 1429 voievodul Alexandru cel Bun îi dăruia mănăstirii Zografu o serie de moșii în Basarabia de astăzi[2].
În Țara Românească, la 9 februarie 1433, Alexandru Vodă Aldea dăruia mănăstirii Zografu un ajutor anual de 3000 de aspri, la rugămintea egumenului Moise, venit atunci la Târgovişte. Mai târziu, Radu cel Mare dădea Mănăstirii Zografu 3.000 aspri ajutor anual[1].
Mănăstirea Vatoped
La mănăstirea Vatopedi (Vatoped), în urma stăruințelor egumenului Chiril, Ștefan cel Mare a ridicat o „arsanauă” (mic șantier) pentru corăbii. Se mai păstrează o inscripție care-i amintește numele, precum și chipul său și stema Moldovei (1496). La mănăstirea Sfântul Pavel a dat ajutoare pentru construirea unui apeduct, prin 1500, „pentru odihna mănăstirii și pentru veșnica noastră pomenire”, cum spunea pisania, iar în 1501 a construit un baptisteriu.
Mănăstirea Grigoriu
La mănăstirea Grigoriu se păstrează o icoană a Maicii Domnului, dăruită de Maria de Mangup, soția lui Ștefan cel Mare, în jurul anului 1500. Însuși marele domn a reînnoit mănăstirea „din temelli”.
La baza turnului zidit de el, se găsea o inscripție slavonă cu următorul cuprins: „Binecredinciosul domn Io Ștefan Voievod am făcut aceasta, 1502”. Totodată i-a dăruit 24.000 de aspri, din care s-a cumpărat în Careia (sediul protosului Sfântului Munte) vechea chilie Sfântul Trifon, pentru a fi locuită de 4-5 călugări ai mănăstirii. Fiul său Bogdan a zidit, pe lângă această chilie, o biserică.
Secolul XVI
Situația generală
Daniile către mănăstirile atonite au continuat în tot cursul secolului al XVI-lea, domnii români fiind şi acum aproape singurii sprijinitori ai acestor mănăstiri.
În acest secol întâlnim primele „închinări” de mănăstiri, schituri şi biserici românești către cele din Muntele Athos.
Mănăstirea Cutlumuș
De o atenție specială s-a bucurat vechea ctitorie românească, mănăstirea Cutlumuș, căreia Neagoe Basarab i-a întărit mai multe sate, pe care le stăpânea mai de mult, i-a oferit o subvenţie anuală de 10.000 de aspri, la care se adăugau 700 aspri pentru întreținerea bolniței şi 500 pentru cheltuielile de drum ale celor care ridicau banii.
S-a ocupat direct de înfrumusețarea şi zugrăvirea bisericii, a ridicat aici o nouă biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, cu toate clădirile necesare (chilii, trapeză, bolniță, casă de oaspeți şi alte construcții gospodărești).
Vlad Țepeș a făcut danii la mănăstirea Cutlumuș de asemenea.
Mănăstirea Dohiariu
Mănăstirea Dohiariu, prădată și dărimată de turci, a fost rezidită din temelie și zugrăvită, cu cheltuiala lui Alexandru Lăpușneanu și a doamnei Ruxandra, cum arată pisania păstrată până azi. Se pare că sfințirea a făcut-o mitropolitul Teofan II al Moldovei.
După moartea noului ei ctitor, sultanul Selim II a scos la mezat averile mănăstirilor de la Sfântul Munte care nu-și plătiseră birurile. Atunci, doamna Ruxandra şi fiul ei Bogdan Vodă au răscumpărat averile Dohiariului, plătind suma de 165.000 de aspri (azi 2.700 piese aur).
Mitropolitul Teofan II al Moldovei, părăsindu-și scaunul în 1587, s-a stabilit la Dohiariu, unde a murit în anul 1598. A fost îngropat în primul nartex al bisericii mari, avînd deasupra mormântului, în perete, o piatră funerară, cu o inscripție în grecește. Pe peretele din dreptul mormântului a fost zugrăvit mai târziu și chipul său.
De asemenea, Vlad Vintilă și Radu Paisie au făcut danii anuale la mănăstirea Dohiariu.
Mănăstirea Zografu
Doamna Ruxandra a ajutat mănăstirea Zografu cu 52.000 de aspri pentru răscumpărarea averilor lor din mâinile turcilor.
Vlad Vintilă și Radu Paisie au făcut danii anuale la mănăstirea Zografu.
De asemenea, Petru Șchiopul a făcut danii în bani la Zografu, iar Ieremia Movilă oferea ajutoare în bani mănăstirii Zografu.
Mănăstirea Constamonitu
Printr-un hrisov de la Mihnea Vodă Turcitul din 14 iunie 1583, a fost închinat mănăstirii Constamonitu de la Athos schitul Sfântul Nicolae de lângă Gherghita.
Vlad Țepeș a făcut danii la mănăstirea Constamonitu, iar Petru Șchiopul a făcut și el danii în bani la Constamonitu.
Mănăstirea Marea Lavră
Neagoe Basarab a refăcut în întregime biserica mare a mănăstirii Sfântul Atanasie (Marea Lavră), înzestrând-o cu numeroase odoare și hărăzindu-i o subvenție anuală.
Vlad Vintilă a făcut danii anuale la mănăstirea Marea Lavră. Din aceste danii, în 1533 s-a zugrăvit biserica Mănăstirii Marea Lavră.
În 1592, doamna Maria, soția lui Ștefan Vodă cel Surdu, dăruia mănăstirii Marea Lavra o parte din averea ei din București, iar în anul următor, noul domn Alexandru cel Rău îi dăruia moșia Băicoi.
Petru Șchiopul a făcut danii în bani la Marea Lavră, iar Ieremia Movilă oferea ajutoare în bani mănăstirii de asemenea.
Mănăstirea Dionisiu
Neagoe Basarab a păstrat legături strânse cu Mănăstirea Dionisiu, unde a murit și a fost înmormântat îndrumătorul său, fostul patriarh Nifon II. La Dionisiu, Neagoe Vodă a ridicat și o biserică cu hramul Sfântul Nifon. Pentru multele sale ajutoare către această mănăstire, a fost zugrăvit, împreună cu fiul său Teodosie, în arhondaric.
Cu ajutorul lui Petru Rareș a fost refăcută, zugrăvită și înzestrată biserica mare de la Dionisiu, pe care el o numea, într-un act de danie, „mănăstirea noastră” (sfințită în 1546).
Cu cheltuiala lui Alexandru Lăpușneanu s-a pictat iconostasul bisericii mari de la Dionisiu, pe care se păstrează o lungă inscripție slavonă, iar doamna Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, a suportat cheltuielile de zidire a trapezei și a bolniței, la care se adaugă sume însemnate de bani pentru plata datoriilor.
Cu ajutorul mitropolitului Teodosie Barbovschi s-a construit la Dionisiu un paraclis, cu hramul Sf. Nicolae.
Petru Șchiopul a făcut și el danii în bani la Dionisiu.
Mănăstirea Hilander
Neagoe Basarab i-a făcut mănăstirii Hilandar, în august 1517, o danie anuală de 7.000 de aspri.
Vlad Vintilă a făcut danii anuale la mănăstirea Hilandar.
Mihnea Vodă Turcitul dăruia, în 1589, un ajutor anual de 15.000 de aspri mănăstirii Hilandar.
Petru Rareș, la rugămintea egumenului de la Hilandar, dăruia mănăstirii un ajutor anual de 3.000 de aspri (aceeași danie o făcea și Petru Șchiopul în 1583).
Ieremia Movilă oferea ajutoare în bani mănăstirii Hilandar.
Mănăstirea Iviru
Neagoe Basarab a ajutat mănăstirea Iviron cu o conductă pentru aducerea apei.
În prima domnie, Mihnea Vodă Turcitul a întărit mănăstirii Ivir mai multe sate, dăruite de Stelea Spătarul.
Mănăstirea Pantocrator
Pentru mănăstirea Pantocrator, Neagoe Basarab a făcut „mari zidiri... și multe daruri”.
Marele logofăt Gavriil Trotușa, sfetnicul lui Ștefăniță Vodă și al lui Petru Rareș, a zidit noi chilii și o fântână la mănăstirea Pantocrator.
Mănăstirea Sfântul Pavel
Pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe Basarab a ajutat cu un turn de apărare.
Boierii Craiovești au facut mănăstirii Sfântul Pavel o subvenție de 2.000 de aspri.
Radu Paisie a făcut danii anuale la mănăstirea Sfântul Pavel.
Mănăstirea Xiropotamu
Neagoe Basarab a ajutat mănăstirea Xiropotamu cu o trapeză.
Vlad Vintilă a făcut danii anuale la mănăstirea Xiropotamu.
Mihnea Vodă Turcitul în 1585, a închinat Xiropotamului mănăstirea de la Colentina Bucureștilor, cunoscută apoi sub numele de Plumbuita, ctitoria lui Petru Vodă cel Tânăr
Mănăstirea Vatoped
Mănăstirea Vatopedi a primit danii în bani din partea hatmanului Ioan Sturza, dar mai ales a lui Alexandru Lăpușneanu: un local pentru vamă în orașul Salonic, în valoare de 65.000 de aspri și un ajutor de 300 de galbeni. După moartea lui, soția sa Ruxandra i-a dăruit câteva moșii.
Neagoe Basarab a ajutat mănăstirea Vatoped, iar Vlad Vintilă a făcut și el danii anuale la mănăstire.
Mănăstirea Xenofon
Boierii Craiovești au făcut danii însemnate Mănăstirii Xenofon: două sate și o baltă, care vor alcătui averea schitului Zdralea sau Roaba (jud. Dolj) și o subvenție de 2.000 de aspri,
Radu Paisie a făcut danii anuale la mănăstirea Xenofon. În 1545 a fost zugrăvită biserica Mănăstirii Xenofon cu cheltuiala vornicului Constantin și a fratelui său Radu.
Mănăstirea Stavronikita
Radu Paisie a făcut danii anuale la mănăstirea Stavronichita, refăcând biserica mănăstirii, iar Ieremia Movilă oferea ajutoare în bani mănăstirii Stavronichita de asemenea.
Mănăstirea Simonos Petras
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, marele postelnic Ghiorghi, originar din Pogoniana Epirului, a făcut din Mănăstirea Sfântul Nicolae din Pâlcov, de lângă București, un metoc al Mănăstirii Simonpetra; mănăstirea athonită și metocul ei au primit mai multe moșii din partea unor boieri munteni și a soției unuia din ei, Caplea, danii întărite de domnii țării.
La rugămintea egumenului Evghenie de la Simonpetra, marele ban al Olteniei, Mihai, viitorul domn al primei uniri, a ridicat în București un nou metoc pentru această mănăstire athonită, tot cu hramul Sfântul Nicolae, cunoscută până azi sub numele de Mihai Vodă, înzestrată cu toate cele de trebuință, inclusiv cu 14 sate.
În octombrie 1591, patriarhul ecumenic Ieremia II, fiind în București pe când se întorcea din Rusia, a întărit dreptul de stăpânire al Mănăstirii Simonpetra asupra noii ctitorii bucureștene, declarând-o stavropighie patriarhală. Din veniturile pe care le încasa de la acest metoc bucureștean, mănăstirea Simonpetra a fost reclădită în întregime, iar Mihai Viteazul a fost zugrăvit acolo ca ctitor.
Petru Șchiopul a făcut danii în bani la Simonpetra și Radu Paisie a făcut danii anuale la mănăstire de asemenea.
Mănăstirea Caracalu
Cu ajutorul lui Petru Rareș, s-a început, la 1535, zidirea din temelie a mănăstirii Caracalu.
De asemenea, doamna Ruxandra a ajutat mănăstirea Caracalu cu 35.000 de aspri pentru răscumpărarea averilor lor din mâinile turcilor.
Secolul XVII
Situația generală
Ajutoarele românești către mănăstirile din Sfântul Munte au continuat în tot cursul secolului al XVII-lea, mai ales sub forma închinării unor mănăstiri, schituri și biserici din țările române către marile așezăminte mănăstirești atonite. O parte din veniturile mănăstirilor închinate era trimisă la Athos, pentru întreținerea mănăstirii de care depindeau. Din această cauză, se înregistrează mai puține danii anuale în bani decât în secolul precedent.
Închinarea atâtor mănăstiri românești, inclusiv vechi ctitorii voievodale, a dus la abuzuri și neorânduieli, dar mai ales la nemulțumirea credincioșilor români. Matei Basarab a procedat la „dezînchinarea” unora dintre ele. Cârmuirea mănăstirilor închinate era încredințată unor egumeni greci, trimiși de la Sfântul Munte.
La rândul lor, numeroși călugări de neam român se așezau la mănăstirile și schiturile de la Athos, trăind alături de călugări greci, ruși, georgieni, sârbi, bulgari sau de alte neamuri. Numeroase obiecte de artă, manuscrise și cărți provenite din Țara Românească și Moldova se păstrează până azi în muzeele și bibliotecile din Sfântul Munte.
În cele ce urmează, se vor consemna doar câteva din mănăstirile închinate și câteva danii.
Careia
Au fost închinate două mănăstiri românești către marea biserică a Sfântului Munte din Karies, unde își aveau reședința protosul și reprezentanții celor 20 de mănăstiri athonite (biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, numită și Protathon).
Este vorba despre mănăstirile Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu, și Cotroceni din București, ctitoria lui Șerban Cantacuzino, închinate de ei înșiși, împreună cu numeroasele lor moșii și metoace. Veniturile acestor mănăstiri erau trimise direct la Karies, de unde erau împărțite ajutoare tuturor mănăstirilor de la Athos.
Mănăstirea Marea Lavră
Pentru Marea Lavră, Matei Basarab a zidit o biserică nouă cu hramul Sf. Mihail din Sinada, în care a fost zugrăvit împreună cu soția sa, Doamna Elina. Tot el i-a dăruit două frumoase Evangheliare, într-unul fiind reprezentați domnitorul cu soția, îngenunchiați în fața Sf. Mihai. Această mănăstire s-a bucurat mai târziu de danii însemnate din partea lui Grigorie Ghica și Constantin Brâncoveanu.
Mănăstirea Vatoped
O situație materială deosebită avea și mănăstirea Vatopedi, căreia i-au fost închinate mănăstirile Golia din Iași, Precista din Galați, Bărboi din Iași, Mira sau Mera, în Vrancea.
Mănăstirea Iviru
Mănăstirii georgiene Iviron i-au fost închinate câteva mănăstiri din Țara Românească, în primele decenii ale secolului al XVII-lea: Radu Vodă din București (care avea ca metocuri: schitul Tutana Argeș și biserica din Bălteni Ilfov), Glavacioc-Argeș și Stelea din București. La acestea se adaugă daniile anuale din partea domnilor țării: Radu Șerban Basarab și Grigorie Ghica ai Țării Românești, Gheorghe Ștefan al Moldovei ș.a.
Mănăstirea Zografu
Câteva mănăstiri românești au fost închinate mănăstirii Zografu, care s-a bucurat necontenit de ajutoarele domnilor români: biserica Precista (Adormirea) din Vaslui, mănăstirea Dobrovăț, ctitoria lui Ștefan cel Mare, închinată de Vasile Lupu, și mănăstirea Căpriana, închinată de Constantin Cantemir, care avea o avere enormă dincolo de Prut (23 de moșii cu 50.000 ha).
Mănăstirea Dohiariu
O situație materială deosebită avea și mănăstirea Dohiariu, căreia marele postelnic Ianache Karadja i-a dăruit 12 moșii în Ialomița, ridicând aici o mănăstire, terminată însă de Matei Basarab, cunoscută sub numele de Slobozia lui Ianache.
Mănăstirea Cutlumuș
Pentru Mănăstirea Cutlumuș, Alexandru Vodă Iliaș a închinat mănăstirea Clocociov din Slatina, refăcută de el, iar Matei Basarab i-a acordat ajutoare pentru refacerea picturii.
Mănăstirea Xiropotamu
I s-a închinat mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Plumbuita), de lângă București.
Mănăstirea Carcalu
I s-a închinat mănăstirea Sfântul Nicolae din Ismail.
Mănăstirea Pantocrator
I s-a închinat mănăstirea Căscioarele-Vlaşca.
Mănăstirea Sfântul Pavel
I s-a închinat mănăstirea Jitianu de lângă Craiova și Todireni-Suceava.
Mănăstirea Sfântul Pantelimon
I s-a închinat biserica Uspenia din Botoșani, vechea ctitorie a doamnei Elena Rareș, iar Constantin Brâncoveanu i-a făcut reparații radicale și un paraclis cu hramul Sfinții Constantin și Elena.
I s-a închinat mănăstirea Bursuci sau Ciocănești-Vaslui, închinată de ctitorul Gavriil Costachi, marele vornic al Țării de Jos.
Mănăstirea Simonos Petras
Avea închinată mănăstirea Mihai Vodă din București, de la sfârșitul secolului trecut și care a primit acum două metocuri: mănăstirea Izvorani, ctitoria mitropolitului Luca, iar mai târziu schitul Beștelei-Pitești. În 1626 i s-a închinat vechea mănăstire Bolintin, biserica mare de la Simonpetra a fost repictată cu cheltuiala lui Matei Basarab.
Mănăstirea Xenofon
I s-a închinat biserica mare refăcută de același domnitor, care a fost zugrăvit acolo, împreună cu doamna Elina, avea închinat schitul Zdrelea sau Roaba din Oltenia.
Mănăstirea Dionisiu
Danii de la Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
Mănăstirea Constamonitu
Danii de la Radu Mihnea și alții.
Secolul XVIII
Introducere
Cu toate că domnii care s-au perindat la cârma Țării Românești și a Moldovei erau greci de neam, totuși ajutoarele lor către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către celelalte așezăminte bisericești din Răsăritul ortodox au fost mult reduse față de ale domnilor români din secolele anterioare. Pe lângă închinările de până acum, s-au mai închinat câteva mănăstiri, dar sărace și fără însemnătate în viața bisericească a celor două țări.
Noi lăcașuri închinate
În Țara Românească au fost închinate acum:
- Biserica Adormirea din Slatina, la Xiropotamu
- Biserica Sfântul Spiridon Nou din București la Grigoriu
- Biserica Slobozia din București la Hilandar, închinare făcută de ctitorul ei, Alexe, care s-a și retras aici, pe la începutul secolului XIX.
În Moldova:
- Biserica Precista (Adormirea) din Focșani și mănăstirea Rachitoasa-Bacău au fost închinate la Vatoped
- Mănăstirea Vizantea din Vrancea la Grigoriu
- Mănăstirea Răducanu din Tg. Ocna la Iviron
- Schitul Berzunți-Bacău la Marea Lavră.
Alte ajutoare
În 1760, Ioan Teodor Callimachi al Moldovei închina mănăstirii Sfântul Pantelimon sau Rusicon biserica Bogdan-Serai din Constantinopol, cu casele și dependențele ei. Aceeași mănăstire a fost refăcută din temelie de Scarlat Callimachi al Moldovei, între anii 1812-1819.
Egumenul Teodorit de la Esfigmenu ceruse mitropolitului Veniamin Costachi un ajutor anual pe seama ei, urmând ca ea să devină mănăstire moldovenească. Probabil greutățile materiale care apăsau asupra Mitropoliei au împiedicat pe Veniamin să dea urmare acestei solicitări, închinând în schimb Esfigmenului, în 1806, mănăstirea Florești, din ținutul Bârladului, care fusese refăcută de strămoșul său, marele vornic Gavriil, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Alte așezăminte atonite s-au bucurat de felurite danii anuale din partea domnilor fanarioți, mai ales mănăstirile Marea Lavră, Iviron, Hilandar, Xiropotamu, Filoteu, Xenofon, Grigoriu, Sfântul Pantelimon sau Rusicon ș.a. Se cunosc și daniile unor credincioși din popor. Astfel, doi negustori brașoveni, Radu și Leca, au zidit un paraclis, cu hramul Sfântul Dumitru, la mănăstirea Xiropotamu, iar Radu a plătit zugrăveala paraclisului cu hramul Sfânta Cruce, din aceeași mănăstire, ridicat cu bani strânși de egumenul Partenie în Principatele Române.
Egumenii greci trimiși să cârmuiască mănăstirile închinate se îngrijeau prea puțin de refacerea lor, trimițând toate veniturile la Athos sau folosindu-le ei înșiși. Numeroși egumeni erau hirotoniți ca arhierei titulari pe seama unor eparhii de mult dispărute. Unii dintre egumenii mănăstirilor închinate au fost ridicați pe scaunele vlădicești din Țara Românească.
Schitul Lacu
- Articol principal: Schitul Lacu (Muntele Athos).
Viețuitorii români aveau un schit, cu numele Lacul, aflat pe moșia mănăstirii Sfântul Pavel. A fost refăcut în 1760, prin străduina starețului român Daniil.
Secolul XIX
- A se vedea și Sfârșitul Bizanțului românesc
Introducere
În acest secol au fost numeroase abuzuri de care s-au făcut vinovați egumenii greci ai mănăstirilor închinate și au fost astfel și încercări îndreptățite ale domnitorilor și ierarhilor români de a scoate aceste mănăstiri de sub ascultarea Locurilor Sfinte.
Secularizarea averilor mănăstirești
Cităm aici un singur caz, al egumenului grec Visarion de la Vizantea (1842—1852), închinată mănăstirii atonite Grigoriu, care lăsa la moarte suma enormă de 20 de milioane, pe care a împărțit-o la diferite așezăminte culturale-bisericești grecești. O mare avere a lăsat și mitropolitul Dositei Filitti (în 1826), tot pentru ajutorarea unor așezăminte bisericești ale grecilor și a unor tineri greci la studii. Nemulțumirile poporului român și ale Bisericii românești au luat sfârșit prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești, din 13/26 decembrie 1863.
Schitul Prodromu
- Articol principal: Schitul românesc Prodromu (Muntele Athos).
După secularizare, a sporit numărul așezămintelor românești de la Muntele Athos, căci acum călugării români nu mai erau primiți ca mai înainte în mănăstirile grecești. Între 1857—1863, doi călugări moldoveni, duhovnicul Nifon și ieromonahul Nectarie, cu metania la Horaița, au ridicat o biserică cu hramul Sf. Ioan Prodromul, pe teritoriul mănăstirii Lavra.
Au primit de la domnitorul Moldovei Grigorie Alexandru Ghica (1849—1856), 3.000 de galbeni și o subvenție anuală de 200 de galbeni din partea statului, de la mitropolitul Sofronie Miclescu 500 de galbeni, de la caimacamul Alexandru Ghica al Țării Românești (1856—1858) 15.000 de lei, precum și alte sume de la mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și de la unii credincioși. Biserica schitului Prodromul a fost sfințită în anul 1863 de arhiereul Isaia Vicol, viitorul episcop de Roman.
La 19 iunie 1871, schitul a fost declarat drept comunitate românească, stare recunoscută și de patriarhul ecumenic Ioachim III, în 1876. Mai târziu și-a adăugat — pe lângă vechiul schit cu hramul Sfântul Ioan Prodromul — încă trei: Adormirea, Bunavestire și Sfinții Voievozi.
Schitul Lacu
- Articol principal: Schitul Lacu (Muntele Athos).
Prin 1843 viețuiau aici 32 de călugări români, veniți mai ales de la Cernica și Căldărușani, având cinci chilii cu paraclise și 16 case pustnicești.
Chilii românești
În afară de aceste schituri, în cursul secolului al XIX-lea călugării români de la Athos au cumpărat peste 15 chilii, cu biserici și case de locuit și mai multe case pustnicești, folosite până azi tot de viețuitori români, pe moșiile celor 20 mănăstiri mari.
O casă de locuit (chilie) și o biserică mare, cu hramul Sfântul Ipatie, — pe moșia Vatopedului — au fost ridicate pe la 1850, de călugării Orest și Ipatie, veniți din mănăstirea Cheia de pe Valea Teleajenului. La începutul secolului XX, erau cam 70 de așezări românești. Au fost însă și numeroși călugări români care viețuiau în celelalte mănăstiri și schituri atonite, ale călugărilor de alte neamuri.
Pelerini
Numeroși călugări români cercetează și acum mănăstirile Athosului. Dintre ierarhii care au vizitat Sfântul Munte, amintim pe Atanasie Mironescu și Gherasim Timuș, însoțiți de profesorul Constantin Erbiceanu.
Secolul XX
Note
- ↑ 1,0 1,1 1,2 Protosinghel Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Hușilor, 1992, pp. 446-447; URL: https://doxologia.ro/contributii-romanesti-la-manastirea-zografu-pelerinajul-parintelui-cleopa-la-athos
- ↑ Mănăstirea Zografu – Athos. Doxologia. URL: https://doxologia.ro/manastirea-zografu-athos
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.