Mănăstirea Caracalu (Muntele Athos)
Mănăstirea Caracalu | |
Jurisdicție | Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (Istanbul) |
Tip | călugări (viaţă de obşte) |
Înființată | sec. al XI-lea |
Ctitori | (probabil) monahul Karakalas |
Stareț | Philotheos |
Mărime aprox. | 50 |
Localizare | Muntele Athos, Grecia |
Limba liturgică | greacă |
Cântarea | psaltică |
Schituri, metocuri și chilii | |
Hramuri | 29 iunie |
Site web oficial |
Mănăstirea Caracalu (gr.: Καρακάλλου) este una din cele cele douăzeci de mănăstiri de la Muntele Athos. Mănăstirea este situată în partea de sud-vest a peninsulei (între Marea Lavră şi Iviron) şi ocupă locul al 11-lea în ierarhia mănăstirilor atonite. Este închinată sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Cuprins
Istorie
Întemeiată în secolul al XI-lea, mănăstirea îşi ia numele fie de la împăratul roman Caracala, fie, mai probabil, de la un monah cu numele de Karakalas, care ar fi fost întemeietorul acesteia. Mănăstirea este menţionată pentru prima dată în documente datând din anii 1018 şi 1087. Construită la la marginea muntelui, mănăstirea Caracalu arată în zilele noastre ca o fortăreaţă veghind la marginea mării Mediterane, aspect pe care îl datorează raidurilor piratereşti sistematice, precum şi a raidurilor latinilor de după anul 1204 când, în urma cruciadei a IV-a, trupele france puseseră stăpânire pe Constantinopol.
Împăraţii Andronic al II-lea (1282-1328) şi Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) au reconstruit mănăstirea, dar, înainte ca aceasta să fie complet reconstruită, ea a fost distrusă din nou de piraţi. Domnitorul Petru Rareş al Moldovei (1527-1538, 1541-1546) începe, după anul 1535, reconstrucţia integrală a mănăstirii, lucrare dusă la bun sfârşit de ginerele său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Astfel, au fost refăcute arsanaua (portul), căreia i s-a adăugat un turn de pază, apoi biserica şi ansamblul de chilii.
Potrivit tradiţiei, Petru Rareş l-ar fi trimis pe unul din boierii săi, Petru, primul spătar, să reconstruiască mănăstirea şi să zidească aici o biserică mare. Zgârcindu-se la bani, acesta zideşte însă doar o biserică mică. Aflând domnitorul acestea, pune să i se taie capul, însă boierul scapă, făgăduind că va sfârşi zidirea mănăstirii pe cheltuiala lui, ceea ce şi face, fiind astfel iertat de domn.
Conform tradiţiei mănăstirii (neconfirmată de istoriografia românească, potrivit căreia domnitorul ar fi înmormântat în ctitoria sa de la Mănăstirea Probota), atât Petru Rareş cât şi Petru spătarul s-ar fi călugărit, la sfârşitul vieţii lor, amândoi cu numele de Pahomie, fiind reprezentaţi sub acest nume într-o frescă din pridvorul mănăstirii. Este posibil ca tradiţia să fi avut ca bază faptul că, spre sfârşitul vieţii sale, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, al doilea înnoitor al mănăstirii, a fost într-adevăr tuns în monahism, primind numele de Pahomie. Doamna Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, a răscumpărat în anul 1568, după moartea soţului ei, averile mănăstirii, confiscate de sultanul Selim al II-lea.
În secolul al XVII-lea, mănăstirea a primit în dar metocul Sf. Nicolae din Ismaelia (în Egiptul de astăzi?), însă aceasta şi-a pierdut toate averile în timpul stăpânirii otomane, fiind expropriate de către turci. Mănăstirea a jucat un rol semnificativ şi în lupta grecilor pentru dobândirea independenţei faţă de Imperiul Otoman.
Biserica principală a mănăstirii, catholiconul a fost construită între anii 1548-1563, în stil atonit. Pictura murală a fost adăugată în anul 1716, iar în anul 1763, pridvorul bisericii a fost pictat, aici fiind zugrăvite scene din Apocalipsă. Biserica adăposteşte o icoană portabilă pictată de zugravul Dionisie (?) la începutul secolului al XVIII-lea.
Înăuntrul zidurile mănăstirii se găsesc şapte paraclise, iar mănăstirea mai are şi optsprezece chilii, dintre care patru în Careia şi paisprezece în pădurile aflate la sud-vestul mănăstirii. Începând cu anul 1813, monahii de la mănăstirea Caracalu urmează rânduiala vieţii de obşte.
Odoare
Între odoarele mănăstirii se numără mai multe sfinte moaşte de la mai mulţi sfinţi, mai multe icoane, între care icoanele portabile ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi a Tăierii Împrejur a Domnului, precum şi o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului. Tot aici se află şi o icoană făcătoare de minuni pictată de un necunoscut în anul 1540. În anul 1700, un incendiu a distrus toată mănăstirea, cu excepţia icoanei (la care a ars spatele, iar faţa a rămas intactă). Biblioteca mănăstirii adăposteşte 279 de manuscrise, dintre care 42 pe pergament, precum şi aproximativ 2.500 de cărţi vechi tipărite şi multe documente oficiale.
Sfinte moaşte:
- o părticică din Sfântul Lemn
- capul Sf. Apostol Bartolomeu.
- degetul cel mic de la mâna dreaptă a sf. Ioan Botezătorul
- capul Sf. Policarp, episcopul Smirnei
- mâna stângă a sf. muceniţe Marina
- Apoi părticele mici: de la sf. mucenici arşi în Nicomidia; de la sf. Mercurie; de la sf. Ioan cel Milostiv, sf. Haralambie, Sf. Averchie, Sf. Orest şi Sf. mucenic Ghedeon.
Surse
Legături externe
Categorii > Istoria Bisericii
Categorii > Istoria Bisericii
Categorii > Locuri
Categorii > Locuri
Categorii > Locuri
Categorii > Locuri > Ortodoxia pe țări > Ortodoxia în Grecia > Mănăstiri din Grecia
Categorii > Locuri > Ortodoxia pe țări > Ortodoxia în Grecia > Muntele Athos
Categorii > Spiritualitate > Ascetism
Categorii > Spiritualitate > Ascetism
Categorii > Spiritualitate > Ascetism
Categorii > Viața Bisericii > Monahism
Categorii > Viața Bisericii > Monahism > Mănăstiri
Categorii > Viața Bisericii > Monahism > Mănăstiri
Categorii > Viața Bisericii > Monahism > Mănăstiri