Arhondaric

Arhondaricul (din gr. ἀρχονδάρις archontariki) este clădirea sau ansamblul de chilii din mănăstirile ortodoxe destinate găzduirii oaspeților – străini și pelerini.

Istoric

Ospitalitatea față de străini este una din faptele amintite de Mântuitorul Hristos ca fapte ale iubirii creștine (Ioan 20). Întemeiată pe învățătura lui Hristos, primirea străinilor și a oaspeților în general a fost una din virtuțile cultivate mereu de creștini. În primele veacuri, creștinii bogați își deschideau casele străinilor și fraților care poposeau o vreme în orașul lor, oferindu-le adăpost și masă, fără a aștepta nici o răsplată.

Mai târziu, după intrarea în legalitate a creștinismului și după creștinarea Imperiului roman, ospitalitatea față de creștini s-a dezvoltat pe scară largă. Atât episcopii, cât și împăratul sau nobilii creștini au edificat case pentru străini, numite xenodochia sau xenones, unde erau primiți și adăpostiți îndeosebi străinii săraci.

Odată cu apariția și dezvoltarea monahismului, primirea de străini a fost practicată pe scară largă și de aceștia. În monahismul de tip lavriot sau idioritmic, oaspeții erau de obicei întâmpinați cu bucurie și găzduiți în chiliile unor monahi: acolo li se așezau pe masă bucatele cele mai alese pe care le aveau monahii și li se oferea locul cel mai bun de dormit.

În mănăstirile mai mari, care erau și centre de pelerinaj, au fost construite case de oaspeți separate, care să permită, pe de o parte, asigurarea de bune condiții pentru primirea străinilor, iar pe de altă parte pentru ca prezența acestora în mănăstire să nu afecteze ritmul vieții monahale.

În Rânduielile vieții de obște ale mănăstirilor din Tabenisi (Tavenisi) organizate de Sf. Pahomie cel Mare și de ucenicii acestuia, ambele elemente sunt precizate. Toți străinii trebuiau primiți și găzduiți în casa de oaspeți, fără discriminări de sex, credință sau condiție socială, de un călugăr special desemnat pentru aceasta, arhondarul. Pentru orice nevoie sau dorință, oaspeții trebuiau să se adreseze acestuia, nu și altor călugări. Casa aceasta trebuia să fie separată de chiliile monahilor. Oaspeții mâncau în casa de oaspeți, iar nu la trapeză împreună cu monahii, probabil o mâncare mai puțin modestă decât la masa obișnuită a călugărilor și aveau acces doar la o parte a slujbelor din mănăstire.

Femeile erau primite separat de bărbați și aveau acces în mănăstire numai până la un anumit punct, tradiție păstrată până în prezent în unele mănăstiri precum Marea Lavră a Sf. Sava.

Clericii și monahii erau primiți cu deosebită cinste și, cu acordul starețului, puteau intra până înăuntrul mănăstirii și puteau lua parte la toate slujbele bisericești.

Sf. Vasile cel Mare, în Regulile sale, recomandă moderație în toate, inclusiv în ceea ce privea primirea străinilor, arătând că mănăstirile nu trebuiau să cheltuiască peste măsură pentru a le oferi oaspeților delicatese, ci să le dăruiască tuturor doar ce este necesar pentru satisfacerea nevoilor („îndestularea trebuinței”) acestora, ca să nu se ducă nici pe sine, nici pe oaspeți în ispita lăcomiei la mâncare și băutură.

Tradiția ospitalității creștine astăzi

Potrivit tradiției ospitalității creștine, oaspeții pot rămâne la mănăstire, fără nicio plată, timp de trei zile. În mănăstirile românești de obște, oaspeții sunt primiți de obicei de un frate sau soră special însărcinat cu primirea străinilor și care îndeplinește prin urmare oficiul de arhondar. De la caz la caz, acesta îi întâmpină pe noii veniți și se ocupă de cazarea lor și de îngrijirea camerelor de oaspeți, și are grijă să îi cheme la masă. Oaspeții mănâncă fie la trapeză, fie la casa de oaspeți, în funcție de rânduiala mănăstirii. Arhondarului trebuie să se adreseze vizitatorilor și/ sau pelerinilor pentru a afla orice fel de informații legate de slujbele bisericești și pentru orice alte nevoi ar avea.

În Grecia și la Muntele Athos, se obișnuiește ca oaspeții să fie întâmpinați cu o mică gustare (rahat-loukoum, dulceață sau alte dulciuri, apă rece și eventual un păhărel de ouzo sau rachiu).

Surse

• Rânduielile vieții monahale, Sophia, București, 2001
• Teodor Danalache, Arhondaricul — dragostea călugărilor față de pelerini