Specificul spiritual românesc

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un specific spiritual românesc.

Introducere

Sfântul Sinod în 1937 a spus astfel: „Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii”.

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

Conform Pr. Mircea Păcurariu

Sfinții si evlavia poporului

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: contemplativă, care recomanda retragerea totală de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și cea activă, care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea isihastă a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.

Potrivit tradiției, în secolul al XIV-lea au trăit cuvioșii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen și Silvan de la Neamț, iar în cel următor, Macarie de la Boiștea, Iov sihastrul în apropiere de Râșca, Silvestru, sub muntele Ceahlăului, Agapie, întemeietorul unei sihăstrii devenită mai târziu mănăstirea Agapia ș.a. Secolul al XV-lea cunoaște chiar și câtiva „sfinți” români care — deși necanonizați de Biserică — au fost socotiți ca atare de evlavia populară. Primul a fost însuși Sf. Nicodim de la Tismana († 26 decembrie 1406), trecut în sinaxar pentru prăznuire, în ziua morții sale.

Potrivit tradiției, Sfântul Leontie de la Rădăuți - călugărit sub numele Lavrentie — a întemeiat sihăstria „schitul „Lavra” în satul Laura de azi, în apropiere de Putna), se pare fost o vreme episcop de de Rădăuți, după care s-a retras la sihăstria sa, sub numele de schimnic Lavrentie. Probabil tot în secolul al XV-lea au trăit „sfinții” Vasile de la Moldovița, Iosif de la Bisericani, începătorul „sihăstriei de pe muntele Bisericanilor”.

În a doua jumătate a secolului a trăit, în jurul Putnei și Voronețului, Cuviosul Daniil Sihastrul, unul din duhovnicii și sfătuitorii lui Ștefan cel Mare, amintit și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, îngropat în pronaosul bisericii de la Voroneț. Tot tradiția spune că ziua lui de prăznuire este la 14 decembrie.

Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea moaștelor unor sfinți în mănăstirile noastre: ale Sfântului Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de Alexandru cel Bun și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei Filofteia, mutate de la Târnovo la Vidin, iar după 1396 în catedrala mitropolitană de la Argeș, ale Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.

Credincioșii

Viața preoțimii românești de altădată a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.

Atitudinea față de alții

Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.

Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. Ierarhii, preoții și credincioșii români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.

Biserica Ortodoxă Română nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.

Dar e tot atât de adevărat că prin strădaniile ierarhilor și preoților români din Transilvania (deși cu puțină învățătură, dar conștienți de misiunea lor în mijlocul poporului), acțiunea prozelitistă catolică, iar mai târziu cea calvină, n-au dus la niciun rezultat, păstrându-se neabătute atât învățătura ortodoxă cât și sufletul și neamul românesc, unitatea de neam cu românii din teritoriile extracarpatice.

Înrâuriri duhovnicești

În privința vieții duhovnicești, credincioșii români au avut în permanență drept pildă de urmat nu numai viața călugărilor „îmbunătățiți” din numeroasele mănăstiri și schituri românești - pe care le cercetau în multe împrejurări - , ci mai ales viața preoților de mir care trăiau în mijlocul lor, duceau același trai, împărtășeau împreună bucuriile și necazurile. Numărul mare de schituri și mănăstiri ridicate din daniile credincioșilor de rând, ca și mulțimea călugărilor și călugărițelor din ele, recrutați din familii de țărani, dar și din cele de preoți și boieri, sunt mărturii grăitoare asupra religiozității profunde a poporului român în veacurile trecute.

Este lucru știut că fiecare sat românesc își are de veacuri biserica sa, ctitorită din jertfele materiale ale enoriașilor, meșterii constructori și adeseori zugravii lor fiind recrutați tot dintre ei, ca și preoții. Veșmintele liturgice erau adeseori lucrate de soțiile preoților ori de alte femei din parohie, iar cărțile cumpărate cu mari jertfe materiale la centrele eparhiale de către preoți și credincioși care făceau uneori câte un drum lung pentru procurarea lor (de multe ori se plătea în natură - animale sau cereale).

În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru hirotonie. La slujbe, el era ajutat de un cântăreț (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un paracliser (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.

O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi Sfânta Liturghie, care în anumite zone a început să fie săvârșită în limba poporului încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau spovedania și împărtășania, cel puțin de două ori pe an, posturile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), Cazania în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.

Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.

Secolul XVII

Situația generală

Viața aleasă a călugărilor români, a preoților de mir și a familiilor lor, slujbele bisericești din duminică și sărbători, cazaniile care se citeau în cadrul lor, spovedaniile, posturile de peste an, hramurile marilor mănăstiri, care atrăgeau mii de închinători - toate au avut o influență covârșitoare asupra vieții duhovnicești a credincioșilor români.

Dar pe lângă acestea, secolul al XVII-lea și începutul celui următor au oferit credincioșilor o seamă de pilde vrednice de urmat. Mitropoliți ca Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Iosif al Timișoarei, Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, dar și atâția „pustnici” sau „sihaștri” trăitori mai ales în sihăstriile din Subcarpații Moldovei și Munteniei, mulți socotiți de credincioși ca „sfinți”, au fost pilde vii de adevărată viață duhovnicească. Sub înrâurirea acestora atâția tineri și tinere, dar și bărbați și femei în vârstă, mai ales văduve, din toate păturile sociale, și-au părăsit familiile, luând „jugul lui Hristos” în mănăstirile sau schiturile existente pe atunci fie pe pământul românesc, fie la Muntele Athos, ori chiar în Țara Sfântă.

Pilda muceniciei

În Țara Românească și Moldova se cunosc în acest timp și câțiva mucenici care și-au jertfit viața pentru Hristos, întocmai ca martirii daco-romani din primele veacuri creștine. De pildă, un tânăr din părțile Olteniei, cu numele Ioan, a fost ucis de turci la Constantinopol, la 12 mai 1662, pentru că nu a vrut să abjure credința creștină și să accepte islamismul. Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților în același an, fiind cunoscut în sinaxare sub numele de Ioan Românul sau „Valahul”. Biserica română a hotărât generalizarea cultului său abia în 1955, fiind prăznuit în fiecare an la 12 mai, ziua muceniciei sale. Tot în 1955, [Sfântul Sinod|Sf. Sinod]] a canonizat pe mitropoliții Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, ca vrednici apărători ai credinței ortodoxe, întrucât au suportat închisoare și au fost înlăturați din scaun pentru convingerile lor ortodoxe și refuzul de a colabora cu calvinii.

La 15 august 1714 domnitorul Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei precum și sfetnicul său Ienache Văcărescu, au fost decapitați la Constantinopol, pentru că au refuzat să abjure credința creștină și să treacă la mahomedanism. O eventuală apostazie a lor ar fi avut urmări negative asupra credincioșilor români, care poate ar fi fost siliți să le urmeze exemplul, lucru ce ar fi zdruncinat din temelii întreaga viață religios-morală a poporului român. Desigur, jertfa lor pentru credința ortodoxă a impresionat adânc pe contemporani, încât numele domnitorului martir a intrat chiar și în cântecele și baladele populare românești. Canonizarea lor oficială, ca și a vrednicului mitropolit Antim Ivireanul, înecat în 1716, sub învinuirea de „necredință față de puternica împărăție otomană”, încă nu s-a făcut, dar este așteptată de credincioșii români.

Concluzie

Întreaga viață a celor menționați aici a fost străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Dumnezeu, de semeni și de țară, de statornicie în dreapta credință. Prin aceasta ei au săvârșit o lucrare de înnoire sau de renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Toți acești mucenici, ca și atâtea mii de călugări, preoți și credincioși cu viață „îmbunătățită”, rămași anonimi, definesc spiritualitatea românească a veacului al XVII-lea.

Conform Arhim. Petroniu Tănase

Despre mănăstiri

Poporul român, spunea elogios Părintele Petroniu:

a avut întotdeauna și are și acum în mare cinste mănăstirea și pe monahi. Fie cât de bun preotul de parohie, poporul preferă pe duhovnicul monah, chiar dacă acesta este mai sever decât acela în aplicarea ­canoanelor. Lumea frecventează regulat și în mare număr mănăstirile, iar la hramurile mănăs­tirești numărul credincioșilor se numără cu miile și zecile de mii. Sub influența mănăstirii, mulți creș­tini țin trei zile de post pe săptămână ca monahii, se spovedesc și se împărtășesc mai des, citesc regulat Psaltirea în familie, fac rugăciune acasă, în timpul nopții. Mănăstirea a fost totdeauna pentru poporul român loc de scăpare în vremuri grele, oază de refacere sufletească, școală de viață creș­tină.

Creștinism țărănesc

Reflectând asupra originii poporului în care s-a născut, părintele athonit arăta că la originea lui „a fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creș­tinis­mul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre s-a format un creștinism deosebit: crești­nismul țărănesc, cu evlavia țără­nească. Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, cu un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide”.

Despre europenism

„Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. «Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate astea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană». Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu.”

„Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea di­vorțuri. Se promovează dezmă­țurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se mur­dărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este cea mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai consideră că este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva”.

Echilibrul duhovnicesc

Nota specifică a Ortodoxiei românești, care o particularizează în mod aparte, este echilibrul ei, modul în care ține cumpăna între orgoliul grecesc, pe de o parte, și formele exagerate de nevoință, extremele slave, pe de altă parte. Dacă prima dintre acestea, Ortodoxia greacă, a lăsat loc nașterii ereziilor, cea slavă, prin sentimentalismul ei, a dus la manifestări extreme de asceză: nebunie pentru Hristos, lanțuri și fier, pentru trup etc. Noi am ținut calea de mijloc, spiritualitatea ortodoxă românească fiind caracterizată, potrivit experienței Părintelui Petroniu Tănase, de simplitate evanghelică; sinceritate în angajarea totală față de adevărurile de credință și smerenie, până la anonimat.

Milostenia

Chiar și în ciuda traiului modest, poporul român a fost milostiv, ajutând toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei. Cunoscând foarte bine aceste realități, părintele spunea că „românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creștin. Poporul român și-a împlinit trebuințele lui cu ceea ce a avut și, țara fiind bogată, surplusul nu și l-a băgat în palate, în lux. Nu știau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Și totuși, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple și frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreștine, ci a fost dat celor care aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească”.

Numele Maicii Domnului

Părintele constata și insista asupra faptului că, nu doar etimologic, dar mai ales din punctul de vedere al sensibilității și evlaviei populare, românii au un fond și un specific aparte.

Sunt lucruri foarte interesante și foarte frumoase în ­Ortodoxia noastră românească. Fiecare țară își are amprenta și specificul ei creștin ortodox. Nu putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul Ortodoxiei românești este un capitol care nu este deloc studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită denumire pe care o folosește în chip deosebit. De exemplu, grecii au Panaghia, rușii au Bogo­rodița, românii au Maica Domnului. Există și diminutivul Măicuța Domnului... Poporul român s-a oprit la Mama Domnului din cauza sensibilității pe care o are față de rolul mamei. Dar este ceva mai mult. Nu întrebuințează cuvântul de mamă, ci cel de maică, rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie, pentru călugărițe. Atunci când spui Maica Domnului se cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: și mamă, dar și fecioară, în același timp. Lucrul cel mai adânc, teologic, lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire simplă amândouă aceste trăsături: mamă și fecioară.

Această vocație specifică a Ortodoxiei românești, precum și atașamentul special al românilor față de credință, păstrat încă și în zilele noastre, spre deosebire de alte țări și confesiuni, în care lăcașurile de cult sunt goale și se vând, râvna preoților și a monahilor români, toate acestea au făcut ca prezența românească la Sfântul Munte Athos să fie una importantă, apreciată și respectată, însă, cum spunea și de această dată Părintele Petroniu: „Depinde de noi ca această prezență românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste țării, că suntem călugări români în Muntele Athos”

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
• Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, Farmecul inefabil și chemarea sfântă a Ortodoxiei românești, Ziarul Lumina, 18 iunie 2023, URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/farmecul-inefabil-si-chemarea-sfanta-a-ortodoxiei-romanesti-181295.html