Filioque

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Filioque (= și de la Fiul), cuvinte adăugate la afirmația „care purcede din Tatăl” în articolul Crezului de la Constantinopol (381), articol care se referă la purcederea Duhului Sfânt. „Filioque”, adăugat la versiunea anterioarǎ a Crezului a provocat una dintre cele mai înverșunate dispute teologice dintre Orient și Occident. Ea rămâne și astăzi una din particularitățile doctrinare care separă Biserica Ortodoxă de cea Catolică.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxǎ, Biserica Romano-Catolică, pe temeiul unor speculații ale Fericitului Augustin, a început sǎ învețe, din veacurile V-VI, că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, pentru ca mai târziu sǎ introducă adaosul „Filioque” și în Simbolul Credinței. Pentru prima oarǎ această învățătură a apărut în Spania, prin hotărârea unui sinod de la Toledo, care afirma: „Paracletus a Patre Filioque procedens" (Mângâietorul purcezând de la Tatăl și de la Fiul). Dar abia în alt sinod, cel de la Toledo din anul 589, „Filioque” a fost introdus în Simbolul Credinței întocmit și aprobat de același sinod, pentru ca pe urmă să pătrundă în Galia prin învățatul Alcuin, care la porunca împăratului Carol cel Mare, a scris o lucrare specială în favoarea acestei doctrine. Motivul pentru care sinodul de la Toledo din anul 589 a oficializat această inovație a fost determinat de următoarele: vizigoții, care se creștinaseră cu un veac mai înainte, au primit creștinismul sub formă ariană. Spre a-i atrage pe vizigoți - care între timp se stabiliseră în Spania - de la arianism la ortodoxie, episcopii spanioli au socotit că, dacă vor hotărî că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, vor ridica astfel demnitatea Fiului la rangul de Persoană treimicǎ, și astfel vizigoții arieni vor părăsi învățătura că Fiul este cea dintâi creatură a Tatălui, așa cum susținuse Arie. Dar chiar dacă prin aceasta sinodul a reușit să-i convingă pe vizigoți să părăsească arianismul, el însuși a căzut într-o nouă rătăcire, nu mai puțin periculoasă decât cea pe care o înlăturase. Biserica din Răsărit n-a luat cunoștință de această rătăcire decât mult mai târziu.

Pentru prima oară, acest adaos a devenit subiect de dispută vie între Biserica răsăriteană și apuseană pe vremea patriarhului Fotie (sec. IX), care l-a criticat aspru, socotindu-l o inovație și o „încoronare a relelor”, care distruge unitatea în divinitate. Cu toate acestea, papii de mai târziu au acceptat fără rezervă acest adaos la Simbolul Credinței, inovația răspândindu-se astfel în toată Biserica apuseană.

Desigur, îndată ce acest adaos a fost introdus în Simbolul Credinței de către Biserica apuseană, numeroși teologi s-au străduit, iar unii se străduiesc și astăzi, să dovedească adevărul acestei învățături greșite, susținând că, deși „Filioque" lipsește în textul de la Ioan 15,26 și din articolul 8 din Simbolul Credinței, totuși, din acest text și din altele, se subînțelege că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.

Biserica Ecumenică în cele 8 veacuri, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, a învățat constant că în privința însușirilor specifice ale Persoanelor Sfintei Treimi, și a relațiilor dintre ele, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, deci Tatăl din veșnicie Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. De altfel încă de la al doilea Sinod Ecumenic (381), în care s-a condamnat erezia lui Macedonie, în articolul 8 din Simbolul Credinței s-a precizat clar că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Desigur, această precizare s-a făcut ținând seama de cuvintele Mântuitorului: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Acest adevăr de credință este cuprins și în simbolurile unor însemnate Biserici locale, de asemenea îl mărturisesc toți Sfinții Părinți ai Bisericii.