Preoții ortodocși români și revoluția din 1848

Cea mai largă participare a clerului ortodox român la mișcările cu caracter social și național ale poporului român a avut loc în cadrul revoluțiilor din 1848.

Preoțimea din Moldova și Țara Românească a sprijinit cu căldură programul revoluționarilor din 1848, unii având o atitudine de simpatie, alții contribuind la reușita ei prin propovăduirea noilor principii social-politice. În Transilvania, preoții ortodocși au luptat și au suferit din plin pentru interesele păstoriților lor.

Moldova

Începutul

Mișcarea revoluționară a început în Moldova, cu o adunare ținută la Iași, în ziua de 27 martie 1848, în care s-a redactat un memoriu, în 35 de puncte, către domnitorul Mihail Sturza (1834—1849), prin care se cereau diferite reforme constituționale și administrative, în organizarea justiției, armatei, finanțelor, a învățământului și a Bisericii, suprimarea cenzurii, dizolvarea obșteștii Adunări, care era aleasă ilegal, trecerea averilor mănăstirești în seama statului și mai ales „grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”. Memoriul era semnat și de mitropolitul Meletie.

Pentru moment, Mihail Sturza s-a prefăcut a primi cele mai multe dintre doleanțe, dar, în cele din urmă, a ordonat arestarea fruntașilor mișcării și trimiterea lor în surghiun, peste Dunăre. Aceștia au izbutit însă să se refugieze în Bucovina, la Cernăuți.

În Cernăuți

Documentele vremii atestă prezența la Cernăuți a tinerilor revoluționari Iancu și Vasile Alecsandri, Alexandru Cuza, Costache Negri cu două surori ale sale, călugărițe, Anastasie Panu, Alecu Russo etc. Între ei întâlnim și pe arhiereul Iustin Crivăț Edesis, viitorul locțiitor de episcop la Roman, care s-a refugiat aici pentru că refuzase să predea statului scrisorile mitropolitului Meletie († 20 iunie 1848).

În această perioadă a refugiului în Bucovina, Mihail Kogălniceanu a redactat „Dorințele partidei naționale din Moldova”, noul program al tineretului revoluționar.

Implicarea clerului

Din pricină că mișcarea revoluționară a fost înăbușită în aceeași zi, nici preoțimea n-a putut să-și spună cuvântul în problemele care interesau viitorul țării și al Bisericii. Cunoaștem însă o predică a preotului Gheorghe Bodescu din Bârlad, rostită în ziua Rusaliilor (30 mai 1848) în biserica domnească din oraș. El protesta împotriva abuzurilor lui Mihail Sturza, calificând domnia lui drept tiranică și cerând unirea tuturor pentru înlăturarea lui de pe tron. Predica reflecta limpede iubirea de neam a preotului Bodescu, precum și dorința sa de bunăstare pentru toți. În aceeași zi, a fost arestat de ispravnicul ținutului.

Pentru opoziția împotriva regimului lui Mihail Sturza a avut de suferit și episcopul Veniamin Roset de la Roman (1844-1851), care a fost surghiunit la mănăstirea Soveja, în a doua jumătate a anului 1848.

Un arhimandrit cu numele Paisie, din Tg. Ocna, îndemna pe țărani alături de alți patrioți, să se ridice împotriva stăpânirii, fapt pentru care i s-a stabilit domiciliu forțat, sub supravegherea ispravnicului ținutului.

Țara Românească

Introducere

Revoluția din Țara Românească s-a bucurat de la început de mai mult succes decât cea din Moldova. De altfel, ea fusese pregătită temeinic, cu mult înainte, prin societatea secretă „Dreptate-Frăție”, înființată în 1843, care își propusese un măreț program de reforme sociale, câștigând foarte mulți aderenți.

Începutul revoluției

Proclamația de la Islaz

Revoluția a izbucnit la 9 iunie 1848 în satul Islaz, pe Dunăre (în fostul județ Romanați), unde autoritățile militare și civile erau de partea revoluționarilor. Preotul Radu Șapcă din Celei, împreună cu preoții Oprea și Gheorghe, au săvârșit o slujbă și au sfințit steagurile revoluționarilor. Apoi, preotul Radu a citit capitolul 37 din cartea proorocului Iezechiel, în care se vorbește despre înviere și a rostit o impresionantă rugăciune, întocmită anume pentru această solemnitate:

Ridică și însuflețește pe acest popor scapă-l de abuzurile care se fac cu așezămintele și chiar cu virtuțile sale; izbăvește-l de abuzul clăcii, de ticăloasa iobăgie, pe care n-au cunoscut-o părinții noștri, de podvada drumurilor și a șoselelor, ce aceste munci ale faraonilor, de orice prigonire, de orice silnicie și de toată nedreptatea. Redă-i timpul și locul cu care Tu ai înzestrat pe om - fă-l să se bucure de roadele muncii sale. Mângâie, Doamne, pe acest popor zdrobit de suferință, scoală-te și fă știut lumii că ești Dumnezeul celor harnici și al oricărui om ce se apropie de Tine prin muncă, singura rugăciune pe care Tu o binecuvântezi și o asculți.

Marele patriot și om de carte Ion Heliade Rădulescu a citit apoi cunoscuta Proclamație de la Islaz, în 22 de puncte, care prevedea, între altele, independența administrativă și legislativă a țării, fără niciun amestec al vreunei puteri din afară, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, adunare obștească formată din reprezentanții tuturor păturilor sociale, desființarea titlurilor boierești, dezrobirea țiganilor, instrucție egală pentru toți cetățenii țării, împroprietărirea țăranilor clăcași, „emanciparea mănăstirilor închinate” și altele. S-a constituit apoi un guvern provizoriu, de cinci membri, între care și preotul Radu Șapcă.

În București

La 11 iunie, a izbucnit revoluția și în București. Populația s-a îndreptat spre palat, silind pe domnitorul Gheorghe Bibescu (1842—1848) să semneze noua „constituție”, cum i se spunea programului revoluționar aprobat de popor la Islaz. Tot atunci s-a format un nou guvern. Peste două zile, Gheorghe Bibescu a abdicat și s-a refugiat în Transilvania.

La 14 iunie s-a format un nou „guvern vremelnic”, în frunte cu mitropolitul Neofit, prin contopirea celor două guverne anterioare, din care preotul Radu Șapcă n-a mai făcut parte. Noul guvern a început să dea decrete chiar din ziua constituirii sale, prin care se puneau în aplicare unele din prevederile proclamației de la Islaz (înființarea steagului național - albastru, galben, roșu - desființarea rangurilor civile, desființarea cenzurii, înființarea „gvardiei naționale”, eliberarea arestaților politici, iar peste câteva zile, desființarea robiei pentru țigani).

Revoluția

„Popa Tun”

Cercurile conservatoare au început să se opună acestor măsuri. În ziua de 19 iunie, coloneii I. Odobescu și I. Solomon au arestat trei membri ai guvernului, fapt care a ridicat populația Capitalei. Au avut loc incidente sângeroase între armată și populație, care a izbutit să elibereze pe cei trei miniștri arestați.

În cursul acestora, un ieromonah cu numele Ambrozie, slujitor la metocul Episcopiei Buzăului din București, s-a aruncat asupra tunurilor îndreptate spre mulțime, spre a înlătura vărsarea de sânge. Populația l-a urmat, iar unii dintre soldați, uimiți de curajul lui, s-au retras ori au trecut de partea mulțimii. Pentru această faptă, el a rămas în amintirea urmașilor sub numele de „popa Tun”.

Comisari

La 24 iunie 1848, la propunerea lui Nicolae Bălcescu, s-au trimis prin toate județele câte unul sau doi „comisari”, care să explice poporului principiile noii constituții. Între acești comisari, propovăduitori ai noilor principiilor, se numărau mai mulți preoți și călugări. Amintim între ei pe arhimandritul Ghenadie Pîrvulescu starețul mănăstirii Poiana (originar din Săcelele Brașovului) și monahul Varlaam de la mănăstirea Sinaia, în județul Prahova, ieromonahul Chesarie starețul mănăstirii Măxineni, în județul Râmnicul Sărat, ierodiaconul Nichifor și monahul Evghenie zugravul în Buzău, ieromonahul Partenie de la Văcărești în județele Ilfov și Argeș, ierodiaconul Veniamin în Vlașca, monahul Teofilact de la Sadova în Dolj, ieromonahul Athanasie și monahul Teodorit Zăgănescu de la Bistrița în Vâlcea și alții, în afară de aceștia, actele vremii pomenesc și numele unor preoți, care făceau propagandă în parohiile lor, lămurind pe credincioși asupra principiilor revoluției.

Din numeroase sate și orașe se îndreptau spre capitală sau spre reședințele de județe, diferite delegații, în frunte cu preoții lor, spre a-și exprima adeziunea la programul guvernului. De pildă, protopopul Zamfir din Călărași a mers cu preoții săi la prefectura județului Ialomița, unde „a cinstit prin cuvîntări guvernul și noua orînduire”. În multe sate și orașe, preoții săvârșeau slujbe pentru izbânda revoluției, vorbeau poporului, sfințeau steagurile tricolore și primeau jurământul pe noua constituție. Așa au făcut, de pildă, arhiereul Samuil Tărtășescu, locțiitor de episcop al Argeșului, la Pitești, protopopul Nicolae Ghermănescu și arhimandritul Ioanichie (viitor arhiereu titular) la Câmpulung, preotul Ioan Slătineanu din Slatina, preoții Radu și Vlad din Ulmeni—Pămînteni (județul Ilfov), protopopul Cristea din Alexandria ș.a. Mai mulți slujitori ai altarelor prezidau sau participau la ședințele clubului revoluționarilor, cum erau: protopopul Dincă din Craiova, ierodiaconul Atanasie Stoenescu (viitor episcop de Roman și Râmnic) la Craiova, eclesiarhul Lavrentie, tot acolo, și alții.

Comisia proprietății

Trebuie consemnat și faptul că guvernul provizoriu rânduise o anumită „comisie a proprietății”, formată din reprezentanți ai boierilor și clăcașilor, câte unul din cele 17 județe ale țării, care să întocmească un proiect de lege pentru împroprietărirea țăranilor. Din partea județului Râmnicul Sărat făcea parte și preotul clăcaș Neagu Benescu din satul Domnița, care și-a ridicat glasul cu hotărâre împotriva boierilor asupritori. Comisia proprietății a fost dizolvată după 10 zile de discuții, fără să se ajungă la vreun rezultat.

Un alt slujitor al Bisericii, arhimandritul Iosafat Snagoveanu, unul din fruntașii revoluției, a lucrat în comisia pentru dezrobirea țiganilor alături de Ion Heliade Rădulescu și Cezar Bolliac. Pentru sprijinirea ideologică a revoluției, arhimandritul Dionisie Romano a tradus și tipărit, tot acum, „Cuvintele unui credincios” de F. R. Lamennais.

Sfârșitul revoluției

Înăbușirea

Dar la 13 septembrie 1848, trupele otomane, comandate de Fuad Efendi, intrau în București. Peste două zile, au trecut Milcovul în Țara Românească și trupele țariste, comandate de generalul Luders. În felul acesta, au fost înăbușite ideile care-și făcuseră drum larg în rândurile întregului popor.

Represaliile după revoluție

Măsuri generale

Înfrângerea revoluției a adus o seamă de prigoane împotriva conducătorilor și partizanilor ei, unii fiind expulzați peste graniță, alții urmăriți și arestați. Zeci, poate chiar sute de preoți au fost ținuți în arest la Mitropolie, la Episcopii, la isprăvnicii sau la închisoarea de la Văcărești ori în alte mănăstiri. Mulți profesori de la seminariile teologice, participanți la revoluție, au fost înlăturați din învățământ și siliți să se refugieze în Transilvania (Nicolae Bălășescu, Dionisie Romano, Gavriil Munteanu).

Cursurile seminariilor au fost întrerupte pentru trei ani. Preoții Oprea și Gheorghe, care slujiseră la Islaz, alături de Radu Șapcă, au fost duși la mănăstirea Gura Motrului, iar de acolo la închisoarea de la Văcărești. Au fost de asemenea arestați preoții trimiși în calitate de comisari prin județe precum și cei care au făcut parte din cluburile revoluționare.

Printre cei care au fost nevoiți să se expatrieze, îl amintim pe arhimandritul Iosafat Snagoveanul, care a trăit restul vieții la Paris, unde a înființat o capelă pentru românii de acolo (1853).

Radu Șapcă

Preotul Radu Șapcă din Celei, numit de guvernul provizoriu „năstavnic” la mănăstirea Sadova, a fost închis în „arestul” Mitropoliei din București și apoi la mănăstirea Văcărești, unde era un regim foarte aspru. În iulie 1849, a fost trimis în surghiun la Muntele Athos, de unde, după mai multe intervenții la Poartă, a fost exilat la Brusa, în Turcia (1852), unde se aflau și alți revoluționari. Neavând o pensie, cum aveau ceilalți frați ai săi de suferință, preotul Radu a trebuit să trăiască din mila acestora, lucru destul de dureros și neplăcut pentru el. În timpul războiului Crimeii, i s-a îngăduit — ca și altor exilați — să se așeze la Șumla, în Bulgaria.

Abia în iunie 1855, i s-a permis să se reîntoarcă în țară și să se așeze în satul său. În noiembrie 1863, deci în timpul domniei lui Cuza, prin mijlocirea lui D. Bolintineanu, pe atunci ministru al Cultelor, preotul Radu Șapcă a fost numit „curator” la mănăstirea Hotărani (lângă Caracal), iar la 4 mai 1864 „curator civil” la mănăstirea Cozia. În această ultimă calitate, avea un salariu lunar de 1000 de lei, dar preotul Radu s-a mulțumit numai cu 500 de lei, iar ceilalți i-a oferit „iubitei mele patrii române”, dorind ca ea să ajungă „în rândul celorlalte nații puternice”. Mai târziu a ajuns egumen la mănăstirea Brâncoveni, unde a și murit, la 3 iulie 1876, fiind îngropat tot acolo.

Transilvania

Introducere

Spre deosebire de revoluțiile din 1848 din Țara Românească și Moldova, cea din Transilvania a durat mai mult, având, pe lângă caracterul social și unul pronunțat național. În cadrul mișcărilor revoluționare care au izbucnit în numeroase țări ale Europei în primăvara anului 1848, s-a ridicat și tineretul maghiar, sub conducerea lui Kossuth Lajos, iar Ungaria s-a proclamat independentă de Austria.

În același timp, s-a hotărât anexarea Transilvaniei la noul stat maghiar. Desigur, românii nu puteau accepta acest lucru, de aceea fruntașii lor au hotărât să meargă pe o cale revoluționară proprie.

Începutul revoluției

Pregătirile

În seara zilei de 24 martie 1848, Simion Bărnuțiu, fost profesor de filozofie la Blaj, acum student la Academia de drept din Sibiu, dicta colegului său Ioan Pușcariu (mai târziu, unul din colaboratorii apropiați ai lui Andrei Șaguna) o „proclamație către români”, destinată tinerilor intelectuali din Sibiu, Blaj, Cluj, Tg. Mureș și Brașov, urmând ca ea să fie copiată de elevii din seminariile teologice, licee și gimnazii și să o răspândească în toate satele, cu ajutorul preoților și învățătorilor confesionali. Proclamația pretindea, înainte de toate, repunerea națiunii române în drepturile sale, înlăturarea iobăgiei, congres național românesc, recunoașterea limbii române ca limbă oficială.

Intelectualii români — mai ales tineretul — se agitau și în alte orașe ale Transilvaniei, formulând programe și revendicări. De pildă, la Blaj s-a ținut o consfătuire în casa canonicului Timotei Cipariu, cu participarea unor preoți, profesori și studenți, la Cluj, în casa preotului unit din Mănăștur, la Tg. Mureș în casa cancelistului Avram Iancu, la Câmpeni convocată de preotul greco-catolic Simion Balint din Roșia Montană.

Adunarea Națională de la Blaj

Rezultatul acestor întruniri a fost convocarea unei adunări politice a românilor transilvăneni la Blaj, pe Câmpia Libertății, pentru ziua de 18/30 aprilie 1848 (Adunarea din Duminica Tomii). O chemare — redactată de Aron Pumnul, difuzată de elevi și studenți teologi, invita la adunare pe toți protopopii ortodocși și uniți, câte doi preoți din fiecare protopopiat și câte doi țărani din fiecare sat. Această primă adunare a hotărât acum convocarea unei mari adunări populare, pentru 3/15 mai 1848, tot la Blaj, în care să se proclame drepturile poporului român din Transilvania. Tinerii intelectuali români — între care și elevi de la seminariile teologice din Sibiu și Blaj — s-au răspândit prin sate, orașe și târguri, pentru a înștiința și îndemna poporul să fie prezent în număr cât mai mare la noua adunare de la Blaj.

Adunarea propriu-zisă a națiunii s-a ținut în ziua de 3/15 mai, pe Câmpia Libertății, sub conducerea episcopilor Andrei Șaguna de la Sibiu, abia reîntors de la hirotonia întru arhiereu, săvârșită la Carloviț și Ioan Lemeni (greco-catolic) de la Blaj. Au participat peste 40.000 de români din toate colțurile Transilvaniei, veniți în frunte cu preoții lor. S-au rostit mai multe cuvântări, fie de la tribunele oficiale, fie de la cele improvizate, între vorbitori numărându-se și episcopul Andrei Șaguna, precum și alți slujitori ai Bisericii.

În cadrul adunării, Bărnuțiu a prezentat un program prin care se proclama — între altele — independența națiunii române și desființarea iobăgiei („națiunea română s-a declarat și s-a proclamat națiune de sine stătătoare și parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertății egale”).

Programul revoluționar

A doua zi, la 4/16 mai, programul a fost concretizat, sub forma unei petiții naționale, în 16 puncte, care prevedeau, între altele: independența națiunii române și reprezentarea ei în dietă, justiție, administrație și armată, înființarea gărzii naționale românești, desființarea iobăgiei și a dijmelor, fără despăgubire, libertatea comercială și industrială, libertatea cuvântului, a scrisului și a tiparului, înființarea de școli românești de toate gradele, în sate și orașe, precum și a unei universități românești, adunare constituantă care să întocmească o nouă constituție, respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria, hotărâtă fără consultarea națiunii române.

Două puncte ale programului se ocupau și de Biserica românească din Transilvania și de slujitorii ei. Astfel, punctul al doilea avea următoarea formulare:

Națiunea română pretinde ca Biserica română, fără distincțiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independentă de la oricare altă Biserica, egală în drepturi și foloase cu celelalte Biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea Mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În același sinod să se aleagă și episcopii românești, liber, prin majoritatea voturilor, fără candidatură.

Iar prin punctul 12 se cerea „dotarea clerului român întreg din casa statului, întocmai ca clerurile celorlalte națiuni”. În procesul verbal al Adunării, se arăta că:

la aducerea aminte despre vechiul drept al românilor de-a avea Mitropolie și sinod general anual, s-a proclamat de popor Mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe viitor scaun în dietă ca reprezentanți ai Bisericilor lor, dacă capitlulele lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitlulele lor.

Cu toate că problema unității și a „independenței” Bisericii românești din Transilvania a fost trecută și în memoriile adresate atunci împăratului, ea n-a fost rezolvată, întrucât dezbinarea bisericească a românilor era în folosul politicii Habsburgilor.

Revoluția

Comitetul permanent

Adunarea de la Blaj a ales un Comitet permanent al românilor, cu sediul la Sibiu, condus de Șaguna, din care făceau parte 25 de membri, între care și protopopii Moise Fulea, Ioan Moga, profesori la Seminarul din Sibiu, Ioan Panovici din Sibiu, Ștefan Moldovan din Mediaș, Nicolae Maniu, preotul Sava Popovici din Rășinari, învățatul profesor de la Seminarul Central din București Nicolae Bălășescu (mai târziu Nifon), originar din Hașag-Sibiu.

Delegațiile românești

Tot acum s-au ales două delegații de români care să prezinte hotărârile Adunării de la Blaj împăratului și dietei de la Cluj. Prima „deputație” avea în frunte pe episcopul Andrei Șaguna și din ea mai făceau parte alți 9 membri ai clerului ortodox și unit, iar a doua delegație era formată din peste 100 de persoane, în frunte cu episcopul Ioan Lemeni, alături de mai mulți protopopi și alții. Adunarea de la Blaj s-a închis în ziua de 5/17 mai 1848, când s-au rostit din nou cuvântări de către cei doi episcopi, protopopul Ioan Popasu din Brașov, iar protopopul Moise Fulea din Sibiu a rostit o rugăciune de mulțumire.

Episcopul Andrei Șaguna s-a prezentat în fruntea delegației sale la împăratul Ferdinand V, la Innsbruck, înfățișându-i doleanțele românilor transilvăneni. De aici, împreună cu Timotei Cipariu și cu protopopul Iosif Ighian din Zlatna, a plecat la Pesta, unde a discutat cu diferiți miniștri maghiari în favoarea românilor. În ianuarie 1849, Șaguna a plecat din nou din Sibiu — prin Țara Românească, Bucovina și Galiția — la Olmutz, în Moravia, unde a fost primit în audiență de noul împărat Francisc Iosif I, prezentându-i și acestuia revendicările națiunii române. De aici a plecat la Viena, unde, la 25 februarie 1849, a fost primit într-o nouă audiență de împărat împreună cu deputații români din Transilvania, Banat și Bucovina. În memoriul înaintat atunci, se cerea constituirea românilor din imperiul habsburgic într-o singură națiune, independentă, cu administrație națională și autonomă.

Represaliile

Începutul

În acest timp, în Transilvania lucrurile se precipitau. Comitetul permanent din Sibiu a fost dizolvat, iar la 29 mai 1848, dieta reacționara de la Cluj, formată în special din reprezentanții aristocrației maghiare, a hotărât anexarea Transilvaniei la Ungaria, nesocotind astfel hotărârile reprezentanților națiunii române, luate pe Câmpia Libertății de la Blaj.

Câteva zile mai târziu „uniunea” a fost sancționată și de împărat. O adunare de 250 de preoți și alți intelectuali români ținută la Sibiu, în 28 decembrie 1848, protesta din nou împotriva anexării silnice a Transilvaniei la Ungaria, fără consimțământul românilor. Menținerea vechilor stări de lucruri, a privilegiilor aristocrației, a nemulțumit adânc masele populare românești. Nobilimea din Transilvania începe să folosească tot mai mult gărzile naționale maghiare împotriva țăranilor și a conducătorilor revoluției române.

Răspunsul revoluționarilor

Numeroasele execuții, arestările, închisorile și chiar ciocnirile sângeroase, care au avut loc, au dus la convocarea celei de a treia adunări de la Blaj, pe Câmpia Libertății, în septembrie 1848, la care au participat circa 60.000 de oameni, înarmați și organizați militar. Adunarea a cerut încetarea persecuțiilor și abuzurilor, desființarea robotelor, anularea anexării Transilvaniei la Ungaria, înființarea gărzilor naționale române.

A început de-acum formarea unei oști populare române, sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Constantin Romanul Vivu, Vasile Moldovan, Simion Balint și alții. În ciuda eforturilor unor conducători ai românilor — în frunte cu N. Bălcescu — de-a se realiza o apropiere româno-maghiară împotriva Habsburgilor, nu s-a ajuns la niciun rezultat, căci conducătorii revoluției maghiare, în frunte cu Kossuth, refuzau să acorde drepturi naționale românilor.

Românii, conduși de Avram Iancu, au organizat apărarea Munților Apuseni, în primăvara anului 1849, împotriva oștilor conduse de generalul Iosif Bem. În lupte grele, moții au izbutit să înfrângă oastea nobilimii maghiare la Mărișel, Abrud, Fântânele și în alte părți ale Munților Apuseni, în prima jumătate a anului 1849.

Participarea clerului

Din oastea revoluționară a lui Avram Iancu au făcut parte și numeroși slujitori ai Bisericii, unii deținând chiar posturi de conducere: prefecți, viceprefecți, tribuni, vicetribuni, centurioni decurioni.

La 13 septembrie 1872, împreună cu protopopul ortodox Mihălțan din Brad, în fruntea unui mare sobor de preoți, au slujit prohodul pentru „craiul munților”, mort cu trei zile înainte. Un alt preot care s-a remarcat, mai ales în luptele de la Abrud, a fost Simion Groza din Rovina Bradului, viceprefectul lui Ion Buteanu, înmormântat la Țebea, alături de Avram Iancu și Buteanu. Sunt cunoscuți, de asemenea, preoții tribuni Simion Prodan din Măgina, Bucur din Galda, învingător în luptele de la Cricău, Ioan Fodoreanu, Vasile Podor, Ioan Gomboș, Nicolae Repede din Geoagiu și alții.

Preotul Dumitru Necșa din Valea Verde — foarte priceput în construirea de tunuri —, a condus pe români în mai multe lupte victorioase. Preotul Ioachim Băcilă se ocupa cu aprovizionarea cu alimente și furaje. Mai sunt amintiți apoi ca participanți la lupte preoții Ioan Oncu din Tomești, Ioan Faur din Juncul de Sus (azi Dumbrava de Sus), Marian David din Juncul de Jos (azi Dumbrava de Jos), Iov Lupu din Vaca (azi Crișan), Lazăr Comșa din Ribița, Avram Ciocan din Blăjeni-Plai, Atanasie Popovici din Ribicioara, Gheorghe Roman din Grohot, sate din județul Hunedoara, Ion Nicola din Albac-Arad, Petre Nicola și Gheorghe Nicola tot din jurul Albacului, Dumitru Miclăuș și Ioan Iosif din Tilișca-Sibiu și mulți alții.

Sfârșitul luptei

Înfrângerea revoluției

Luptele din Munții Apuseni s-au încheiat pe la mijlocul anului 1849, odată cu înfrângerea revoluției maghiare de către trupele habsburgice și cele țariste (iulie-august 1849). Asupra Ungariei și Transilvaniei — readuse sub stăpânire habsburgică — s-a abătut un val de represiuni, în cursul cărora și-au pierdut viața cei mai buni fii ai poporului maghiar. Kossuth însuși avea să regrete că nu a căutat înfrățirea dintre români și maghiari în lupta împotriva asupritorilor comuni.

Consecințele

Se încheia astfel un capitol eroic și glorios din lupta poporului român pentru o viață națională. Dar bilanțul luptelor și frământărilor din anii 1848—1849 era deosebit de dureros, căci căzuseră jertfă vreo 4 prefecți și 10 tribuni, vreo sută de centurioni, peste 100 de preoți și protopopi, împușcați sau spânzurați, vreo 300 de sate fuseseră arse și vreo 40.000 de țărani căzuți în lupte, împușcați sau spânzurați.

Între slujitorii altarelor care și-au jertfit viața pentru libertate și viață națională, pomenim pe preotul Vasile Moraru din Bicălatu, căzut în lupta de la Hășdate, un preot ucis de un căpitan maghiar pe Valea Someșului, preotul din Iosaș, spânzurat din ordinul comandantului maghiar Kemeny, preotul Vasile Turcu din Cătina, spânzurat la Cluj, preotul Ioan Papiu (tatăl marelui cărturar Alexandru Papiu Ilarian), spânzurat la Turda, preotul Alpini împușcat la Mănărade, preotul Gregorian, împușcat la Sibiu, împreună cu fiul său, fost tribun în oastea lui Iancu, preotul Țârlea, împușcat în prezența celor șapte fii ai săi, preotul Toader Lupu din Hodac, schingiuit și apoi omorât, împreună cu unii dintre credincioșii săi, preotul Isac Oprea din Crăciunelul de Sus, scos de la biserică la înviere și ucis de „solgăbirăul” Martonfy și 20 de jandarmi, în pădurea Jidveiului.

Au căzut jertfă, tot atunci, numeroși preoți din părțile Bradului și Hălmagiului, mai ales în timpul ciocnirilor armate. Amintim pe preotul Iosif Cazan din Mesteacăn (nepotul preotului Ioanăș Cazan, ucis în 1784, în cursul răscoalei lui Horea), care a fost chinuit în mod barbar (i-au smuls unghiile, i-au scos dinții și ars barba și apoi l-au ucis). Preoții Eftimie Popovici și Ioan Popovici din Hălmăgel, Simion Grozav din Gurahonț, Sinesie Grozav din Aciuța, Nicolae Fărcas din Pleșcuța, Adam Suba din Strîmba (azi Livada), Petru Incău din Brotuna au fost spânzurați, iar preoții Iosipaș din Vața de Sus, Mihai Opriș din Țebea, Pantea din Țărățel, împușcați etc.

Peste 40 de biserici românești au fost arse, peste 300 jefuite, încât episcopul Andrei Șaguna a fost silit să ceară ajutoare materiale din Țara Românească și din Moldova pentru refacerea lor.

Stephan Ludwig Roth

Nu putem trece cu vederea pe pastorul sas Stephan Ludwig Roth (1796—1849), care militase în permanență pentru prietenia dintre sași și români și îmbrățișase cu căldură toate revendicările sociale și naționale ale românilor. De pildă, a participat la marea adunare de la Blaj din 3/15 mai 1848, protestând împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, iar din noiembrie 1848 a fost numit comisar imperial de pacificare în Cetatea de Baltă, împreună cu protopopul unit Ștefan Moldovan din Mediaș.

Pentru atitudinea sa filoromânească, unul din așa-numitele „tribunale de sânge” l-a condamnat la moarte la Cluj, la 11 mai 1849, fiind executat în aceeași zi.

După revoluție

După înăbușirea revoluției, înfrățirea românilor transilvăneni s-a concretizat mai ales în manifestările culturale. Astfel, în 1861, prin strădanii ale lui Andrei Șaguna și ale altor cărturari români s-a înființat Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), în cadrul căreia au activat ierarhi și preoți (Andrei Șaguna, Ilie Motei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, ca președinți și mulți alții). Înființându-se la București Societatea Literară Română, în 1866, devenită Societatea Academică Română în 1867 și Academia Română în 1879, au fost aleși ca membri ai ei — activi, corespondenți sau onorari — o seamă de teologi ardeleni.

Banat

Societatea secretă

În jurul anului 1830 își desfășura activitatea la Lugoj o „societate secretă”, cunoscută sub numele de „Constituția”, cu membri recrutați din toate păturile sociale din Banat. Aceștia militau pentru două probleme mari: constituirea unei republici române pentru toți românii de pe ambele versante ale Carpaților și ridicarea maselor populare țărănești împotriva asupritorilor.

În primele rânduri ale organizației se întâlnesc și câțiva preoți ortodocși români din Lugoj: Dimitrie Stoichescu-Petrovici, care era un fel de președinte al societății, Ioan Lăpădat, Constantin Popovici, Ioan Teodor și Ștefan Bercian. Toți au fost închiși, judecați și condamnați. În urma recursurilor făcute, au fost achitați, cu excepția lui Ion Lăpădat. Mulți dintre membrii acestei societăți au continuat lupta, iar pe unii îi găsim între revoluționarii din anul 1848.

Adunarea populară din Lugoj

Revoluția românilor din Banat în 1848 a avut un alt caracter decât cea din Transilvania, căci conducătorii ei au militat pentru o apropiere româno-maghiară, spre a lupta împreună împotriva asupritorilor comuni. La adunarea de la Lugoj, ținută la 4—5/16—17 mai 1848, s-au cerut drepturi naționale și autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Banat și Crișana, adică scoaterea ei de sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de Carloviț.

La 15/27 iunie 1848 s-a ținut a doua adunare populară a românilor bănățeni la Lugoj — cu 10.000 de participanți — sub conducerea lui Eftimie Murgu, în care s-a hotărât înființarea unei armate populare românești, prin înarmarea imediată a poporului și numirea lui Murgu drept căpitan al acestei armate, înlăturarea ierarhiei sârbe din Biserica ortodoxă română din Banat, înființarea unei Mitropolii la Timișoara, recunoașterea naționalității române, introducerea limbii române în administrație etc.

La adunare au participat zeci de protopopi și preoți români din Banat. Adunarea a ales pe protopopul Oraviței Ignatie Vuia (1809—1852) ca vicar episcopesc la Caransebeș, iar pe protopopul Lipovei Dimitrie Stoichescu-Petrovici (1794—1861) ca vicar mitropolitan la Timișoara. Activitatea lor ca vicari este puțin cunoscută. În orice caz, ei au fost recunoscuți oficial de către guvernul revoluționar maghiar abia în iulie 1849.

Sfârșitul revoluției

Sfârșitul revoluției maghiare, în vara anului 1849, l-a silit pe Ignatie Vuia să se refugieze în Turcia, împreună cu Kossuth și generalul Bem, conducătorii revoluției maghiare, sfârșindu-și viața la 27 februarie 1852 în Negotinul Timocului. Protopopul Dimitrie Stoichescu-Petrovici a fost condamnat la 12 ani temniță grea, dintre care trei i-a ispășit la Kufstein, iar alți peste 70 de preoți români din Banat au fost aruncați în închisori, fiind acuzați de episcopul sârb al Timișoarei, Pantelimon Jivcovici, de necredință față de Habsburgi.

Preoții Ștefan Chirilescu din Murani, Ștefan Iliev-Bebanul din Timișoara, Fabric și George Petcu din Șag au fost caterisiți de însuși episcopul Jivcovici, în centrul Timișoarei, în fața unei numeroase asistențe cu rostirea întreitului „nevrednic este”, cu raderea bărbii și cu dezbrăcarea de reverenți. Toți au fost condamnați apoi la închisoare, cu confiscarea averii.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.