Mănăstirea Sinaia
|
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție. |
| Mănăstirea Sinaia | |
| |
| Jurisdicție | Mitropolia Munteniei şi Dobrogei |
| Tip | călugări |
| Înființată | 15 august 1695 |
| Ctitori | Spătarul Mihail Cantacuzino |
| Stareț | Arhimandrit Macarie Boguș |
| Mărime aprox. | 30 călugări |
| Localizare |  Oraşul Sinaia, județul Prahova
|
| Limba liturgică | română |
| Cântarea | bizantină |
| Schituri, metocuri și chilii | Paraclisul Schimbarea la Faţă |
| Hramuri | Adormirea Maicii Domnului Sfânta Treime |
| Site web oficial | http://www.manastireasinaia.ro/ |
Mănăstirea Sinaia este o mănăstire ortodoxă din România situată în orașul Sinaia, județul Prahova. Supranumită și „Catedrala Carpaților”, situată într-un cadru natural feeric, Mănăstirea Sinaia datează din secolul al XVII-lea (1690) și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție din aceste locuri. Ctitorul Mănăstirii Sinaia este Spătarul Mihail Cantacuzino care, în timpul unui pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), a ajuns și la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de ceea ce a văzut, s-a hotărât, ca la întoarcerea în Țara Românească, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai.
Cuprins
Istoric
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Spătarul Mihail Cantacuzino (1640 - 1716), unul dintre marii boieri din Țara Românească (fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino, frate mai mic al voievodului Șerban Cantacuzino și unchi al Sf. mucenic Constantin Brâncoveanu), a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte, împreună cu mama sa Elena și cu sora sa Stanca (mama voievodului Constantin Brâncoveanu). După ce a vizitat Palestina (sub dominație otomană în acea vreme), a mers și în peninsula Sinai, ajungând până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, ridicată chiar pe Muntele Sinai. Impresionat de măreția biblică a locurilor vizitate, a ctitorit, la reîntoarcerea în țară, o frumoasă mânăstire pe care a numit-o Sinaia, „în amintirea Sinaiei celei mari” (așa cum numeau pe atunci românii mănăstirile de la Muntele Sinai).
Construcția mănăstirii a început în 1690 și a durat până în 1695 (din cauza greutății drumului pentru transportul materialelor și al oamenilor, care „numai vara puteau lucra în acea pustietate”), fiind închinată Sfintei Fecioare Maria.
Pe 15 august 1695 a avut loc târnosirea acestei ctitorii a Cantacuzineștilor, fiind de față însuși Voievodul Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Țării Românești din acea vreme, Teodosie. Noua mănăstire din Munții Bucegi avea, potrivit dorinței ctitorului, înfățisarea unei adevarate fortărețe, de forma unui patrulater, cu ziduri puternice, groase și înalte. Pe fiecare latură a incintei au fost ridicate chiliile, iar la mijloc biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Primul stareț al acestei sfinte mănăstiri a fost Ieromonahul Nicodim.
La început, mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos, care și-a ales cei doisprezece apostoli, dar cu timpul numărul călugărilor a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mare și a unor chilii suplimentare. Astfel, în 1842, numărul călugărilor ajunsese la 100. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija stareților Ioasaf și Paisie, din fondurile mănăstirii. A fost construită, printre altele, și o nouă biserică, „Sfânta Treime”, sub îndrumarea starețului Ioasaf, biserică finalizată în timpul starețului Paisie, în 1846, și apoi reconstruită între anii 1897-1903, ajungând la forma în care se păstrează și azi.
Pe vremea starețului Nifon Popescu (1888-1909), pe latura sudică a incintei a fost adăugată clopotnița (în 1892), unde avea să fie instalat clopotul de 1700 kg, adus de la Turnul Colțea, din București.
În 1895, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la întemeierea mănăstirii, s-a deschis pentru public muzeul Mănăstirii Sinaia, prima expoziție de obiecte de cult din România.
La inițiativa regelui Carol I și sub administrația Eforiei Spitalelor Civile, care patrona averile mănăstirii, între anii 1897-1903 au avut loc mari lucrări de refacere, care au dat bisericii „Sfânta Treime” înfățișarea actuală. Arhitectul George Mandrea, cel care a condus aceste lucrări, a îmbinat în mod iscusit stilul brâncovenesc cu cel moldovenesc. A fost, de asemenea, construită noua incintă de chilii ale mănăstirii.
Arhitectonica Mănăstirii Sinaia
Biserica veche
Vechea biserică a Mănăstirii Sinaia, având hramul Adormirea Maicii Domnului, este construită în stil brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești, stil ce poartă numele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Acest stil este caracterizat prin coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt alcătuite din pronaos, naos și altar, dar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei componente pe cea de a patra sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.
Forma în plan a exteriorului bisericii, în cruce latină (absidele având un contur rectangular), era puțin obișnuit în acea epocă. Dimensiunile bisericii sunt relativ modeste: o lungime de 15 metri și o latime de 6 metri, având un pridvor deschis, cu arcade susținute de coloane, și un turn-clopotniță.
Cornișele exterioare (atât ale corpului bisericii, cât și ale turlelor), precum și cornișele interioare (de la arcuri și bolți), au forma profilelor trase la șablon, înlocuind tradiționala cornișă cu zimți de cărămidă de origine bizantină. O altă particularitate a bisericii voievodale sunt chenarele profilate, dreptunghiulare, de pe fațade, cu flori zugrăvite în frescă de-a lungul lor și lipsa tradiționalului brâu orizontal, care apare la celelalte ctitorii ale Cantacuzinilor.
Portalul bisericii este sculptat, reprezentându-l la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, iar în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare - familia Cantacuzino - vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de pictorul preferat al Cantacuzinilor - Pârvu Mutu zugravul (1659-1735), cel ce și-a petrecut ca monah, sub numele Pafnutie, ultimii ani ai vieții lui la Mănăstirea Robaia).
Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii omonime de la Muntele Sinai) și din viețile Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru. În pronaos, Pârvu Mutu a pictat tabloul votiv care îl reprezintă pe ctitorul mănăstirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii ai săi (mulți dintre aceștia fiind adoptați), de prima și a doua soție a sa. Tot în tabloul votiv sunt pictați și alți membri ai familiei Cantacuzino (sau înrudiți cu aceștia), foști voievozi, începând cu Neagoe Basarab, apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino și Șerban Cantacuzino. Este de remarcat faptul că Pârvu Mutu zugravul, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul ctitorului, acela al milei creștine. Într-un document al epocii, Spătarul Mihail Cantacuzino consemna: „Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit” (Mihail Cantacuzino este cel care a construit primul spital în Țara Românească - Spitalul Colțea, în București, în toată viața sa el încurajând operele caritabile).
Mănăstirea se afla în calea oștilor străine, dar și în calea hoților de codru, fapt care l-a determinat pe spătarul Mihail Cantacuzino să construiască incinta în care se aflau biserica și chiliile înconjurată cu un zid de cetate, reușind să obțină de la domnitor și un număr de 40 de pușcași pentru paza mănăstirii. Chiar și acum, intrarea în curtea vechii mănăstiri se face printr-un gang boltit, lung de circa 6 m și înalt de 2 m, deschis la jumătatea laturii de răsărit a patrulaterului incintei. Deasupra acestui gang era construit un turn de pază (în care făceau cu rândul de pază pușcașii rânduiți de domnitor și de spătar), care servea și drept clopotniță, turn care a fost incendiat în timpul războiului din 1788 dintre austrieci și turci. Impresionează de la prima vedere dispunerea armonioasă a clădirilor pe cele patru laturi ale incintei (având dimensiunile 40 m / 30 m), la egală distanță de punctul central în care se ridică biserica. Aceste clădiri fac, spre exterior, corp comun cu zidurile înalte. Prin masivitatea lor (o înălțime de 5-7 metri și o grosime de aproximativ 1 metru), zidurile de incintă demonstrează faptul că, de la început, ctitoria lui Mihail Cantacuzino a avut și scopul de apărare, scurgerea timpului nereușind să schimbe această înfățișare.
Paraclisul
Tot din prima perioadă a ființării mănăstirii Sinaia (sfârșitul sec. XVII) datează și paraclisul cu hramul Schimbarea la Față. Paraclisul este o mică biserică, o „capelă”, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale, unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde sunt reprezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.
Biserica nouă
„Biserica nouă”, cu hramul Sfânta Treime a fost ridicată într-o primă formă, mai modestă decât cea de astăzi, între anii 1842-1846, din fondurile mănăstirii, fiind începută de starețul Ioasaf și terminată de starețul Paisie.
Deteriorată de mai multe ori, ea a fost reconstruită la inițiativa regelui Carol I, între anii 1897-1903, după planurile arhitectului George Mandrea, ajungând la forma care se păstrează și astăzi. George Mandrea a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova, pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească.
Biserica este o clădire impunătoare, cu pridvor închis, având o turlă mare deasupra naosului și alte două turle deasupra pronaosului. Un al doilea pridvor, deschis, este susținut de patru coloane frumos sculptate. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii - este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, dar și a celor trei principate românești, Țara Românească, Moldova și Transilvania, unite într-o singură țară: România.
Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de către Aage Exner, un pictor danez. În pronaos, este pictat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, mitropolitul primat Iosif Gheorghian, apoi regele Carol I (1866-1914), lângă o coloană din piatră care simbolizează regatul încă neîntregit al României; în partea cealaltă a ușii este pictată regina Elisabeta (rămasă cunoscută și sub pseudonimul literar de Carmen Silva), lângă singurul ei copil, prințesa Maria, moartă în fragedă copilărie. Ultimul personaj pictat este spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul bisericii vechi a Mânăstirii Sinaia.
Mobilierul a fost realizat la București de către Constantin Babic, ajutat de elevii săi de la Școala de Arte și Meserii, din lemn de paltin aurit (pentru naos, inclusiv tronurile regale) și stejar (pentru pronaos). Candelabrele au fost realizate la Viena, această biserică fiind prima biserică electrificată din România (în 1903).
Pe peretele din dreapta al pronaosului se poate încă admira epitaful brodat în mătase și fir de aur între 1897-1900 de Anna Roth, doamnă de onoare la curtea reginei Elisabeta. Cele două icoane rusești, „Sf. Serghie” și „Sf. Nicolae”, sunt darul făcut de Țarul Nicolae al II-lea starețului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul, în 1903, cu ocazia botezului prințului Nicolae, fiul lui Ferdinand (1914-1927), regele unificator al României.
Mănăstirea Sinaia în prezent
În aripa sudică a chiliilor din incinta nouă a mănăstirii (mai precis în clădirea în care erau găzduiți vara regele Carol I și regina Elisabeta pe timpul construirii Castelului Peleș) este amenajat în prezent „Muzeul Mănăstirii Sinaia”. Acest muzeu a fost deschis pentru public în anul 1895, când s-au împlinit 200 de ani de ctitorirea mănăstirii; el a funcționat neîntrerupt până în prezent.
Muzeul cuprinde două săli. În prima sală sunt expuse, printre altele, o hartă a județului Prahova cu ctitoriile Cantacuzinilor, o planșă cu „Columna lui Traian”, gravuri înfățișând Mănăstirea Sinaia în diferite epoci, un epitaf, veșminte preoțesti, obiecte vechi de cult, cărți cu ferecături aurite, monede și diferite medalii. A doua sală conține icoane românesti și străine, patru picturi ale lui Pârvu Mutu Zugravul, fragmente de iconostas, obiecte de cult, cărți bisericești, paftale etc.
În incinta vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru al României dn perioada primului război mondial, care a avut un rol foarte important în înfăptuirea Marii Uniri. Fiind bolnav, el s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat după moartea sa la mănăstirea unde se însănătoșise.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu creșterea importanței turistice a localității Sinaia și după ce familia regală a construit aici Castelul Peleș, orașul a devenit practic o „capitală de vară” a României. La Mănăstirea Sinaia s-au recules regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I. De-a lungul vremii au trecut pragul mănăstirii o seamă de mari personalități ale culturii române, printre care George Coșbuc, I. L. Caragiale, Badea Cârțan, George Enescu, Nicolae Iorga și alții. În fiecare an, la slujba de Înviere, mii de turiști transformă curtea mănăstirii într-un loc neîncăpător, aici având loc un adevărat pelerinaj religios.
Mănăstirea Sinaia este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare PH-II-a-A-16691.[1]
Surse
Note
- ↑ Cultura.ro - Lista monumentelor istorice din România, accesat 9 octombrie 2012
