Țările române și Bisericile grecești

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Deși relațiile dintre țările române și Bisericile grecești încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care mitropoliile române își dezvoltau autonomia eclezială.

Antichitate

Articol principal: Dobrogea antică.

Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe pot fi urmărite chiar din primele veacuri creștine.

Încă din secolul IV, Episcopia Tomisului, ca și episcopiile de pe malul drept al Dunării, depindeau direct de Constantinopol, fapt care a contribuit la întărirea legăturilor culturale și bisericești dintre aceste regiuni și capitala imperiului. Câțiva episcopi de Tomis sau dintre cei de pe malul drept al Dunării au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice, unde au avut prilejul să ia contact cu atâția alți episcopi din întreaga lume creștină și să contribuie la lămurirea unor probleme teologice controversate.

Despre unii episcopi de Tomis avem știri că întrețineau legături de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele veacuri. Reamintim, de pildă, prietenia dintre Teotim al Tomisului și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Vasile cel Mare cerea guvernatorului Sciției Mici moaștele lui Sava, cel martirizat de goți în 372. Marii teologi originari din Sciția Mică - Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul și călugării sciți - au avut legături și au călătorit în întreaga lume creștină de atunci, contribuind la creșterea prestigiului Bisericii din patria lor.

Înainte de principate

Legăturile bisericești cu Constantinopolul s-au menținut și în veacurile următoare, mai ales în timp ce Dobrogea de azi a fost sub stăpânire bizantină. Stau mărturie numeroasele monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină descoperite în diferite localități, nu numai în Dobrogea, ci și în alte părți ale țării.

În secolele XIII-XIV, odată cu crearea Mitropoliei de Vicina, legăturile Bisericii românești din Dobrogea de azi au continuat, pentru că titularii acelei eparhii erau trimiși de Patriarhia din Constantinopol și luau parte la lucrările sinodului patriarhal.

După unirea statelor independente Țara Românească și Moldova, relațiile noastre bisericești cu Patriarhia de Constantinopol s-au întărit.

Secolele XIV-XV

Țara Românească

În 1359, la rugămințile repetate ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, patriarhul ecumenic Calist a recunoscut strămutarea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Ungrovlahiei. El a păstrat legături cu Patriarhia în tot cursul păstoririi sale.

Urmașul său Hariton, ca și titularii scaunului de Severin, Antim Critopol (devenit apoi mitropolit al Ungrovlahiei) și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie, fiind membri ai sinodului patriarhal din Constantinopol. Legăturile cu Patriarhia ecumenică au slăbit în urma Sinodului de unire de la Florența din 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis niciun reprezentant.

Moldova

Relațiile Moldovei cu Patriarhia ecumenică au fost la început foarte încordate, datorită refuzului acesteia de a recunoaște cele două hirotonii săvârșite la Halici, a mitropolitului Iosif și a lui Meletie, urmat de refuzul moldovenilor de a primi pe vlădicii greci Teodosie și Ieremia.

Conflictul s-a aplanat abia în iulie 1401, când patriarhul ecumenic Matei I a recunoscut pe mitropolitul Iosif. Cu acest prilej, patriarhul a trimis în Moldova pe acel ieromonah Grigorie și pe diaconul Manuil Arhon, care să facă o cercetare asupra validității hirotoniei mitropolitului Iosif. După moartea acestuia, Patriarhia a izbutit să impună pe scaunul mitropolitan al Moldovei câțiva greci: pe fostul mitropolit de Poleanina, în 1416, probabil Macarie (nume care apare pe un epitaf grecesc din 1428), pe Damian, în 1437, care a participat la lucrările Sinodului de la Ferrara-Florența și pe Ioachim de Agatopolis, în 1447, care nu a fost primit de moldoveni.

Transilvania

În Transilvania, legăturile românilor ortodocși cu Patriarhia ecumenică au fost neînsemnate. Consemnăm doar faptul că în 1391 ecumenicul Antonie IV a declarat mănăstirea Sfântul Mihail din Perl ca stavropighie patriarhală.

Căderea Constantinopolului

Semnarea actului unirii în Sinodul de la Florența, la 6 iulie 1439, a dus la slabirea treptată a legăturilor celor două țări cu Patriarhia ecumenică. Legăturile bisericești ale Țării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Ele s-au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Noua stare de lucruri a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești din țările române, în sensul că Patriarhia ecumenică, ale cărei drepturi au fost mult restrinse de noua stăpânire otomană, nu s-a mai putut amesteca fățiș în problemele interne ale Bisericilor românești. Ea n-a mai putut impune ierarhi de neam grec, astfel că în scaunele mitropolitane de la Argeș și Suceava au fost ridicați numai români.

Secolul XVI

Perspectivă generală

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Peste patru veacuri, cărțile scrise sau imprimate în centre tipografice românești, fie în limbi de largă circulație, cum erau slavona și greaca, fie de circulație mai restrânsă ca limbile arabă, gruzină, sârbă și bulgară, au cunoscut o largă răspândire în Balcani și în Orientul Apropiat, ținând trează conștiința națională și ortodoxă a popoarelor oprimate de Semilună, întărindu-le încrederea în adevăr, dreptate și libertate, precum și speranţa în refacerea statelor naționale de altădată. Picturi murale în bisericile Athosului sau și în alte părți din lumea ortodoxă greacă și sud-slavă, veșminte și broderii liturgice, icoane, piese liturgice, argintărie, toate lucrate de meșteri români sau din inițiativă și cu sprijin material românesc, formează și azi o bună parte din patrimoniul cultural-artistic al multor așezăminte bisericești (centre patriarhale sau eparhiale, mănăstiri, biserici) și al unor prestigioase instituții culturale (muzee, biblioteci) din Bulgaria, statele balcanice, Grecia, insulele grecești, Cipru, Turcia, Siria, Israel, Egipt, etc.

Cultura, arta și, în genere, spiritualitatea postbizantină a supraviețuit încă patru secole după 1453, anul marelui dezastru al căderii Constantinopolului sub turci, dezvoltându-se pe pământul românesc și al Moldovei, cu sprijinul material și moral al domnitorilor celor două țări, considerați ca urmașii basileilor de altădată.

Datorită acestora, țările române au devenit Bizanțul după Bizant, după expresia pusă în circulație de marele savant Nicolae Iorga. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului Ortodoxiei românești în toată lumea creștină.

Legături cu ierarhi

Nifon al II-lea

Așa cum a fost menționat mai sus, legăturile cu Patriarhia Ecumenic au fost reluate la începutul secolului al XVI-lea prin fostul patriarh ecumenic Sfântul Nifon II (1486-1488 și 1496-1498), care, în jurul anului 1503, a fost adus de domnitorul Radu cel Mare în Țara Românească, pentru a proceda la reorganizarea vieții bisericești de aici.

Amănunte asupra șederii și activității sale în Țara Românească întâlnim în lucrarea panegiristului său, Gavriil Protul. Ajungând la București, așezându-se la mănăstirea Antim, a intrat în conflict cu domnitorul, în 1505 a părăsit țara, stabilindu-se la Vatopedu în Sfântul Munte, apoi la Dionisiu, unde a și murit la 11 august 1508.

Ioachim I

Urmașul său în scaunul patriarhal, Ioachim (1498-1502 și 1505-1506), a făcut prin 1505-1506, o călătorie până în Moldova, desigur pentru a strânge ajutoare bănești. Dar domnitorul de atunci, Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, a refuzat să-l primească. S-ar putea da mai multe explicații acestui refuz: fie pentru că Ioachim era socotit un uzurpator, obținând scaunul patriarhal prin simonie și prin îndepărtarea înainașului său, Pahomie, de către turci; fie pentru că vlădicii și boierii moldoveni simțeau că prin venirea lui se va încerca o nouă supunere a Bisericii moldovene față de Patriarhia ecumenică. În urma acestei neașteptate umilințe, patriarhul s-a îndreptat spre Țara Românească, unde și-a dat obștescul sfârșit, la Târgoviște, cuprins „de mânie și înjosire”.

Pahomie, Teolipt I, Ieremia I

După moartea lui, scaunul patriarhal a fost reocupat de Pahomie (1503-1505 și 1506-1514), care, prin 1513, făcea un drum în ambele țări române, fiind însoțit de câțiva călugări și preoți, pentru a strânge ajutoare. Peste patru ani, Țara Românească a fost cercetată de noul patriarh ecumenic Teolipt I (1514-1520), invitat de Neagoe Basarab la sfințirea ctitoriei sale de la Argeș. Sub Teolipt, Patriarhia a primit sume însemnate de bani din partea acestui domnitor, din care s-a acoperit cu plumb biserica mare a Patriarhiei și s-au refăcut chiliile. Despre patriarhul Ieremia I (1520-1522 și 1523-1545) se spune că a murit în 1545, la Vraâa, pe când se întorcea din Țara Românească.

Ioasaf II, Pahomie II

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, patriarhul Ioasaf II (1556-1565) facea o călătorie în Moldova, prin 1561. Se cunosc câteva odoare dăruite acum Patriarhiei de către Alexandru Lăpușneanu și doamna Ruxandra. În 1564, Ioasaf era în Țara Românească, însoțind alaiul de nuntă al celor doi gineri ai doamnei Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, unul din ei, Stamate, fiind nepot al patriarhului. Prin 1570, se pare că a trecut prin Moldova după ajutoare și patriarhul Mitrofan III (1565-1572 și 1579-1580). În timpul păstoririi sale, Petru Schiopul, domnul Moldovei, a dăruit Patriarhiei o casă, cumpărată de el în Constantinopol, primind o scrisoare de mulțumire din partea patriarhului și a sinodului său. După el, au mai călătorit prin țările românești patriarhii Pahomie II (1584-1585) și Teolipt II (1585-1586).

Ieremia II

Ultimul patriarh ecumenic care a călătorit prin țările române în acest secol și care a adus o contribuție însemnată la întărirea legăturilor bisericești cu Patriarhia de Constantinopol a fost Ieremia II (1572-1579, 1580-1584 și 1587-1595). În timp ce păstorea pentru a treia oară, Mihnea Turcitul a dăruit Patriarhiei metocul românesc din Constantinopol, numit Vlah Sarai, cu hramul Maica Domnului Mântuitoarea, în care s-a mutat sediul Patriarhiei (1586), pentru câțiva ani.

În 1588, Ieremia a făcut o călătorie în Rusia, în vederea ridicării scaunului mitropolitan al Moscovei la rangul de patriarhie, fiind însoțit de mitropolitul Ierotei al Monembaziei (Monemvasia). În drumul lor, s-au oprit și în țările noastre. Cei doi prelați greci au fost primiți „cu mare cinste” la București de mama lui Mihnea Turcitul, domnitorul fiind bolnav. De la București, patriarhul Ieremia II a trecut în Moldova, unde a stat mai mult timp la curtea lui Petru Schiopul, apoi a plecat în Rusia. Aici, în fruntea unui sobor de ierarhi, a înscăunat pe Iov, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 26 ianuarie 1589. La reîntoarcere, cei doi ierarhi au trecut din nou prin țările române.

La București, patriarhul Ieremia a desfășurat o rodnică activitate, contribuind la intensificarea legăturilor românilor cu Patriarhia ecumenică. De pildă, în octombrie 1591, a prezidat un sinod, în care s-a hotărât ca noua mănăstire Sfântul Nicolae din București, refăcută de Mihai Banul, viitorul domn cunoscut mai târziu sub numele de Mihai Vodă, închinată mănăstirii Simonpetra de la Athos, să fie pe viitor stavropighie patriarhală. Se acorda acum, pentru prima dată, statutul de stavropighie unei mănăstiri din cuprinsul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Hotărârea era determinată de faptul că așezămintele fundaționale ale ctitorilor erau nesocotite adeseori de marea boierime, impunând egumeni peste voința soborului. În secolul următor, s-au creat alte stavropighii, urmărindu-se și asigurarea libertății mănăstirilor.

Meletie Pigas

Articol principal: Meletie I (Pigas) al Alexandriei.

În ultimii ani ai secolului al XVI-lea, țările române au avut strânse legături cu patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei (1590-1601). Acesta a fost, pentru scurt timp, și locțiitor de patriarh ecumenic (1596-1598). Încă înainte de a ajunge patriarh de Alexandria, întreținea corespondență cu Mihnea Turcitul când era exilat în insula Rodos, după prima domnie în țara Românească. Bucurându-se de încredere din partea turcilor, a intervenit pentru încheierea păcii între Mihai Viteazul și sultanul Mohamed III. A avut și un schimb de corespondență cu domnul român, în problema menținerii păcii cu turcii. Primise din partea sa și un ajutor de 100 de galbeni din care și-a făcut o cirje.

La îndemnul lui Mihai Viteazul, mitropolitul Eftimie al Ungro-Vlahiei a cerut patriarhului Meletie o Biblie îndreptată și un Nomocanon. I-a trimis Biblia, iar în privința Nomocanonului îl înștiința că a dispus să-i fie copiat. În aceeași scrisoare (din 6 august 1597), patriarhul informa pe mitropolitul Eftimie că a cumpărat două biserici în Constantinopol, Sfântul Dimitrie și Maica Domnului de la Xiloporta, „ca să nu ajungă în mâna necredincioșilor”, rugându-l să-l trimită un ajutor în bani, „căci nu e cu putință ca noi, fără ajutor, să trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Meletie Pigas a întreținut corespondență și cu Ieremia Vodă Movilă, care-l invitase, în câteva rânduri, în Moldova, și i-a trimis ajutoare la Constantinopol. Fratele său, mitropolitul Gheorghe, îi ceruse unele „cărți de iertare”, precum și o mantie arhierească. Ieremia Movilă făgăduise lui Meletie că va construi o nouă reședință pentru patriarhul ecumenic (dintr-o scrisoare a acestuia rezultă că stătea în Constantinopol cu chirie), cerând, în schimb, ridicarea Bisericii moldovene la rangul de arhiepiscopie. Rugămintea domnului moldovean n-a putut fi îndeplinită, deși în vara anului 1598 Meletie Pigas s-a reîntors la scaunul său din Alexandria. De acolo, a răspuns domnului moldovean că înființarea arhiepiscopiei o putea hotărî numai într-un mod, la care să fie invitați și ceilalți patriarhi. În schimb, a trimis mitropolitului Gheorghe, în semn de mare cinstire, două rânduri de scări, așa cum purtau patriarhii răsăriteni.

Alți ierarhi

Pe lângă patriarhii ecumenici care au cercetat țările române, mai au fost și alți numeroși ierarhi de neam grec, deși mai mulți sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol. Reamintim, de pildă, pe vrednicul Dionisie Rally al Târnovei, sfătuitorul lui Mihai Viteazul, care l-a numit „întâistătător al prea sfintei Mitropolii a Sucevei”, Nectarie al Ohridei, Gherman al Cezareei lui Filip, și Teofan al Vodenei, prezenți la sinodul de la Suceava, din iunie 1600, care a hotărât depunerea din scaun a ierarhilor moldoveni retrași în Polonia. Mitropolitul Dionisie al Larissei, în Tesalia, avea legături cu Mihai Viteazul, în vederea eliberării grecilor de sub stăpânirea otomană. În jurul anului 1600, a organizat o mișcare revoluționară, cu ajutorul domnului roman, dar a fost înăbușită de turci.

Meteore

Izvoarele documentare și narative consemnează danii românești către așezămintele bisericești din Răsărit. Între acestea se numără și mănăstirile de la stâncile Meteore, în apropiere de Munții Pindului, în Grecia. De pildă, Vladislav al III-lea al Țării Românești a dăruit mănăstirii Sfântul Ștefan de la Meteore un deget din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu un vornic Dragomir i-a dăruit capul Sf. Haralambie.

În 1540, Radu Paisie al Țării Românești a făcut mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Meteore o danie anuală de 3.000 de aspri (plus 300 de cheltueli de drum pentru cei ce ridicau dania). În 1577, călugării tuturor mănăstirilor de la Meteore solicitau sprijinul lui Mihnea Turcitul, care fuseseră nevoiți să-și amaneteze pământurile pentru plata datoriilor către turci. În scrisoare, ei făceau și mențiune și de daniile de le au fost oferite, pe vremuri, de Neagoe Basarab.

în 1540 Radu Paisie al Țării Românești a făcut mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Meteore o danie anuală de 3000 de aspri (plus 300 cheltuieli de drum pentru cei ce ridicau dania).

În 1577 călugării tuturor mănăstirilor de la Meteore solicitau sprijinul lui Mihnea Turcitul, căci fuseseră nevoiți să-și amaneteze pământurile pentru plata datoriilor către turci. În scrisoare, ei făceau amintire și de daniile ce le-au fost oferite, pe vremuri, de Neagoe Basarab.

În 1585 mănăstirea Bucovăț (Coșuna) de lângă Craiova a fost închinată mănăstirii Sfântul Varlaam din Meteore. Nu se știe când a fost închinată mănăstirea Butoiu (jud. Ialomița) către cea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul de la Meteore.

Alte mănăstiri

Mănăstirea Vlatadon din Salonic primea o danie anuală de 2500 de aspri din partea lui Mihnea Turcitul. Iar Petru Șchiopul al Moldovei oferea o danie anuală de 5.000 de aspri mănăstirii Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Patmos.

De asemenea, toate mănăstirile de la Meteore, ca și alte așezăminte bisericești din Balcani au fost ajutate și de „vlahii” care trăiau în aceste regiuni

Secolul XVII

Prestigiul Ortodoxiei românești

În acest secol, la 1642, s-a convocat Sinodul de la Iași, la care au participat reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și română, care au aprobat cunoscuta Mărturisire a mitropolitului de neam român Sf. Petru Movilă al Kievului, devenită carte de doctrină a întregii Ortodoxii. Era o dovadă a prestigiului deosebit la care se ridicase Ortodoxia românească în acel timp.

Factori

Legăturile românilor cu Bisericile ortodoxe de limbă greacă au sporit considerabil:

• prin patriarhii, mitropoliții, profesorii, egumenii și călugării greci veniți la români, mulți din ei sfârșindu-și chiar viața pe pământ românesc;
• prin ierarhii greci care au păstorit la români (Luca din Cipru și Grigorie al Ungrovlahiei, Ignatie Grecul de la Râmnic);
• prin unii arhierei „titulari” greci, aleși în principate și hirotoniți pe seama unor vechi scaune episcopale de mult dispărute, dar care rămâneau în țările românești;
• prin tipografiile grecești înființate la români, în care s-au imprimat cărți de slujbă și de apărare a Ortodoxiei (Iași, București, Snagov, Râmnic, Târgoviște);
• prin Academiile grecești de la Târgoviște, Iași și mai ales prin cea de la mănăstirea Sfântul Sava din București, la care au activat dascăli greci, unii din ei oameni de înaltă cultură, cu elevi greci dar mai mult români;
• prin ajutoarele materiale acordate de domnii români mai ales sub forma „închinării” de mănăstiri „Locurilor Sfinte” din Răsărit (cele patru Patriarhii apostolice, mănăstirile din Muntele Athos, Meteore, Muntele Sinai etc.).

Această intensă activitate cultural-bisericească a fost posibilă datorită sprijinului statornic și generos al domnilor români, din care trebuie menționați Vasile Lupu, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu, sub care cultura grecească pe pământ românesc a cunoscut o remarcabilă înflorire.

Efecte negative

Creșterea continuă a influenței grecești în viața politică, economică, socială și cultural-bisericească a țărilor românești extracarpatine a provocat nemulțumirea și aversiunea maselor largi românești. Situația a dus la mișcări împotriva grecilor așezați pe teritoriul românesc, precum cele conduse de Bărcan Stolnicul și Lupu Paharnicul Mehedințeanul în 1617, mișcări care au dus la numirea ca domni a lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

Închinarea mănăstirilor la Locurile Sfinte a dus la abuzuri și neorânduieli. Domnitorul Leon Tomșa, deși grecizat, a fost silit să dea un „așezământ” împotriva călugărilor greci, prin care se reînnoia dreptul țării de a-și alege pe cine voia în fruntea eparhiilor și a mănăstirilor, iar Matei Basarab a hotărât să procedeze la „dezînchinarea” unor mănăstiri (1639). Cu toate acestea, situația n-a putut fi remediată decât pentru scurt timp, căci amestecul grecesc în treburile țării a început să se facă din nou simțit.

Legăturile cu Patriarhia Ecumenică

Chiril Lucaris

Domnii români au acordat un sprijin material permanent Patriarhiei Ecumenică, ai cărei titulari i-au vizitat în mai multe rânduri, venind după ajutoare. Mitropoliții celor două țări românești erau recunoscuți de patriarhii ecumenici, cărora le plăteau o dare anuală.

Cel mai de seamă patriarh ecumenic în această perioadă a fost Chiril Lucaris, care a întreținut permanente legături cu țările românești. Încă în primăvara anului 1594, pe când era ieromonah, a trecut prin Moldova, în drumul său la cneazul ortodox Vasile din Ostrog, în voievodatul Volhiniei din Polonia, unde a fost trimis de patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, ca să întărească pe credincioșii ortodocși români amenințați cu uniația.

În 1601, s-a reîntors la Alexandria, oprindu-se din nou la Iași, la curtea lui Ieremia Movilă, unde a rostit câteva cuvântări, în Duminicile Triodului și Penticostarului. A ajuns la Alexandria, numai cu două zile înainte de moartea lui Meletie Pigas († 13 septembrie 1601), căruia i-a urmat în scaun. În 1612 a ajuns locțiitor de patriarh ecumenic, dar nu s-a putut menține decât o lună. Din Constantinopol, s-a îndreptat spre Țara Românească, la colegul său de studii de la Veneția și Padova, Radu Mihnea, fiind primul patriarh de Alexandria care a vizitat țările românești. Aici a scris, în latinește, un tratat despre doctrina și organizarea Bisericii Ortodoxe, cerut de un pastor olandez (1613). A trecut pentru câteva luni în Moldova, la domnitorul Ștefan Tomșa, unde a rostit câteva cuvântări. S-a reîntors apoi în Țara Românească, unde a ținut alte cuvântări la Mitropolia din Târgoviște și a sfințit mănăstirea Radu Vodă din București, închinată tot atunci mănăstirii Ivir din Muntele Athos. Acum a fost închinată Alexandriei mănăstirea Stănești, iar câțiva ani mai târziu Segarcea.

În 1620 era din nou în Țara Românească, fiind ales tocmai atunci, la 4 noiembrie 1620, în scaunul de patriarh ecumenic. A păstorit în condiții cu totul vitrege, fiind înlăturat de turci din scaun de cinci ori, mai ales prin intrigile iezuiților, și compromis prin publicarea unei Mărturisiri de credință calvină, pusă sub numele său, la Geneva, în 1629 și 1633. În cele din urmă, a fost sugrumat din ordinul sultanului, la 29 iunie 1638, și aruncat în apele Bosforului.

Ca patriarh ecumenic, Chiril Lucaris n-a mai trecut prin țările românești, dar a menținut legăturile cu ele prin scrisori. De o mare însemnătate este scrisoarea sa din 2 septembrie 1629 către principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, prin care respingea cu indignare propunerea acestuia de a-și da consimțământul la trecerea românilor transilvăneni la calvinism.

Vasile Lupu și Patriarhia

Un capitol însemnat în legăturile românești cu Constantinopolul l-a constituit domnia lui Vasile Vodă Lupu, adevărat protector al Patriarhiei.

Patriarhia avea numeroase datorii făcute cu ocazia ocupării scaunului, la care se adăuga și „tributul” anual pe care era obligată să-l plătească turcilor. Domnul moldovean a luat asupra sa achitarea tuturor acestora. În schimb, a cerut să se instituie o comisie de trei sau patru epitropi, aleși de sinod, care să coordoneze treburile economice, recunoscându-și dreptul de control asupra acesteia, urmărind ca pe viitor să nu se mai aleagă ierarhi prin simonie.

Pentru acest ajutor neprețuit oferit de domnul român, patriarhul Partenie I zis cel Bătrân și sinodul său au hotărât să-i dăruiască moaștele Cuvioasei Parascheva (păstrate până atunci în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar). Ele au fost aduse în Moldova și așezate în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, la 13 iunie 1641.

Cu toate acestea, în septembrie 1644, Partenie I cel Bătrân a fost înlăturat din scaun și înlocuit cu Partenie II zis cel Tânăr, cu concursul lui Vasile Lupu. În octombrie 1646, acest Partenie II a fost înlăturat din scaun tot prin Vasile Lupu, care i-a plătit și datoriile făcute în cei doi ani de păstorire. De aceea, Nicolae Iorga scria:

Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe.

Atanasie Patellaros

Dintre ceilalți patriarhi de Constantinopol care au călătorit prin țările române poate fi consemnat Atanasie Patellaros, fost mitropolit al Tesalonicului, iar în 1634 - pentru abia 40 de zile - patriarh ecumenic. A stat ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași, sihăstrit la Xiropotam în Sfântul Munte.

În 1652, Vasile Lupu a reușit să-l pună pe Atanasie din nou în scaunul patriarhal, dar nu s-a putut menține decât 15 zile. A plecat din nou în Moldova, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae din Galați, iar de aici în Rusia, unde a primit daruri bogate din partea țarului. La reîntoarcere a murit într-o mănăstire din Ucraina (1654).

Partenie IV Moghilanul

Unul dintre urmașii săi, Partenie IV Moghilalul, fost patriarh ecumenic în cinci rânduri (între 1657-1685), a călătorit în Țara Românească prin 1655. Pentru a-și putea câștiga mijloacele de existență, patriarhii care s-au succedat în scaun i-au încredințat cârmuirea Mitropoliei Proilaviei (1667-1671), apoi a Târnovei și a Vidinului. A murit la București, după anul 1688.

Dionisie IV Seroglanul

Un alt patriarh de Constantinopol, Dionisie IV Seroglanul (Museliminul), fost mitropolit de Larissa și deținător al scaunului ecumenic în cinci rânduri (între 1671-1694), ierarh învățat, înrudit cu Cantacuzinii, puternici pe atunci în Constantinopol, a avut strânse legături cu țările românești (slujise și ca secretar al lui Matei Basarab).

În 1681 - ca fost patriarh - a venit în Țara Românească, la Șerban Cantacuzino, pe care a izbutit să-l împace cu Gheorghe Duca al Moldovei. În vara anului următor, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, și-a reluat scaunul patriarhal pentru a treia oară. În 1687, după ce a pierdut din nou scaunul, a venit tot în Țara Românească, unde, în anul următor, a slujit la înmormântarea binefăcătorului său, Șerban Cantacuzino, și a uns domn pe Constantin Brâncoveanu. Cu ajutorul acestuia, și-a reluat scaunul, pentru a cincea oară, în 1693, dar nu l-a putut păstra decât șapte luni. În aceste împrejurări, a venit din nou în Țara Românească, la Târgoviște, unde și-a dat obștescul sfârșit (1696), fiind înmormântat în fosta catedrală mitropolitană de acolo.

Iacob

Contracandidatul lui Dionisie IV, Iacob (ori Iacov), care a păstorit în scaunul ecumenic în trei rânduri (între 1679-1688), a venit în ambele țări române în câteva rânduri. În 1693, a slujit la înmormântarea lui Constantin Cantemir, alături de patriarhii Gherasim al Alexandriei și Dositei al Ierusalimului. S-a stins din viață la Iași, în 1700, fiind îngropat în mănăstirea Golia, unde se mai păstrează piatra sa de mormânt.

Refacerea unei biserici

La rugămintea patriarhului Calinic II, Constantin Brâncoveanu a refăcut din temelii biserica Sfântul Nicolae din Galata (Constantinopol), care fusese distrusă de un incendiu.

A se vedea și

• Țările române și Muntele Athos
• Țările române și Bisericile slave

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.