Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Exteriorul Bisericii Sfântului Mormânt

Biserica Sfântului Mormânt, supranumită și Biserica Sfintei Învieri (Anastasis) de către creștinii răsăriteni, este o biserică creștină care acum se află în interiorul fortificațiilor Orașului Vechi al Ierusalimului. Pământul pe care este construită biserica este cinstit de mulți creștini ca fiind Golgota, Muntele Calvarului, unde Domnul Iisus Hristos a fost răstignit, după cum atestă Noul Testament. De asemenea, include locul unde Iisus a fost înmormântat (mormântul). Încă din secolul al IV-lea, biserica a fost un important loc de pelerinaj, iar partea care este administrată de ortodocși este în grija Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Biserica Ortodoxă face pomenirea începerii construirii Bisericii Sfântului Mormânt pe 13 septembrie.

Istoric

Clădirea inițială a fost începută de Constantin cel Mare în anul 335, după ce a demolat un templu păgân aflat acolo, probabil templul Afroditei construit de Hadrian. Constantin a trimis-o pe mama sa, Sfânta Elena, să găsească locul; se spune că în timpul săpăturilor a fost găsită Sfânta Cruce. Biserica a fost construită în jurul dealului Răstignirii care a fost excavat, și de fapt existau trei biserici legate între ele, construite peste trei locuri sfinte diferite, inclusiv o biserică mare (Martyrium-ul vizitat de monahia Egeria în anii 380), un atrium cu coloane încorporat (Triportico) construit în jurul Stâncii tradiționale a Calvarului, și o rotondă, numită Anastasis (Învierea), care conține rămășițele peșterii pe care Sfânta Elena și Sfântul Macarie, Patriarh al Ierusalimului le-au identificat ca fiind locul de înmormântare al Mântuitorului. Piatra înconjurătoare a fost tăiată, iar Mormântul a fost așezat într-o structură numită Edicula (din latinescul aediculum, clădire mică) în centrul rotondei. Domul rotondei a fost finalizat în secolul al IV-lea.

Această clădire a fost deteriorată ca urmare a unui incendiu din anul 614 când perșii conduși de Chosroes al II-lea au invadat Ierusalimul și au capturat Sfânta Cruce. În anul 630, împăratul Heraclie, care recuperase Sfânta Cruce de la perși, a intrat triumfător în Ierusalim și a înapoiat Sfânta Cruce Bisericii reconstruite a Sfântului Mormânt.

Iconostasul din katholikon-ul ortodox

Sub ocupația musulmană a rămas biserică creștină, spre deosebire de multe alte biserici care au fost distruse sau transformate în moschei. Primii guvernanți musulmani au protejat siturile creștine ale orașului, interzicând distrugerea lor sau folosirea ca apartamente de locuit, dar după o răzmeriță din 966, când ușile și acoperișul au fost arse, clădirea inițială a fost distrusă complet în 18 octombrie, de către nebunul Fatimid calif Al-Hakim bi-Amr Allah, care a scos fundațiile bisericii până la stâncă. Zidurile estic și vestic ale Ediculei au fost distruse sau deteriorate (părerile contemporanilor sunt împărțite), dar zidurile nordic și sudic au fot protejate cu moloz de distrugeri viitoare.

Cu toate acestea, o serie de capele mici au fost ridicate pe acest loc de către Constantin al IX-lea Monomahul în anul 1048, datorită condițiilor stricte impuse de califat. Reconstruirea bisericii a fost inițiată de cavalerii primei cruciade în 15 iulie 1099. Şeful cruciaților, Godefroy de Bouillon, care devine primul Rege al Ierusalimului, hotărăște să nu se intituleze rege în timpul vieții sale, și se declară el însuși Advocatus Sancti Sepulchri, "Protector (sau Apărător) al Sfântului Mormânt." Cronicarul William din Tyre vorbește despre reconstrucție. Cruciații încep să renoveze biserica în stil romanesc și îi adaugă o clopotniță. Aceste renovări care reunifică locurile sfinte sunt finalizate în timpul domniei Reginei Melisende, 50 de ani mai târziu, în 1149. De asemenea, biserica era locul cancelariei regatului.

Această construcție a fost sursă de inspirație pentru bisericile din Europa, cum ar fi Santa Gerusalemme în Bologna și "Biserica Rotundă" din Cambridge, Anglia.

Călugării franciscani o renovează mai târziu în 1555, dar biserica este neglijată, în ciuda numărului în creștere de pelerini. În 1808, un incendiu îi afectează grav structura, provocând căderea domului Rotondei și sfărâmarea decorațiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda și Edicula au fost reconstruite în 1809. Focul nu a atins interiorul Ediculei și nici decorațiile din marmură ale Mormântului care, majoritatea, datau de la restaurarea din 1555. Domul actual datează din 1870. Restaurări ample au început în 1959, incluzând și redecorarea Domului în perioada 1994-1997.

Câteva comunități creștine cooperează (câteodată cu mare dificultate) la administrarea și întreținerea bisericii și locului, sub incidența unui status quo emis de Sublima Poartă în 1852 pentru a oprii ciorovăielile locale, adeseori violente. Cele trei comunități, numite prima dată când cruciații au capturat Ierusalimul, sunt Bisericile Ortodoxă, Armeană Apostolică și Catolică. Acestea au rămas custozii de bază ai bisericii. În secolul al XIX-lea, copții, etiopienii și Biserica siriacă iacobită au primit unele responsabilități minore, care includ morminte și alte structuri în interiorul și în afara bisericii. Există o înțelegere care stabilește perioadele și locurile de rugăciune pentru fiecare comunitate. Timp de secole, două familii musulmane, vecine și neutre, numite de Saladin, familiile Nuseibeh și Joudeh, sunt custozii cheii singurei uși.

La un incendiu izbucnit în 1840, câteva zeci de pelerini s-au călcat în picioare până la moarte. În 20 iunie 1999, toate comunitățile creștine care dețin controlul au hotărât de comun acord să instaleze o ușă nouă în biserică.

Configurația actuală a Sfântului Mormânt

Mormântul Mântuitorului

În centrul Bisericii Sfântului Mormânt, sub cel mai mare dom (recent renovat), se găsește însuși Sfântul Mormânt. Acest loc este folosit de toate trei bisericile. Este un edificiu din granit roșu, cu un mare număr de sfeșnice uriașe în fața lui. Armenii, latinii și grecii, toți slujesc Sfânta Liturghie sau Mesa zilnic, în interiorul Sfântului Mormânt. Tot acolo se face și slujba numită a Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare de către Patriarhul Ortodox al Ierusalimului. În spatele său, într-o construcție din fier ca o cușcă, se găsește altarul folosit de copți. După aceea, într-un colț, într-o capelă foarte grosier cioplită, siro-iacobiții își slujesc Liturghia în fiecare duminică. În dreapta mormântului este zona romano-catolică, care este constituită dintr-o capelă pătrată încăpătoare și dintr-o capelă privată a călugărilor franciscani. Chiar în fața Mormântului este zona principală în care stau credincioșii la slujbă și care a fost înconjurată cu ziduri și este folosită de ortodocși. Caracteristica sa specifică este iconostasul și cele două tronuri ale superiorului și patriarhului. După acestea este o zonă de intrare care are ca scop principal adăpostirea pietrei mirungerii, pe care se crede că a fost uns cu miruri Iisus înainte de înmormântare. Sus pe scări, în dreapta este partea cea mai ornamentată a bisericii, capela situată pe locul unde se crede că a fost crucificat Iisus. Această zonă este sub administrarea ortodocșilor, în timp ce romano-catolicii au un altar lateral. În plus, există și o capelă subterană care este în grija armenilor și care are hramul aflării Sfintei Cruci.

În secolul al XIX-lea, anumiți teologi au dezbătut problema identificării locului bisericii cu locul real al Răstignirii și Îngropării Mântuitorului. Ei argumentau că Biserica se află în interiorul zidurilor orașului, în timp ce cronicari timpurii (e.g. Evrei 13,12) descriu aceste evenimente ca având loc în afara zidurilor cetății. În dimineața de după sosirea sa în Ierusalim, Charles George Gordon a ales un mormânt săpat în piatră într-o grădină din afara zidurilor drept un loc mult mai realist pentru înmormântarea lui Iisus. Acest loc este cunoscut, în general, ca Mormântul din Grădină, spre a-l deosebi de Sfântul Mormânt.

Trebuie precizat că zidurile orașului au fost lărgite de Irod Agripa în 41-44 și doar atunci au inclus Sfântul Mormânt. Citându-l pe profesorul israelian Dan Bahat, fost Arheolog al Ierusalimului:

"Nu putem fi absolut siguri că locul Bisericii Sfântului Mormânt este locul înmormântării Mântuitorului, dar nu există alt loc care să ridice pretenții de importanța acestuia, și chiar nu avem motiv să ne îndoim de autenticitatea locului."(1986)

Minunea anuală a Sfintei Lumini

Articol principal: Focul Sfânt

În fiecare an, în Sâmbăta Mare, în Biserica Sfântului Mormânt are loc un eveniment care inspiră venerația. La amiaza Sâmbetei Mari, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu escorta sa – protopopi, preoți și diaconi și cu Patriarhul armean intră în Sfântul Mormânt. După ce termină rugăciunile, apare o lumină miraculoasă -- Patriarhul Ierusalimului aprinde două candele de la această lumină și apoi iese din mormânt și aprinde candelele patriarhilor ne-calcedonieni care așteaptă afară. Candelele celorlalți se aprind singure. În primele câteva minute de la apariția focului, acesta nu arde când este atins și mulți pelerini își scufundă fețele și mâinile în flăcări fără să se ardă.

Cunoscut sub numele de Lumina Sfântă sau Focul Sfânt, această minune se întâmplă aici cel puțin din secolul al IV-lea, dacă nu de mai demult. În 1579, când patriarhul ortodox a fost scos din mormânt de autoritățile turce și de către patriarhul oriental ortodox, Sfânta Lumină a țâșnit dintr-o coloană din afara bisericii și a ajuns la patriarhul ortodox și la credincioși. Coloana despicată încă face parte din clădirea bisericii. Alte câteva incidente (inclusiv doi preoți romano-catolici din secolul al XI-lea care au fost pedepsiți de Domnul pentru că au încercat să obțină focul doar pentru ei) atestă vechimea și autenticitatea acestei minuni. Holyfire.org (eng)

O altă versiune (probabil) a istorisirii de dinainte este redată mai jos. După ce prințul Ibrahim Pașa, fiul lui Mohamed Ali Pașa, a cucerit Ierusalimul și Siria în 1832, el l-a invitat pe Papa copt Petru al VII-lea să viziteze Ierusalimul și să slujească în timpul apariției Sfintei Lumini din Sfântul Mormânt al Mântuitorului în Sâmbăta Mare, așa cum face Patriarhul ortodox grec în fiecare an. Patriarhul-Papă copt a acceptat invitația și când a ajuns, a fost primit cu onoruri și cinste și a intrat în Ierusalim printr-o mare procesiune și o celebrare splendidă, la care au participat guvernatorul, conducătorii și capii diferitelor facțiuni creștine prezente. Cu înțelepciunea sa, și-a dat seama nu va putea sluji în Sfântul Mormânt fără să stârnească animozități între copți și greci. Papa i-a cerut Pașei să nu-l silească la aceasta ci să-l lase să participe împreună cu patriarhul grecilor ca terț, pentru că se îndoiește de autenticitatea luminii. În Sâmbăta Mare, biserica Sfântului Mormânt s-a umplut de credincioși, dar Pașa a ordonat ca toți să fie scoși afară din biserică în curtea spațioasă din fața acesteia. Când a venit vremea începerii slujbei, cei doi patriarhi și Pașa au intrat în Sfântul Mormânt ca să spună rugăciunile cuvenite acestui moment. La momentul potrivit, lumina a țâșnit din Sfântul Mormânt astfel încât l-a îngrozit pe Pașă, lăsându-l uimit și confuz, Papa având grijă de el până și-a revenit. Oamenii care așteptau afară nu au fost lipsiți de binecuvântarea luminii deoarece unul din stâlpii porții vestice a bisericii s-a crăpat și lumina a țâșnit din el. Această minune l-a făcut pe Pașă să-l cinstească pe Papă și mai mult. Papa Petru al VII-lea a făcut multe reparații și renovări în biserica Învierii. Izvor: Sinaxarul Bisericii Copte

Referințe

  • en: Bahat, Dan (1986). "Este situată biserica Sfântului Mormânt pe locul înmormântării lui Iisus?", Revista de arheologie Biblică 12(3) (Mai/Iunie) 26-45.
  • en: Biddle, Martin (1999). Mormântul lui Hristos. Phoenix Mill: Sutton Publishing. (ISBN 0-7509-1926-4)
  • en: J. Patrich, Prima biserică a Sfântului Mormânt în lumina excavațiilor și restaurărilor, Yosam Tsifiir, Ed., Ancient Churches Revealed, Isreal Exploration Society, Jerusalem, 1993. (ISBN 965-221-016-1)

Sursă

Legături externe