Noul Testament

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 22 aprilie 2013 21:32, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (→‎Istorie și canon)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
Matei – Marcu – Luca – Ioan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I Corinteni – II Corinteni

Galateni – Efeseni
Filipeni – Coloseni
I Tesaloniceni – II Tesaloniceni
I Timotei – II Timotei
Tit – Filimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru – II Petru
I Ioan - II Ioan – III Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus Hristos – Fecioara Maria – Dreptul Iosif
Ioachim și Ana – Ioan Botezătorul
Cei 12 apostoli: Petru – Ioan – Iacov (fiul lui Zevedei)
Matei – Filip – Toma
Iacov (fiul lui Alfeu) – Iuda – Simon
Matia – Bartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim – Iosif din Arimateea
Pavel – Gamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel Mare – Arhelau
Irod Antipa – Irodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din Betania – Marta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: Betleem – Nazaret
Muntele Tabor – Betania – Samaria – Ierihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: Antiohia – Damasc – Efes – Iconium
Editați această casetă

Noul Testament (gr. Καινή Διαθήκη) este cea de-a doua parte a Sfintei Scripturi (după Vechiul Testament), care a fost scrisă după învierea lui Iisus Hristos. Termenul încetăţenit astăzi este o traducere din latinul: Novum Testamentum, care traduce aproximativ grecescul Η Καινη Διαθηκη, I Keni Diathiki, ce înseamnă "Noul Legământ". Acest termen a fost folosit iniţial de către primii creştini pentru a descrie relaţia lor cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 3:6-15;http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=13&cap=3 Evrei 9:15-20 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=9) şi mai târziu pentru a desemna o colecţie anume de 27 de cărţi. Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viaţa Mântuitorului şi învăţăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profeţiilor vechi testamentare şi cel mai important text din viaţa Bisericii. Este acceptat de majoritatea creştinilor că a fost scris de numeroşi autori între anii 48 şi 140 d.Hr.

Istorie și canon

Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul al VI-lea), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb

După învierea Sa din morți, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe apostoli și pe ucenici să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi Noul Testament, și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și Apocalipsa Sf. Ap. Ioan).

Astfel, la sfârşitul secolului I Clement al Romei (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca.

Alți părinți apostolici, precum Ignatie Teoforul (adormit în 117) şi Policarp al Smirnei (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament.

Didahia (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice.

Iustin Martirul și Filosoful (+165) numește evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”.

Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură aşa cum era numită Septuaginta şi, mai ales, nu erau lipsite de contestatari. Anumiţi eretici au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părţi din canonul Biblic, în special Epistolele Pauline. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, Epifanie de Salamina (adormit în 402) în Panarion 29 spune că Nazarineenii au respins epistolele Pauline; Irineu în Împotriva ereticilor 26.2 spune că ebioniţii l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21:21 prezintă un zvon cum că Pavel ar urmări subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3:8, 31 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=3). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos "cum au făcut şi cu celelalte Scripturi."2 Petru 3:16 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=62&cap=3 In the 2nd and 3rd centuries Eusebius' Ecclesiastical History 6.38 stated the Elchasai "made use of texts from every part of the Old Testament and the Gospels; it rejects the Apostle (Paul) entirely"; 4.29.5 says Tatian the Assyrian rejected Paul's Letters and Acts of the Apostles; 6.25 says Origen accepted 22 canonical books of the Hebrews plus Maccabees plus the four Gospels but Paul "did not so much as write to all the churches that he taught; and even to those to which he wrote he sent but a few lines."

Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creştinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creştinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin şi a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor şi apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau Creştinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creştine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.

Cărţile Noului Testament

Noul Testament este format din 27 de scrieri: cele patru narațiuni ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite "Evanghelii"; o evocare a propovăduirii Apostolilor numită ,,Faptele apostolilor”, scrisă de Apostolul Luca, care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, cea scrisă de același apostol; douăzeci şi una de ,,epistole" timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi care, în principal, conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică (Apocalipsa lui Ioan), care, din punct de vedere tehnic, este a douăzeci şi doua epistolă.

Evangheliile

Fiecare Evanghelie povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Savanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitor la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile:

Faptele

Cartea Faptele Apostolilor, numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia Evanghelii. Sfânta Tradiţie, dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este Apostolul Luca. Luca a fost însoţitorul Apostolului Pavel, împreună cu care a călătorit la Roma.

Epistolele Pauline

Epistolele Pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, Apostolului Pavel, Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi instrucţiuni de comportare dar şi din învăţături teologice. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa. Epistolele Pauline sunt:

Epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei ("sobornicesc" înseamnă "universal"). Epistolele soborniceşti sunt:

Profeţia

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, numită adesea şi Revelaţia, este atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive, cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.

Apocrifele Noului Testament

În vremurile Bisericii Primare existau câteva scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către Părinţii Bisericii şi au fost excluse din canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate "apocrife" şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifa Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):

  • Didahia, text anonim cu instrucţiuni care este considerat ortodox şi este studiat de Părinții Bisericii; scrisă c. AD 50–120.
  • Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.
  • Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.
  • Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.
  • Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • 1 Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, scrisă c. AD 95–96.
  • Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.
  • Păstorul lui Ermie, text anonim creştin atribuit, după cum se crede, Apostolului Hermas; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.
  • Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui Iuda Iscarioteanul; scrisă c. AD 130–170. Această "evanghelie," la fel ca şi câteva dintre cele menţionate anterior, cum ar fi Păstorul lui Hermes, sunt componente ale scrierilor pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva(în general o persoană mult mai prestigioasă) decât autorului real.
  • Protoevanghelia lui Iacov, un text din secolul al II-lea scris de Iacov cel Drept, fratele Domnului.
    Imagine a unei cruci dintr-un manuscris grecesc, limba Noului Testament, din secolul al VII-lea.

Limbajul

Limba populară vorbită în Ţara Sfântă în vremea lui Iisus era aramaica. Cu toate acestea, textul iniţial al Noului Testament a fost scris în majoritate în greaca Koine, dialectul popular din provinciile romane din secolul I şi de atunci a fost tradus în numeroase limbi, dintre care cele mai notabile sunt latina, siriaca şi copta. (Cu toate acestea, unii dintre Părinţii Bisericii par să încline spre faptul că Matei a scris Evanghelia sa iniţial în ebraică sau mult mai probabil în aramaică şi, în plus, există o altă dispută referitoare la autorul Epistolei către Evrei care ar fi fost scrisă în ebraică şi apoi tradusă în greacă de Luca. Nici una din aceste variante nu este agreată de către savanţii moderni care argumentează că aspectele literare ale Evangheliei după Matei şi Evrei sugerează că acestea au fost scrise direct în greacă, mult mai probabil decât traducerea ulterioară.)

Este de remarcat că multe cărţi ale Noului Testament, în special Evanghelia după Marcu şi Apocalipsa sunt scrise într-o greacă şubredă. Ele sunt departe de greaca attic rafinată sau de greaca clasică folosită de clasele înalte, de către elitele conducătoare şi de către filozofii instruiţi ai acelor vremuri. O oarecare excepţie fac Evangheliile după Luca şi Ioan şi Faptele Apostolilor.

Surse

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Noul_Testament&oldid=33826”