Începuturile activității tipografice românești

Prin strădaniile cărturărești ale ieromonahului Macarie, iar mai târziu ale ieromonahului Moise și ale lui Dimitrie Liubavici, s-au realizat începuturile activității tipografice românești. Datorită lor, Țara Românească s-a numărat printre primele țări cu producție de carte din sud-estul Europei și a treia țară din lume în care s-au imprimat cărți slave ortodoxe.

Cărțile tipărite de ei au îndeplinit nu numai un însemnat rol cultural și bisericesc, ci, prin faptul că au circulat în toate cele trei țări românești, au fost un factor important în înfăptuirea unității sufletești a românilor de pretutindeni. Iar prin circulația lor în țările slave sud-dunărene aflate sub dominație otomană, aceste tipărituri au fost de un real ajutor popoarelor respective, în păstrarea limbii și a culturii lor, chiar și sub stăpânire străină.

Context istoric

Un moment deosebit de însemnat în viața bisericească a țărilor române îl constituie introducerea tiparului în primul deceniu al secolului al XVI-lea, cea mai revoluționară creație tehnică de la începutul evului modern. A apărut în cultura românească la aproximativ 60 de ani de la invenția tiparului de către Johannes Gutenberg, la aproximativ două decenii de la tipărirea primelor cărți în limba slavonă, și la numai 8 ani după perioada incunabulelor (care durează până în 1500 inclusiv).

Tipărirea în slavonă

Datorită necunoașterii alfabetului slav în Apusul Europei, unde începuse să se răspândească tehnica tiparului, imprimarea de cărți slave s-a produs ceva mai târziu. Cea dintâi carte tipărită cu alfabet slav este un Missale Romanum (Liturghier), cu caractere glagolitice amestecate cu chirilice, pentru croații catolici (1483). Locul tipăririi se presupune că a fost Veneția, unul din cele mai însemnate centre tipografice ale vremii.

Peste zece ani, deci în 1493, s-a tipărit la Veneția a doua carte cu caractere glagolitice, tot pentru croații catolici, cunoscută sub numele de Breviarium Illyricum sau Breviarium Croaticum, în tipografia lui Andreas Toressani (Andrea Torresano), colaboratorul și socrul celebrului tipograf venețian Aldo Manuzio zis „cel Bătrân” sau Aldus Manutius (1449-1515). Aceștia au pus în funcțiune cea mai renumită tiparniță din câte s-au cunoscut până atunci (un exemplar din acest Breviarium se păstrează în Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu).

În 1494 apare primul centru croat al tiparului glagolitic, la Senj prin tiparnița lui Silvestr Bedricici, în care s-au imprimat șapte cărți.

Primele tipăriri slave ortodoxe

În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au luat ființă primele centre ale tiparului chirilic în Europa. Astfel, în 1491 a fost înființată la Cracovia, capitala Poloniei, tipografia generalului Schweipol Fiol, originar din Franconia. În această tipografie au fost tipărite primele cărți liturgice slave ortodoxe: Octoihul și Ceaslovul. În jurul aceluiași an a fost tipărit și un Triod și un Penticostar (un exemplar se păstrează în Biblioteca bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului). Rodnica activitate a lui S. Fiol a fost întreruptă în anul 1492, fiind învinuit de „erezie” husită de către inchiziție și autoritățile catolice din Polonia.

A doua tipografie slavă ortodoxă a funcționat într-o mănăstire din Cetinje, capitala statului Zeta (Muntenegru), între anii 1493-1496. Noua tipografie se afla sub patronajul principelui Gheorghe Cernojevici (1492-1496) al Zetei, numită de pe atunci și Cerna Gora, adică Muntenegru. Se crede că utilajul tiparniței din Cetinje a fost lucrat în tipografia lui Andreas Toressani, care imprimase și Breviarul croat cu slove glagolitice din 1493. Legăturile tipografiei din Cetinje cu cea din Veneția se explică nu numai prin apropierea geografică a Muntenegrului de Republica Venețiană, ci și prin legăturile politice dintre cele două țări. Astfel, Gheorghe Cernojevici era căsătorit cu o nobilă venețiană, Elisabeta Erizzo, iar tatăl său Ioan trăise mult timp exilat în Veneția, până la redobindirea domniei. Apoi, însăși politica statului muntenegrean se baza pe sprijinul Veneției.

Macarie

Conducătorul tiparniței din Cetinje era un ieromonah Macarie, despre care se presupune că a învățat acest meșteșug tot în tipografia lui Toressani. Probabil a fost trimis acolo de mitropolitul Vavila al Muntenegrului și de Gheorghe Cernojevici anume pentru pregătirea utilajului tipografic cu slove chirilice. De altfel, atelierele tipografice din Veneția făceau comerț nu numai cu cărți, ci și cu litere și prese de tipar. În tipografia lui Gheorghe Cernojevici din Cetinje au apărut câteva cărți în slavona bisericească de redacție sârbă, necesare cultului ortodox: Octoihul, partea întâi, cu primele patru glasuri (1493), Octoihul, partea a doua (1494), Psaltirea (1495), Molitfelnicul (circa 1496), se pare și un Triod înflorat. Tipăriturile de la Cetinje se remarcă prin ținuta lor grafică: caractere de tip uncial, simple și clare, text imprimat în negru și roșu, numeroase inițiale ornate în stilul venețian al Renașterii, frontispicii alcătuite din motive florale sau împletituri de lujeri și mugurași, gravuri, uneori pe pagini întregi.

Activitatea politică și culturală a lui Gheorghe Cernojevici a fost de scurtă durată, căci în 1496 țara sa a fost ocupată de turci. Tot atunci a încetat și activitatea tipografiei din Cetinje.

Tipăriturile lui Macarie

Tetraevanghelul lui Macarie, Mănăstirea Dealu, 1512

La 12 ani după căderea Zetei (Muntenegru) sub turci, au început să apară cărți în limba slavonă, sub patronajul domnilor Țării Românești. Deci, este vorba de a treia tipografie chirilică europeană, care se va situa înaintea celor din Praga (1517), Veneția (1519), Goražde în Herțegovina (1519), Viena (1525) și a altor tiparnițe sud-slave panrusești. Ca meșter tipograf al primelor trei cărți apărute pe pământurile românești în limba slavonă (Liturghier 1508, Octoih 1510 și Tetraevanghel 1512) era indicat ieromonahul Macarie.

Identificarea lui Macarie

Articol principal: Macarie al II-lea.

S-au purtat până acum multe discuții dacă acest meșter tipograf este „ieromonahul Macarie din Cerna Gora”, sau sunt două persoane diferite. Majoritatea cercetătorilor admit că este un singur meșter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru, care, după ce și-a încetat activitatea în Cetinje, a reluat-o în Țara Românească.

Se pot invoca mai multe argumente în sprijinul identificării lor: același nume, aceeași treaptă în ierarhia bisericească, aceeași postfață (epilog) în Octoihul din Cetinje din 1494 și în Octoihul și Tetraevanghelul tipărite în Țara Românească în 1510-1512, pomenirea la rânduiala proscomidiei în Liturghierul din 1508 a sfinților naționali sârbi (Sava, primul arhiepiscop al Serbiei (1219-1235) și a tatălui său Simion, fostul „jupan” Ștefan Nemania (1171-1196), apoi călugărit), ceea ce ne arată că tipograful Macarie venise dintr-un mediu sârbesc.

La acestea se adaugă și legăturile existente între familia Cernojevici și Țara Românească: între anii 1505-1508 a păstorit în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei Maxim Brancovici, ca mirean Gheorghe, fiul ultimului despot sârb independent Ștefan Brancovici. Acest Maxim era văr (după unii nepot de soră) cu Gheorghe Cernojevici, principele Muntenegrului, care sprijinise activitatea tipografică în Cetinje. N-ar fi exclus ca însuși Maxim Brancovici să fi recomandat domnitorului Radu cel Mare pe ieromonahul tipograf Macarie. La acestea, se mai adaugă și considerentul că numai un tipograf care învățase acest meșteșug într-un mare centru tipografic european putea să-l aducă și pe pământ românesc.

Începuturile

Înființarea tipografiei în Țara Românească nu era întâmplătoare. Radu cel Mare, cunoscut prin acțiunile sale de reorganizare bisericească și prin ctitoriile sale, avea nevoie de o tipografie de cărți în limba slavă pentru bisericile din țara sa, dar și pentru celelalte Biserici Ortodoxe care foloseau limba slavonă în cult (Moldova, Transilvania, țările slave sud-dunărene căzute sub turci). De altfel, aici era și un mediu prielnic pentru desfășurarea unei activități tipografice, datorită faptului că țările române erau singurele în sud-estul Europei peste care nu se întinsese stăpânirea turcească.

Unii cercetători afirmă că Macarie ar fi venit cu buchile sale de la Cetinje în Țara Românească, alții susțin că Radu cel Mare a cumpărat o instalație tipografică nouă, chiar de la Veneția, prin mijlocirea lui Macarie, cunoscut în orașul dogilor. Conform Pr. Mircea Păcurariu, ambele păreri sunt greu de acceptat, mai ales dacă sunt luate în considerare distanțele geografice dintre cele două centre tipografice și Țara Românească. De aceea, el socotește că însuși Macarie, ajutat de unii călugări români, a tăiat și a lucrat literele necesare în Țara Românească. Această afirmație are în vedere faptul că literele celor trei tipărituri din Țara Românească nu se potrivesc cu cele din Cetinje.

Apoi, peste o jumătate de veac, ieromonahul Mardarie din mănăstirea sârbească, Mîrkșa, care a tipărit un Tetraevanghel slavon în 1562, la Belgrad, a lucrat el însuși literele din fier și aramă și din altele, cu mare trudă și năruință, iar ceva mai târziu, un ieromonah Lavrentie și ucenicul său Iovan au lucrat timp de zece ani matrițe și clișee pentru Tetraevanghelul tipărit în 1582 la Plumbuita, lângă București. Faptul că în decurs de doi ani nu s-a tipărit decât o carte constituie un argument în plus că este vorba de un atelier rudimentar, lucrat în țară, și nu de unul comandat într-un mare centru tipografic, cum este Veneția.

Tiparele pentru frontispicii și inițiale au fost lucrate tot în țară, având ca modele diferite manuscrise slavo-române. Și cum aceste tipare se făceau în lemn, este neîndoielnic că s-au executat la noi în țară, unde sculptura în lemn a constituit întotdeauna un capitol important din arta noastră veche.

Liturghierul din 1508

Prima carte tipărită de ieromonahul Macarie la noi a fost un Liturghier (el îl intitulează Liturghie). Din epilogul (postfața) cărții se poate afla că tipărirea s-a început în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-aprilie 1508) deci prin 1507 și s-a isprăvit sub Mihnea cel Rău (apr. 1508-oct. 1509), la 10 noiembrie 1508. Tot în epilog se arată că a „trudit” la tipărirea cărții „smeritul ieromonah Macarie”. Este o carte de format mic, cu 128 foi.

Cuprinde povățuirea către preot a Sfântului Vasile cel Mare, Rânduiala Proscomidiei, Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare și a Darurilor mai înainte sfinţite, alte câteva rânduieli obișnuite în Liturghiere: Rânduiala Litiei, Rânduiala binecuvântării colivei, ecfonisele de la Vecernie și Utrenie ș.a. Rânduiala Proscomidiei și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur constituie o traducere textuală a Diataxei (Rânduielii) liturgice alcătuită de patriarhului Filotei al Constantinopolului (1354-1355 și 1364-1376), pe când era egumen al mănăstirii Sfântul Atanasie din Muntele Athos. Este cea mai fidelă traducere slavonă a acestei rânduieli grecești. De notat că nu este identică cu traducerea făcută de patriarhul Eftimie în secolul al XIV-lea.

Însemnătatea Liturghierului lui Macarie constă nu numai în faptul că reprezintă prima carte tipărită în țările românești, ci și pentru că este prima ediție a acestei cărți de cult. Prima ediție a Liturghierului în limba greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneția și concomitent la Roma.

Liturghierul lui Macarie s-a răspândit în toate cele trei țări românești, precum și în țările de limbă slavonă. La noi în țară se cunosc cinci exemplare: trei la Biblioteca Academiei Române, unul la Biblioteca Centrală de Stat, altul în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului (provine de la biserica din Alun, județul Hunedoara). În secolul trecut, Alexandru Odobescu semnalase șapte exemplare numai în mănăstirea Bistrița, dintre care două sunt astăzi la Biblioteca Academiei Române. Se mai cunosc exemplare la Belgrad și la Moscova.

Liturghierul lui Macarie a circulat și în numeroase copii în manuscrise. Ediția slavonă a Liturghierului tipărit la Brașov de Șerban, fiul lui Coresi (1588), este o reeditare a celui din 1508. Abia Liturghierul-Slujebnic, tipărit la Dealu în 1646, se îndepărtează de tipul macarian, orientându-se ca tipic și cuprins spre cel ucrainean, corectat și tipărit de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. Mai mult chiar: Liturghierul lui Macarie reprezintă prototipul Liturghierelor slavone tipărite la Veneția pentru slavii sud-dunăreni (1519, 1527, 1554, 1570), cu ușoare modificări de text și tipic, precum și prin adăugarea unor noi rânduieli liturgice. S-ar putea ca ieromonahul Pahomie, care a îngrijit prima ediție de la Veneția, din 1519, să fi fost un ucenic sau colaborator al lui Macarie în tipografia de la Cetinje.

Octoihul din 1510

Octoihul lui Macarie în cadrul expoziției „Începuturi. Tiparul în Țările Române în secolul al XVI-lea”, organizată de Consiliul Județean Alba și Muzeul Național al Unirii Alba Iulia la Museikon.

A doua carte imprimată de Macarie în Țara Românească a fost Octoihul (Osmoglasnicul), care a ieșit de sub tipar la 26 august 1510, în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr zis Vlăduț (1510-1512). Este un tip interesant și rar al acestei cărți, pentru că nu este nici un Octoih Mare, care cuprinde cântările Vecerniei și Utreniei pentru toate zilele săptămânii, pe toate cele opt glasuri, și nici un Octoih Mic, care cuprinde aceleași slujbe, pe cele opt glasuri, dar numai pentru zilele de sâmbătă și duminică. Este un tip mixt, cuprinzând slujbele din toate zilele săptămânii pe glasul 1, iar cele de pe glasurile 2-8 numai din zilele de sâmbătă și duminică.

Deși Macarie a tipărit și Octoihul Mare de la Cetinje din 1493-1494, totuși, pentru imprimarea celui din 1510 a avut ca model un alt manuscris, provenit din Țara Românească. Cu mici schimbări, Octoihul mixt al lui Macarie a servit drept prototip pentru Octoihul slavon tipărit de Coresi la Brașov în 1557.

Tetraevanghelul din 1512

A treia carte a lui Macarie, Tetraevanghelul, s-a terminat de tipărit la 25 iunie 1512, cum se arată în epilogul ei, deci în primul an de domnie al lui Neagoe Basarab. Cuprinde cele patru Evanghelii, așezate în ordinea lor canonică: Matei, Marcu, Luca și Ioan, dar cu indicarea pe margine a pericopelelor, așa încât preoții să știe în ce duminică sau sărbătoare urmează să citească pericopa respectivă.

Abia în Evanghelia tipărită la București, în anul 1682, s-au tipărit pentru prima dată pericopele evanghelice în felul cunoscut și azi, după zilele liturgice ale anului, începând cu Duminica Învierii. Însemnătatea Tetraevanghelului lui Macarie stă în faptul că este prima tipăritură de acest gen, pentru toți credincioșii ortodocși care foloseau limba slavă în cult. Prezintă un interes deosebit și prin aspectul său grafic, fiind cel mai izbutit dintre tipăriturile macariene.

Tetraevanghelul din 1512 este cunoscut în două ediții. În afară de ediția obișnuită, se cunosc mai multe exemplare pe pergament subțire, cu un format mai mare al paginii, cu minunate frontispicii și inițiale colorate cu mina, cu aur, carmin albastru și verde peste cerneala tipografică, încât lasă impresia unui manuscris (așa făcuse și inventatorul tiparului, Gutenberg, cu Biblia sa de 42 de rânduri).

Tetraevanghelul lui Macarie a cunoscut o largă răspândire. Mărturie stau exemplarele găsite peste hotarele țării (Petersburg, mai multe în Moscova, mănăstirea Hopovo în Iugoslavia). A fost reeditat la Sibiu, în 1546, de Filip Moldoveanu, și la Belgrad, în 1552, de meșterul tipograf Mardarie ieromonahul din mănăstirea Mîrkșa. Ediția de Belgrad reproduce și stema Țării Românești, ceea ce ne face să credem că s-a tipărit cu ajutorul domnitorului de atunci, Mircea Ciobanul, care va fi comandat un număr de exemplare și pentru Biserica țării sale. În 1562, a fost reeditat, dar fără stema Țării Românești, de același Mardarie, care a lucrat acum și literele (un exemplar se găsea în Biblioteca fostei Mitropolii de la Blaj, azi la Biblioteca Universității din Cluj). Probabil edițiile coresiene ale Tetraevanghelului (Brașov 1562, 1579 și 1583) sunt reproduse după cel din 1512.

Despre cele trei tipărituri

Limba celor trei cărți tipărite de ieromonahul Macarie în Țara Românească este slavona bisericească de redacție medio-bulgară. Am arătat, în altă parte, că limba slavă a fost consacrată ca limbă liturgică în secolul al IX-lea prin traducerile cărților bisericești făcute de Sfinții Chiril și Metodie. Dar limba bisericească slavă din secolul al IX-lea, numită de unii veche bulgară, pe atunci o limbă vie, a rămas cu timpul o limbă moartă, folosită numai de Biserică. Ea a suferit însă diferite influențe din partea limbilor vii, ale popoarelor slave care o foloseau în cult, încât s-au născut redactările medio-bulgare, medio-sârbe și rusești ale limbii bisericești slave.

Trebuie subliniată bogăția și frumusețea ornamentelor care împodobesc cele trei tipărituri macariene, mai ales Liturghierul și Tetraevanghelul. Frontispiciile sunt formate din vrejuri împletite, cu coroane în părțile laterale, alcătuind uneori cercuri întretăiate sau un pătrat, în centrul căruia se află stema țării, vulturul cu crucea în cioc. O altă podoabă artistică a cărților tipărite de Macarie o constituie inițialele ornate, deci litere mari desenate în același stil ca și frontispiciile, adică prin împletire de vrejuri florale și de plante. Toate acestea sunt asemănătoare cu frontispiciile și inițialele din vechile noastre manuscrise. Unele ornamente sunt în negru, altele în roșu. Tot în roșu sunt imprimate unele nume proprii și unele titluri. În Octoih se află și o planșă ilustrată, singura în toate tipăriturile lui Macarie, reprezentând pe Sfinții Iosif, Teofan și Ioan Damaschinul.

Legătura celor trei tipărituri este cea obișnuită în acel timp: coperți de lemn îmbrăcate în piele, cu închizători metalice, desene geometrice cu chenare și mici ornamente. Prin măiestria execuției, tipăriturile lui Macarie din Țara Românească stau cu cinste alături de cele mai artistice tipărituri europene din acea vreme, cu mult superioare celorlalte lucrări de acest gen în limba slavonă.

Locul tipăririi

În ce privește locul tipăririi celor trei cărți, majoritatea cercetătorilor sunt de părere că este Târgoviște, mai precis mănăstirea Dealu, situată în apropierea capitalei, unde călugării știutori de carte puteau ajuta la corectarea textului și chiar la cules. Alte păreri privitor la locul tipăririi (Bistrița din Oltenia - Barbu Teodorescu, și mai ales Veneția - Al. Odobescu și Virgil Molin) sunt infirmate de ultimele cercetări asupra tipăriturilor lui Macarie. Astfel, s-a dovedit că tipografia lui Aldo Manuzio-Toressani n-a funcționat în anii 1510-1511 (deci tocmai când a apărut Octoihul lui Macarie).

Apoi, întreg aspectul celor trei tipărituri ale lui Macarie - limba slavonă de redacție medio-bulgară folosită la români, în biserică și în cancelaria domnească a Țării Românești, ornamentele identice cu ale manuscriselor din Țara Românească, hârtia de proveniență felurită etc. - arată că acestea sunt opere locale. Se adaugă și aspectul tipografic mai puțin îngrijit (greseli de tipar, omisiuni, nepotriviri între text și tabla de materii), care puteau sa se produca in tipografii mai putin ingrijite, si nicidecum in cele venețiene, cu o bogată experiență tehnică. Apoi, in nici unul din bogatele cataloage ale editurii lui Manuzi Toressani nu figureaza tipariturile lui Macarie.

O altă dovadă că tipăriturile lui Macarie au fost realizate în „cetatea de scaun” de la Târgoviște o constituie și prezența stemei Țării Românești în toate cele trei cărți (în tipăriturile lui S. Fiol de la Cracovia apare stema Poloniei, iar în cele de la Cetinje, stema familiei Cernojevici). De altfel, cea de-a doua tipografie a Țării Românești a luat ființă tot la Târgoviște, unde era reședința domnului și a mitropolitului Ungrovlahiei.

Cheltuielile de tipar erau suportate de domn, cu alte cuvinte, de țară, iar cărțile se pare că erau oferite în dar unor biserici și mănăstiri din țară sau din sud-estul european, aflat pe atunci sub stăpânire otomană.

Hârtia celor trei cărți de proveniență italiană a putut fi procurată prin mijlocirea negustorilor din Sibiu, cu care Țara Românească avea legături comerciale permanente.

Încheierea activității tipografice a lui Macarie

Activitatea tipografiei condusă de ieromonahul Macarie a încetat după 1512. În acest an Macarie a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, în locul compatriotului său Maxim Brancovici. În urma alegerii lui ca mitropolit, n-a mai continuat activitatea tipografică, întrucât era ocupat cu lucrarea de reorganizare bisericească din timpul domniei lui Neagoe Basarab - începută încă sub Radu cel Mare, precum și cu supravegherea și dirijarea cunoscutelor lăcașuri sfinte ctitorite de acest domnitor.

De asemenea, în timpul celor cinci ani de activitate tipografică în Țara Românească, Macarie nu și-a putut forma ucenici capabili să-i continue opera. Cu toate acestea, Neagoe Basarab a fost preocupat de gândul de a tipări cărți noi. Acest lucru reiese dintr-o scrisoare a sa, adresată judelui și celor 12 pârgari din Brașov, prin care stăruia să i se trimită niște tipare ce ne sunt de trebuință comandate la Brașov mai de mult.

Dimitrie Liubavici

Context

Activitatea tipografică în Țara Românească a fost reluată peste trei decenii, în timpul domniei lui Radu Paisie (1535-1545). Probabil el a chemat în țară doi meșteri tipografi sârbi, pe călugărul Moise și pe logofătul Dimitrie Liubavici. Cel din urmă era fiul lui Feodor Liubavici, care tipărise un Liturghier, o Psaltire și un Molitfelnic, la mănăstirea Gorajde din Herțegovina (1519-1523), și nepotul unui alt cunoscut tipograf sârb, Bojidar Vuković, care a fondat o tipografie în Veneția, unde a imprimat mai multe cărți în limba slavonă (1518-1540).

Atât Dimitrie Liubavici, cât și călugărul Moise au lucrat în tipografia lui Vukovici din Veneția. Apoi, Dimitrie Liubavici a deschis o tipografie în mănăstirea sârbească Gracianița, unde a tipărit un Octoih, în 1539. Dar la 10 ianuarie 1545, călugărul Moise isprăvea de tipărit un Molitfelnic slavon, „cu matrițele lui Dimitrie Liubavici... în cetatea de scaun Târgoviște”. Înseamnă că Dimitrie Liubavici venise în Țara Românească prin 1544, aducând cu el și pe colaboratorul său Moise și matrițele cu care vor fi turnate apoi literele. Deci, este vorba de o tipografie particulară, nu a domnitorului sau a Bisericii.

Tipărituri

Molitfelnicul avea ca anexă o „Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților preacuvioși părinții noștri și celui de al șaptelea sobor: despre preoți și despre mireni”; este prima carte de legi tipărită pe pământurile românești.

Tot cu matrițele și sub îndrumarea lui Dimitrie Liubavici, ajutat de doi ucenici, Oprea și Petru, s-a tipărit la Târgoviște o altă carte slavonă, și anume un Praxiu, adică un Apostol (din gr. πράξεις τῶν ἀποστόλων). Tipărirea a început la 18 august 1546 și s-a isprăvit la 18 martie 1547, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1552), lucruri ce le aflăm din epilogul (postfața) cărții.

Din acest Apostol s-au tras exemplare și pentru Moldova, în epilogul cărora numele lui Mircea Ciobanul era înlocuit cu al lui Iliaș Rareș, domnul Moldovei (1546-1551), și al mamei sale Elena, soția lui Petru Rareș. Poate că îndemnul la tipărirea acestei ediții va fi pornit de la una din familiile domnitoare - doamna Chiajna, soția lui Mircea Ciobanul, fiind soră cu Iliaș Rareș - sau de la mitropoliții de atunci: Anania al Ungrovlahiei și Grigorie Roșca al Moldovei.

Ca și în cazul Tetraevanghelului din 1512, ordinea pericopelor la acest Apostol nu este cea folosită azi, ci se respectă ordinea canonică din Noul Testament: Faptele Apostolilor, Epistolele sobornicești și Epistolele pauline, fiecare din cele 22 de cărți având scurte considerații introductive (isagogice). La urmă, sunt date indicațiile necesare pentru citirea pericopelor în zilele liturgice.

După cercetări recente, în tiparnița lui Dimitrie Liubavici s-a mai tipărit un Minei (mai degrabă Antologhion) descoperit în Biblioteca Saltîcov-Șcedrin din Leningrad și un Tetraevanghel (1546-1551), acesta fiind tot o comandă pentru Moldova.

Limba folosită

Limba tuturor cărților tipărite de Dimitrie Liubavici este cea slavonă, de redactare medio-bulgara. Tipăriturile lui sunt împodobite cu unele frontispicii, reproduse de mai multe ori, unele sunt alcătuite din arabescuri, având în mijloc stema Țării Românești (sau a Moldovei, în cazul Apostolului), întregul frontispiciu fiind încadrat cu o inscripție cu titulatura domnitorului respectiv. Se întâlnesc de asemenea numeroase inițiale înflorate. Tiparul este în negru și roșu.

Activitate internațională

Cărțile imprimate de Dimitrie Liubavici au cunoscut o largă circulație nu numai în țările noastre (un exemplar din Apostol a fost descoperit în fosta mănăstire din Sibiel, județul Sibiu), ci și la popoarele slave sud-dunărene. Stau mărturie numeroasele exemplare aflate în bibliotecile noastre, precum și în cele din Athos, Moscova, Petersburg, Belgrad și Sofia. Deci tipografia condusă de Dimitrie Liubavici a continuat programul de înzestrare a Bisericii românești cu cărțile necesare pentru săvârșirea slujbelor, venind însă și în sprijinul Bisericilor de limbă slavă aflate sub dominație otomană.

Atelier de ucenici

Trebuie reținut și faptul că Dimitrie Liubavici a format în atelierul său tipografic primii ucenici de neam român care sunt cunoscuți cu numele. Cu alte cuvinte, s-a început înlocuirea treptată a meșterilor sârbi cu meșteri români, ajungându-se, în mod firesc, de la cartea slavonă la cea românească. În epilogul Apostolului erau menționați doi ucenici: Oprea și Petru. Acest Oprea va prelua conducerea tipografiei. Tot el va tipări un Octoih în 1557 la Brașov, împreună cu diaconul Coresi. Deși nu este amintit în cărțile imprimate de Dimitrie Liubavici, Coresi și-a făcut ucenicia în tipografia acestuia.

În 1557, Coresi, ajutat de zece ucenici, a dat la tipar un Triod-Penticostar slavon, la Târgoviște, cerut de Pătrașcu cel Bun. Lucrarea a început la 8 iulie 1557 și s-a terminat abia la 30 iulie 1558, în a treia domnie a lui Mircea Ciobanul (1558-1559). Este o realizare tipografică de seamă, cu 11 gravuri inspirate din Sfinta Scriptură, care ocupă pagini întregi. N-ar fi exclus ca până în anul 1558 să fi fost imprimate și alte lucrări, care nu au ajuns până la noi. Cu Triodul-Penticostar, activitatea tipografiei la Târgoviște a încetat pentru aproape 90 de ani.

Ieromonahul Lavrentie

Abia peste un sfert de veac, se mai întâlnește o tipografie în Țara Românească, de data aceasta lângă București, noua capitală a țării. Mult timp s-a crezut că prima tiparniță bucureșteană a luat ființă abia în ultimul sfert al veacului al XVII-lea, odată cu tipărirea cărții „Cheia înțelesului”, în 1678. Cercetările mai noi dovedit că, începând cu anul 1573, un ieromonah cu numele Lavrentie, ajutat de ucenicul său Iovan (Ioan), au lucrat matrițele și clișeele necesare imprimării unor cărți noi în limba slavonă.

După zece ani (1582), ei au tipărit un Tetraevanghel în limba slavonă, de redacție medio-bulgară, în două ediții, precum și o Psaltire, din care s-au păstrat numai câteva file (anul de apariție nu este cunoscut). Din Tetraevanghel au fost depistate până acum 11 exemplare, păstrate în marile biblioteci din Petersburg, Moscova, București, Cluj, Sofia, Plovdiv, Sviștov, ceea ce dovedește larga sa circulație în toate bisericile de limbă slavă.

Tipografia lor a fost instalată „lângă orașul București, pe râul Colentina, în mănăstirea cu hramul Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, numită mai târziu Plumbuita”, cum ne informează epilogul Tetraevanghelului. Ei au lucrat cu sprijinul domnitorului Alexandru II Mircea (1568-1577) și al mitropolitului Eftimie (1568-1576) care, deși nu mai erau în 1582 în scaunele lor, au fost totuși pomeniți în epilogul de care este vorba. Deci, Bucureștiul avea o tipografie încă din anii 1573-1582, în care au lucrat ieromonahul Lavrentie și ucenicul Iovan (loan), fără îndoială români.

Filip Moldoveanul

Tipografia de la Sibiu

Pe lângă tipografiile muntene menționate mai sus, în prima jumătate a secolului al XVI-lea funcționa o tipografie și la Sibiu, care imprima cărți cu litere latine, în limbile latină și germană, dar și cărți slave și românești, cu caractere chirilice, pentru românii ortodocși. Aceasta a fost prima tipografie din Transilvania, întemeiată în 1528 sau chiar mai înainte de Theobaldus Gryphius din Reutlingen. Prima carte ieșită de sub teascurile acesteia a fost „Gramatica latină” a lui Thomas Gemmarius (1529), folosită ca manual în școala sibiană; a urmat un „Tratat despre ciumă”, în limba germană, scris de medicul Sebastian Pauckner (1530). Nu se păstrează niciun exemplar din aceste tipărituri.

T. Gryphius († 1540) a avut ca discipol pe Lukas Trapoldner, care și-a deschis în Sibiu o tipografie proprie. În cadrul acesteia a funcționat și o secție româno-slavă, cu caractere chirilice, sub conducerea lui Filip Moldoveanul, identificat de Nicolae Iorga, încă din 1931, cu acel Philippus Pictor (sau Maler), menționat de peste 50 de ori în actele magistratului din Sibiu, între anii 1521 și 1554.

Catehism românesc

Pe lângă activitatea sa de „scrib” și „diplomat”, Filip Moldoveanul a fost și un iscusit meșter tipograf (unii tipografi din acel timp erau cunoscuți și sub numele de „maler”). În anul 1544, a tipărit în Sibiu un Catehism românesc, azi pierdut (Timotei Cipariu îl văzuse în 1833 la Blaj). Avem însă două știri contemporane despre tipărirea acestei cărți. Prima este o mențiune în „Socotelile” orașului Sibiu, cu data de 16 iulie 1544, din care rezultă că s-au plătit lui „Phillippus Pictor” doi florini pentru tipărirea Catehismului românesc, o sumă însemnată pe atunci. A doua știre este furnizată de o scrisoare din 1546, a preotului bistrițean Adalbert Wurmloch, adresată cărturarului Johann Hess din Breslau (azi Wroclav), în care relata că „s-a tradus Catehismul în limba română și s-a tipărit la Sibiu, capitala noastră a sașilor din Transilvania, cu litere sârbești (chirilice, n.n.). Mulți dintre preoți au primit această carte, socotind-o sfântă, alții însă o disprețuiesc”.

Majoritatea cercetătorilor au socotit că este vorba de un Catehism luteran (Al. Rosetti afirma că are la bază Catehismul mic al lui Luther), legând apariția lui de mișcarea de răspândire a Reformei printre români, mai ales că, în 1543, Universitatea săsească din Sibiu hotărăse ca toți locuitorii de pe „Pământul crăiesc”, indiferent de naționalitate, să primească noua învățătură a lui Luther, în fruntea orașului aflându-se Petru Haller, un luteran convins. Conform Pr. Mircea Păcurariu, chiar dacă apariția Catehismului ar fi o urmare a mișcării de Reformă printre sașii transilvăneni, totuși este de contestat că a fost prelucrat după Catehismul mic al lui Luther, sau că a fost tradus din maghiară, cum au afirmat alți cercetători.

Conform Pr. Păcurariu, este fără îndoială că acest Catehism conținea principalele rugăciuni și învățături creștine pe care le întâlnim și în Catehismele de mai târziu: Cele 10 porunci, Simbolul credinței, Tatăl nostru ș.a., cunoscute de marea masă a credincioșilor români în propria lor limbă, chiar dacă slujba se săvârșea în slavonește, încât nu era nevoie să fie „traduse”. De aceea, este mult mai potrivit să fie numit Catehismul românesc din Sibiu din 1544. Faptul că nu a fost primit de toți preoții români, cum relata în scrisoarea sa pastorul Wurmloch, nu trebuie să surprindă, căci unii dintre ei, tradiționaliști, obișnuiți de sute de ani cu limba slavonă în cult, au acceptat la început cu greu schimbarea limbii liturgice, ceea ce pe atunci constituia un act revoluționar, considerat de unii o alunecare spre erezie, mai ales că introducerea limbii naționale în cult era cerută de toate confesiunile protestante care au luat naștere atunci.

Concluzie

Din cele expuse, rezultă că Filip Moldoveanul a fost un om de înaltă cultură pentru timpul său, cunoscător al limbilor latină, germană și slavonă, folosit de magistratul sibian pentru corespondenta cu țările românești extracarpatice și în felurite misiuni diplomatice. El a fost primul tipograf și gravor de neam român, care a pus bazele primei tipografii românești, care lucra paralel cu cea slavă de la Târgoviște, condusă de Dimitrie Liubavici. În același timp, a fost un mare artist și priceput tipograf, care a lăsat primele gravuri în cărțile noastre bisericești, dar și primele cărți românești: Catehismul din 1544 și Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553.

Cu Filip Moldoveanul încep deci tipăriturile în limba română, care vor continua apoi, într-un ritm tot mai susținut, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Printre cei ce i-a urmat pe Macarie, Dimitrie Liubavici și Filip Moldoveanul este și diaconul Coresi, din Târgoviște. Diaconul Coresi a fost un mare susținător al scrierii în limba română, ajutând la crearea unei limbi literare românești unitare, dar a tipărit și atacuri împotriva credinței ortodoxe.

Coresi și literatura în română

P. P. Panaitescu explică lipsa impactului scrierilor diaconului Coresi:

Tipăriturile lui Coresi nu pot fi socotite ca stând la începutul literaturii române. Lucrări eretice din punct de vedere românesc, ele n-au putut crea un curent de imitație. Nu de la acest model eretic s-a tras opera de traduceri ale cărților bisericești din veacul al XVII-lea în Principatele Române. Cărțile lui Coresi n-au servit ca model, nici ca ajutor traducătorilor din principate, din marea epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, și cu atât mai puțin lui Dosoftei și Antim Ivireanu, care probabil că nici nu le-au cunoscut. Nicăieri cărțile lui Coresi nu sunt citate, nici nu se poate dovedi folosirea lor în traducerile din Muntenia și Moldova. Dimpotrivă, se poate dovedi ușor că toate traducerile lui Varlaam, Dosoftei, ca și ale școlii mai vechi de la curtea lui Matei vodă, sunt traduceri executate direct după manuscrisele sau cărțile slavone și nu reproduceri sau prelucrări ale traducerilor tipărite în Ardeal în secolul al XVI-lea. Între acestea din urmă și curentul de traduceri din Muntenia și Moldova este nu numai o prăpastie de un veac, dar și prăpastia deosebirii de credință. Prin nimic nu se poate face o legătură de cauză la efect între mișcarea de traduceri luterane și calvine pentru românii din Ardeal, mișcare care se termină printr-un insucces complet din punctul de vedere al credinței, și între introducerea limbii române în Biserica ortodoxă în veacul al XVII-lea. Adevărata introducere a limbii în Biserică, adevăratul început al literaturii române este independent de mișcarea de traduceri din Ardeal din veacul al XVI-lea. Operele ieșite din influența luterană și calvină sunt un episod local și izolat în timp și în spațiu, voit de străini pentru români, care n-au creat un curent și nu pot sta la originea literaturii române. Începuturile literaturii române, ca un curent continuu, trebuiesc căutate abia în veacul al XVII-lea.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9

A se vedea și

• Începuturile literaturii românești
• Primele scrieri în română