Litia
Litia este o slujbă care se ține la sfârșitul Vecerniei, Utreniei sau chiar la sfârșitul Sfintei Liturghii. Credincioșii aduc cinci pâinici ca semn de cinstire cu ocazia unor aniversării personale sau familiale, dar nu numai, cum ar fi ziua numelui. Cele cinci pâinici sunt o amintire a celor cinci pâini binecuvântate de Iisus Hristos în deșert și cu care au fost hrăniți cinci mii de persoane care îl urmau (Marcu 6). După ce este binecuvântată în timpul acestei slujbe, la sfârșit pâinea este tăiată și împărțită credincioșilor.
De asemenea, Litia simbolizează și este o actualizare a agapelor (mese comune) din comunitățile creștine foarte timpurii. Pe atunci, după ce credincioșii primeau Trupul și Sângele lui Hristos, ei se adunau la o masă comună. În acest fel, ei exprimau legătura frățească pe care o crea între ei credința lor comună și Împărtășirea din același Dumnezeu. În plus, agapele aveau și un scop caritabil, anume pe acela de a oferi hrana necesară celor mai săraci dintre ei.
Pentru ortodocși, rostul litiei este și de a arăta că, pentru ei, pâinea are o valoare foarte mare, nu doar ca aliment de bază, ci și ca simbol prin excelență al Trupului lui Hristos - căci pâinea este preschimbată, la Liturghie, în Trupul lui Hristos. De multe ori, Hristos a fost numit „Pâinea Vieții”, dar și ca „Pâinea care a coborât din cer”. De asemenea, Pâinea simbolizează Biserica lui Hristos, care s-a împărțit peste tot locul ca grâul peste munți și care a fost adunată de Hristos într-un singur trup. Astfel, pâinea a primit și o un înțeles mistic, ea ilustrând esența vieții spirituale a creștinului.
Încă din vremuri străvechi, se consideră că pâinea binecuvântată de la Litie are putere sfințitoare asupra omului și poate vindeca infirmitățile și bolile „dacă este luată cu credință”. Termenul grecesc artoklasia provine din cuvântul folosit foarte des de Evangheliști la descrierea Cinei cele de Taină la care Hristos "a frânt pâinea" și a dat-o ucenicilor Săi ca fiind propriul Său Trup. Astfel, „pâinea frântă” este litia ortodocșilor răsăriteni. Prin acest gest, este stabilită o unitate foarte concretă între Dumnezeu și Biserica Sa, aproape la fel ca atunci când Domnul înviat s-a ascuns în pâinea frântă din relatarea despre „drumul spre Emaus” din Evanghelia după Ioan.
