Basarabia după 1940

Basarabia, pământul românesc anexat de ruși în 1812, a fost încă o dată răpit de la români în 1940 și apoi între 1944 și 1989. Astfel, Basarabia după 1940 reprezintă o perioadă de prigonire a românilor și de rusificare forțată care are consecințe până în ziua de azi, când Mitropoliei Basarabiei îi este contestată necanonic jurisdicția asupra românilor basarabeni.

Un an de teroare roșie (1940)

Anexarea teritoriilor

Anul 1940 a adus mari schimbări pe harta întregului continent, inclusiv a României. Ca urmare a „Protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov” din 1939, la 26 iunie 1940, guvernul sovietic adresează României un ultimatum privind cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, apoi altul la 27 iunie.

Pentru a evita consecințele unei invazii sovietice, guvernul României decide evacuarea armatei și administrației la 28 iunie 1940. Trupele sovietice au intrat imediat în Basarabia, Bucovina de Nord și în ținutul Herța (situat între Cernăuți și Dorohoi). Deci nu era vorba numai de Basarabia, stăpânită samavolnic de Rusia țaristă timp de 106 ani, ci și de alte două ținuturi românești.

În primul rând, nordul Bucovinei, stăpânit aproape un veac și jumătate de austrieci, dar pe care sovieticii îl revendicau acum drept „despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România timp de 22 de ani”, nesocotindu-se astfel orice norme de drept internațional, abuz care se perpetuează până azi.

În ce privește ținutul Herța, sovieticii au declarat ulterior că ocuparea s-a făcut „din greșeală", dar aceasta s-a repetat și în 1944 și se perpetuează până azi. Este un teritoriu care a aparținut întotdeauna României, cu o suprafață de circa 400 km², cu 9 comune și 26 de sate, cu aproximativ 40-50.000 de locuitori, ținut care a dat țării pe marele cărturar Gheorghe Asachi (1788-1869), născut chiar în Herța, și pe filologul Vasile Bârgău (1881-1926), născut la Tărnăuca, fost profesor la Universitatea din Cluj.

Dezmembrarea Basarabiei

Autoritățile românești, inclusiv cele bisericești, au fost nevoite să se retragă în dreapta Prutului. S-au refugiat foștii ierarhi și consilierii lor eparhiali, profesorii Facultății de Teologie cu studenții lor, Seminarul teologic, mulți preoți și călugări, la care se adăugau alte categorii sociale, mai cu seamă intelectuali.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice formează așa-numita „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească”, cu capitala la Chișinău. La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice stabilește linia de frontieră dintre R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Ucraineană, care a dus la dezmembrarea Basarabiei românești, căci partea sudică (județele Cetatea Albă și Ismail) și cea nordică (jud. Hotin), precum și ținutul Herța și Bucovina au fost anexate la Ucraina; aceeași soartă au avut și 8 din cele 14 raioane din fosta Republică Autonomă Moldovenească (deci de dincolo de Nistru). S-a introdus ca limbă oficială, pe lângă cea rusă, așa-numitul „grai transnistrian", vorbit dincolo de Nistru, care se va numi „limba moldovenească", precum și alfabetul rusesc. Se înțelege că toate publicațiile românești au fost suprimate. În posturi de răspundere au fost promovați oameni incompetenți, de regulă evrei, dar și ruși, ucraineni și chiar moldoveni devotați „eliberatorilor”.

Prigoana anti-românească

În viața Bisericii s-au produs schimbări fundamentale. În primul rând, trebuie notat că în locul ierarhilor români siliți să se refugieze la București, noile autorități sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chișinău. De îndată a dat dispoziții ca slujbele să se facă în slavonește, iar Crăciunul și celelalte sărbători să se țină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viața liturgică. A rămas în Chișinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici.

În același timp, s-a declanșat o adevărată prigoană împotriva românilor. Zeci de mii de oameni de toate vârstele și categoriile sociale, inclusiv copii, au fost arestați și deportați în interiorul Rusiei, de regulă în Siberia. După unele aprecieri, ar fi vorba de 300.000 de oameni. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 au fost arestați și deportați peste 25.000 de oameni din Chișinău; același lucru s-a petrecut la Bălți, Ismail, Cetatea Albă și în sute de sate. Mulți români, chiar și copii, au fost împușcați fără nicio judecată. Un preot, Munteanu, din Ismail, a fost ucis de bolșevici evrei. Preotul Petru Cernăuțeanu și fratele său, tot preot, au fost uciși pe stradă, în Chișinău. Marele patriot preotul Alexandru Baltaga (deputat care a proclamat unirea), a murit la Tiraspol, într-un tren care ducea deportați dincolo de Nistru, fiind în vârstă de 30 de ani. A apărut suspectă pentru unii și moartea renumitului dirijor și compozitor Mihail Berezovschi († 13 noiembrie 1940 în Chișinău). Românii din Bucovina și ținutul Herța au avut aceeași soartă, singura lor vină fiind aceea că s-au născut români.

Concomitent, a început o intensă propagandă antireligioasă. Multe biserici au fost transformate în magazii, săli de spectacole sau închise, iar cele aflate în construcție au fost demolate. Pentru bisericile parohiale rămase în funcțiune s-au fixat impozite enorme, greu de suportat. Bolșevici evrei au distrus catedrala din Ismail, o biserică din Cetatea Albă, una în Orhei, alta în Plătărești-Cetatea Albă ș.a. Tot ei au încercat să incendieze catedrala mitropolitană din Chișinău. La retragerea trupelor sovietice, în 1941, în orașul Bălți, dar și în alte părți, au avut loc mari distrugeri.

Eliberarea Basarabiei

La eliberarea Basarabiei de trupele române, în vara anului 1941, s-au găsit aici 898 de biserici în stare acceptabilă, 27 transformate în săli de spectacol sau cu altă destinație, 13 distruse prin foc sau dinamită; tot atunci s-au găsit 526 de preoți care au rămas sub ocupația sovietică, iar alți 48 fuseseră omorâți sau deportați.

Toate acestea l-au făcut pe mareșalul Ion Antonescu să declare că pe teritoriile românești vremelnic ocupate au rămas urmele unei barbarii fără precedent, cum nici hoardele hunilor n-au lăsat în urma lor.

Revenirea la țara-mamă (1941-1944)

Situația în Basarabia

La scurt timp după declanșarea războiului împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), trupele românești au eliberat Basarabia; în Chișinău au intrat la 16 iulie. După aceasta, s-au reîntors acasă autoritățile de stat, instituțiile publice și numeroși cetățeni refugiați.

De îndată au început lucrările de refacere a lăcașurilor de cult și a clădirilor aparținătoare Bisericii, distruse ori pângărite de ocupanți. Preoții au revenit la parohiile lor. S-au redeschis cursurile Seminarului Teologic „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”, ale școlilor de cântăreți și ale școlilor secundare ocrotite de Biserică. Și-au reluat lucrarea lor duhovnicească mănăstirile și schiturile. Au reapărut periodicele bisericești.

Din nefericire, până în ianuarie 1944, eparhiile basarabene au fost conduse numai de locțiitori: arhiereul Efrem Enăchescu Tighineanul la Chișinău, episcopul Policarp Morușca al Americii la Ismail și episcopul Dr. Partenie Ciopron al Armatei la Bălți. Abia la 12 ianuarie 1944, Efrem Enăchescu a fost ales arhiepiscop și mitropolit, iar după două zile arhimandritul Dr. Antim Nica episcop la Ismail. Cel din urmă era originar din Bogzești-Orhei, cu doctoratul în teologie la Chișinău și cu studii de specializare în Anglia, Franța și Liban. Tot atunci a fost ales ca episcop de Hotin arhimandritul Dr. Benedict Ghiuș, un moldovean, călugărit în Noul Neamț, însă n-a fost recunoscut de autoritățile de atunci. Noii aleși și-au început de îndată activitatea.

Misiunea ortodoxă

Pentru teritoriile dintre Nistru și Bug (Transnistria) ocupate de trupele române în primii trei ani de război, s-a înființat cu data de 15 august 1941 o „Misiune ortodoxă”, cu sediul la Odesa. Aceasta avea menirea de a reface viața creștină de aici după un sfert de veac de propagandă comunisto-ateistă. În fruntea acestei Misiuni a fost numit inițial arhimandritul Dr. Iuliu Scriban (1878-1949), un mare teolog, fost profesor la Facultatea din Chișinău, ajutat de arhimandritul Dr. Antim Nica, în calitate de vicar. Spre sfârșitul anului 1942, în fruntea Misiunii a fost numit mitropolitul Visarion Puiu (instalat la 6 decembrie 1942), care cârmuise mulți ani Episcopia Hotinului (Bălți), apoi Mitropolia Bucovinei (Cernăuți), bun cunoscător al limbii ruse și al tradițiilor locale.

Sub îndrumarea acestei Misiuni, au fost trimiși în Transnistria sute de preoți din toată țara, dar mai ales din Basarabia, s-au redeschis zeci de biserici, au fost hirotoniți ori repuși la parohii preoți localnici, s-a refăcut viața monahală, s-au tipărit cărți de rugăciuni și diferite broșuri pentru credincioșii de acolo, s-a deschis chiar un Seminar Teologic la Dubăsari, cu o sută de elevi moldoveni de dincolo de Nistru. Evenimentele care au urmat, în 1944, au nimicit toată această frumoasă lucrare misionară, iar cei care se angajaseră în ea, atât localnici cât și cei plecați din țară, au avut de suferit (închisoare, anchete, urmărire). Mitropolitul Visarion Puiu, de pildă, a fost nevoit să emigreze în Apusul Europei, unde a și murit în 1964.

Reintrarea trupelor sovietice

În vara anului 1944, ierarhii din Basarabia, ca și o bună parte a populației, mai ales intelectuali, au fost puși în situația de a-și părăsi din nou locurile natale în fața armatelor sovietice și a se refugia în România. Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a stabilit la mănăstirea Cernica, unde a și murit la 5 decembrie 1968, iar episcopul Antim Nica a activat, pentru un timp, ca locțiitor de episcop la Galați (1947-1950), apoi ca episcop-vicar patriarhal (1950-1973) și arhiepiscop (din 1973) la Galați.

Din nou infernul sovietic (1944-1989)

Introducere

Îndată după reanexarea teritoriilor românești ale Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herței la Uniunea Sovietică (practic din vara anului 1944, când au invadat din nou trupele sovietice), act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenția de armistițiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din anii 1940-1941.

Primele prigoane

Majoritatea zdrobitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca și oameni din alte categorii sociale, s-au refugiat în România. Aici au fost mereu urmăriți de noile autorități comuniste instaurate la 6 martie 1945; mulți dintre ei au fost trimiși cu forța în Basarabia, redevenită Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Unii dintre cei care și-au avut partea lor de contribuție la realizarea actului unirii Basarabiei cu România au fost arestați și închiși. De pildă, Pantelimon Halippa (1883-1979), deși înaintat în vârstă, a fost arestat în 1950, închis la Sighet, preluat de sovietici și deportat în Siberia, de unde s-a reîntors, după un număr de ani, la București; Ion Pelivan (n. 1876) a murit în închisoarea de la Aiud; Daniel Ciugureanu a murit în închisoare la Sighet (1950); Ștefan Holban (1886-1961), arestat în 1957, a murit în închisoarea de la Botoșani; Anton Crihan a reușit să emigreze în America, unde a murit în 1993, la vârsta de 100 de ani.

Deznaționalizarea

În Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța noii stăpâni au urmărit, în primul rând, înlăturarea oricăror manifestări de viață românească. Rusa a fost impusă ca limbă de stat, grafia latină a fost interzisă și înlocuită cu alfabetul rusesc. Graiul vorbit în Basarabia, dar mai ales dincolo de Nistru, a fost din nou declarat „limbă moldovenească”, cu scopul voit de a crea impresia falsă între autohtoni că nu sunt latini și identici ca neam și limbă cu românii din dreapta Prutului. O acțiune sistematică în acest sens s-a desfășurat mai ales prin școală și mijloacele de informare în masă (presă, radio, cărți de istorie falsificate), încercând să se acrediteze ideea că Basarabia a fost o țară rusească. Orice legături cu România erau interzise.

Deportări și foamete

S-a declanșat o politică de genocid, concretizată în deportări în masă, foamete organizată (1946-1947), în cursul căreia au murit aproximativ 300.000 de persoane. După primul val de deportări, din 1940-1941, au urmat altele; în 1944-1948 spre regiunile nordice (aprox. 250.000 de oameni), în vara anului 1949 în Siberia (11.342 familii), în 1954-1964 în Federația Rusă și în Kazahstan (aprox. 300.000 de oameni).

Cei mai mulți dintre deportați și-au pierdut viața departe de locurile natale și de mormintele înaintașilor lor, alții au rămas acolo, căsătorindu-se cu persoane de alt neam și credință, rusificându-se; o parte s-au întors pe meleagurile părintești, dar și-au găsit toate bunurile risipite. În locul celor deportați, autoritățile au colonizat în Basarabia familii de ruși, de ucraineni și chiar de alte neamuri, aduși și ei cu forța din interiorul imperiului sovietic.

Statistici

Dintre românii rămași, mulți s-au rusificat prin căsătorii mixte. Ca urmare a acestor transferuri de populație, potrivit recensământului efectuat în 1989, configurația etnică a Basarabiei se prezenta astfel: 2.794.749 români (64,5%, de la 86% în 1817), 600.366 ucraineni (13,8%), 562.069 ruși (13%), 153.458 găgăuzi, 65.836 evrei (3,5%, de la 0,25% în 1817), 88.419 bulgari (2,0%), 19.608 bieloruși (0,5%), 11.571 țigani (0,3%), 4.739 polonezi (0,1%), 7.335 germani (0,2%), 27.210 de alt neam (0,6%), deci un total de 4.335.360 locuitori.

În schimb, în 1989 numărul românilor din fosta Uniune Sovietică se ridica la 3.498.432, din care 2.797.226 se găseau în Moldova, 459.350 în Ucraina, 178.557 în Rusia, 34.053 în Kazahstan și 29.127 în alte republici unionale. În Bucovina istorică, în 1930 erau 850.000 locuitori, din care 44,5% erau români; în 1989 în regiunea Cernăuți (în care intră și ținutul Herța și o parte din județul Hotin) - având 8.100 km² - erau 940.000 locuitori, din care românii reprezintă abia 20%.

Schimbări structurale bisericești

Schimbări structurale s-au produs și pe plan spiritual. S-a desființat toată administrația bisericească românească de până atunci, care se baza pe principiile Statutului din 1925 (centre eparhiale, protopopiate, asociații bisericești etc.). În locul Mitropoliei Basarabiei a rămas la Chișinău o simplă Episcopie (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuți, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetății Albe-Ismailului și Hotinului (Bălți) au fost desființate.

La cârma celor două eparhii care au rămas - Chișinău și Cernăuți - au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni (un singur român bucovinean a păstorit la Cernăuți), necunoscători ai limbii române și ai tradițiilor române, unii chiar șovini. Astfel, la Chișinău au fost numiți: episcopii Ieronim Zaharov (decembrie 1944-februarie 1947) și Benedict Poleacov (februarie 1947-iunie 1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948-9 martie 1969), episcopul Vartolomeu Gondarouschi (martie 1969-octombrie 1972), arhiepiscopul Ionatan Carpolovici (octombrie 1972-mai 1987) și mitropolitul Serapion Fadeev (mai 1987-iulie 1989).

Campania anti-ortodoxă

După anexarea teritoriilor românești la fostul stat sovietic a început o campanie antireligioasă organizată, mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe, confesiunea majoritară de aici.

Din cele peste o mie de biserici din Basarabia au fost închise aproximativ 500, între care și catedrala (Soborul) din Chișinău. După 1957-1958 a urmat o nouă etapă în lupta împotriva religiei, fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, încât au rămas deschise mai puțin de 200. La fel au fost închise, rând pe rând, cele aproximativ 20 de mănăstiri și schituri: Suruceni (1957), Căpriana (1961), Noul Neamț (1962), Curchi, Coșilauca, Răciula, Vărzărești și altele; a rămas deschisă doar mănăstirea Japca, în care trăiau călugărițe rusoaice.

Prin anii 1947-1948, dar și mai târziu, mulți preoți și călugări au fost arestați și deportați alături de credincioșii lor în Siberia, Kazahstan și în alte părți. Între ei se numără ieromonahul Serafim Dabija, preoții Gheorghe Armașu, Ioan Sochircă, Antonie Vustean și mulți alții. Chiar și unii dintre preoții refugiați în țară au fost arestați și deportați în Uniunea Sovietică, așa cum a fost cazul preotului profesor Vasile Teodorei din Chișinău, care a fost condamnat de un tribunal sovietic la Constanța la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani, în diferite lagăre siberiene, inclusiv la Vorkuta, dincolo de cercul polar.

Alți preoți refugiați au fost ridicați cu toată familia și trimiși în parohiile lor din Basarabia, fiind considerați cetățeni sovietici. Cei rămași la parohiile lor erau în permanentă supraveghere a KGB-ului, fiind supuși la diferite restricții. Bunurile Bisericii (reședințe eparhiale, alte clădiri, terenuri etc.) au trecut în proprietatea statului; obiecte de valoare din biserici și mănăstiri au fost duse în muzeele de stat. Noile generații de preoți din Basarabia s-au format la Seminarul din Odesa, iar o parte infimă au ajuns și la Academiile teologice din Zagorsk (lângă Moscova) și Leningrad. Majoritatea parohiilor erau însă păstorite de preoți recrutați din rândul cântăreților și chiar al credincioșilor de rând, deși fără pregătire teologică. Unii dintre ei s-au căsătorit cu rusoaice sau ucrainence, un nou mijloc de rusificare.

Campania anti-românească

În multe parohii au fost numiți preoți de alt neam, care au început să slujească în slavonă; corurile și cântăreții foloseau melodiile specifice Bisericii ruse. S-a reintrodus „stilul vechi”. Obiectele de cult erau procurate cu mare greutate de la Patriarhia Moscovei, purtând și ele amprenta artei bisericești rusești. Lipsa cărților de cult în românește a fost un alt motiv care a dus la slavonizarea cultului, preoții basarabeni fiind nevoiți să-și procure cărțile de cult numai de la Moscova. Corespondența cu centrul eparhial de la Chișinău se făcea numai în rusește. În multe localități din lipsă de preoți au proliferat sectele.

Nu este lipsit de interes să arătăm că unor tineri basarabeni și bucovineni intrați în cinul monahal li se încredințau - după terminarea studiilor teologice - diferite posturi de răspundere în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar cârmuirea unor eparhii din interiorul fostei Uniuni Sovietice, pentru a-i îndepărta de conaționalii lor. Așa sunt, de pildă, mitropoliții Nicodim Rusnak al Rostovului și Antonie Vacariuc al Cernigovului, originari din Bucovina; arhiepiscopul basarabean Vladimir Ichim, un timp la Serviciul relații externe al Patriarhiei Moscovei, mai târziu la cârma unei eparhii dincolo de Urali; sau bucovineanul Metodie Mânzac, episcop de Cernăuți între anii 1964-1967, ulterior transferat la Omsk, unde a fost ucis mișelește într-o noapte (îngropat însă în satul natal, Banila pe Ceremuș, dar cu interdicția de a se rosti cuvântări funebre).

Teritoriile din Ucraina

Biserica românească din Bucovina, din Ucraina subcarpatică (cu parohii care în perioada interbelică erau încorporate în Cehoslovacia), ținutul Herța, parte din ținutul Hotinului și sudul Basarabiei (teritorii românești încorporate azi în Ucraina), a trecut prin aceleași încercări dramatice: preoți și credincioși arestați și deportați, zeci de biserici închise (inclusiv catedralele din Cernăuți și Ismail), fostul palat mitropolitan din Cernăuți atribuit Universității de aici, bunurile bisericești trecute în patrimoniul statului etc.

Zeci (poate chiar sute) de mii de români au fost deportați în Kazahstan și în Siberia, iar în locul lor aduși ucraineni, încât astăzi românii constituie o minoritate. Eparhia Cernăuților și-a continuat existența ca episcopie, dar la conducerea ei au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni. Parohiile românești din sudul Basarabiei au fost anexate la Mitropolia Odesei.

Situația românilor din Bucovina și din sudul Basarabiei este mult mai dramatică decât a celor din Republica Moldova, întrucât ierarhii din Cernăuți, ca și preoții și credincioșii ucraineni din diferite localități, încearcă să pună stăpânire pe vechile așezăminte bisericești românești, să „ucrainizeze” parohiile românești. În multe parohii românești preoții români sunt nevoiți să slujească în slavonă. Procesul de redeșteptare națională este aici mult mai lent, întâmpinând foarte multe adversități din partea autorităților de stat și chiar din partea credincioșilor ucraineni.

Basarabia după 1989

Înființarea republicii Moldova

Anul 1989 marchează începutul procesului de redeșteptare națională românească în Basarabia, ca urmare a schimbărilor de ordin politico-social care au avut loc în fosta Uniune Sovietică. Astfel, la 31 august 1989, Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești de atunci adoptă legea prin care limba română este declarată limbă de stat și se revine la grafia latină. În februarie-martie 1990, se desfășoară primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem adoptă legea cu privire la drapelul de stat al țării - tricolorul: albastru, galben, roșu, iar la 3 noiembrie 1990 se adoptă ca stemă de stat vechea stemă a Moldovei lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi - capul de bour (zimbru).

La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova adoptă Declarația de Suveranitate a țării, iar la 3 septembrie 1990 se instituie postul de președinte; organul legislativ suprem îl alege în această funcție pe Mircea Snegur. La 23 mai 1991 se schimbă denumirea țării în „Republica Moldova”.

Declarația de independență

Un alt moment de seamă în istoria Moldovei din stânga Prutului are loc la 27 august 1991. În urma hotărârii luate de Marea Adunare Națională care a avut loc la Chișinău, în fața statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la care au participat sute de mii de oameni din toată țara, Parlamentul Republicii Moldova adoptă cu majoritate absolută de voturi (peste două treimi din deputați) Declarația de Independență a Republicii Moldova. Prima țară care a luat act de această declarație și a salutat-o cu bucurie a fost România.

Mișcările separatiste

Din nefericire, Republica independentă Moldova a fost confruntată cu o serie de mișcări separatiste, provenite din partea populației rusofone din stânga Nistrului și a găgăuzilor din sudul Republicii. Încă din septembrie 1989 s-au desfășurat greve de protest la Tiraspol, Tighina și în alte părți, față de decretarea limbii române ca limbă de stat. În aprilie-mai 1990, orașele Tiraspol și Tighina resping hotărârile legale luate la Chișinău cu privire la drapelul de stat al Republicii.

În toată vara anului 1990 au avut loc mai multe acțiuni separatiste în raioanele din stânga Nistrului, în urma cărora, la 2 septembrie 1990, a fost proclamată, la Tiraspol, așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană, în frunte cu Igor Smirnov, rus de neam. La 12 martie 1991, separatiștii interzic folosirea alfabetului latin în stânga Nistrului.

În cursul anilor 1991-1992, forțele separatiste de dincolo de Nistru au întreprins numeroase acțiuni militare împotriva organelor legitime de stat ale Republicii Moldova și mai ales împotriva unor localități cu populație românească, fiind sprijinite de Armata a 14-a a fostei Uniuni Sovietice. La începutul anului 1992, în sprijinul separatiștilor au venit detașamente de cazaci ruși. Evoluția evenimentelor a demonstrat că Federația Rusă este implicată direct, sub raport politic și militar, în acest conflict, continuând astfel politica imperialistă sovietică față de fostele state din blocul socialist. Numeroase apeluri și proteste ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova sau Consiliului de Miniștri către O.N.U., către parlamentele și guvernele statelor lumii, ca și întâlnirile șefilor de stat sau miniștrilor de Externe ai Rusiei, României, Ucrainei și Moldovei, au dus doar la o rezolvare parțială a conflictului, în vara anului 1992.

Sub influența liderilor separatiști de la Tiraspol, o parte din găgăuzii din Republica Moldova s-au pronunțat împotriva folosirii limbii române ca limbă de stat. La 19 august 1990, în orașul Comrat, locuit majoritar de găgăuzi, se proclamă „Republica Găgăuzia”.

Mitropolia Basarabiei

Înființarea

În 1992 are loc un moment istoric de seamă în istoria Bisericii ortodoxe românești din Basarabia. Ca urmare a cererii unui număr însemnat de clerici și credincioși basarabeni de a reveni în sânul Bisericii Ortodoxe Române, la 14 septembrie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis reactivarea Mitropoliei Basarabiei și numirea unui locțiitor de mitropolit în persoana episcopului Petru Păduraru de Bălți, cu titlul de arhiepiscop al Chișinăului și mitropolit al Basarabiei.

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei a fost văzută ca un act de justiție, care restabilea ordinea canonică din perioada interbelică. Biserica Ortodoxă Română reafirma astfel un adevăr istoric și se recunoștea dreptul clerului și credincioșilor români ortodocși basarabeni de a alege sub jurisdicția cărui centru spiritual vor să se afle.

Conflictele

„Oare preoții promoscoviți din Basarabia au uitat glasul sângelui, au uitat pe părinții, bunicii, rudele și consătenii lor deportați de o putere străină, care de două veacuri încoace n-a făcut altceva decât să distrugă tot ce era românesc? Doresc subordonare față de ucigașii propriului lor neam? Nu le spun nimic mormintele fraților lor răspândite pe întreg cuprinsul Siberiei și Kazahstanului sau dincolo de Cercul Polar?”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Din nefericire, ca și în plan politic, problemele bisericești ale Basarabiei nu sunt azi pe deplin soluționate.

Din moment ce Moldova s-a proclamat stat independent, recunoscut și pe plan internațional, era necesar ca și Biserica ei națională să iasă de sub jurisdicția impusă de conjunctura politică din 1944 - Patriarhiei Moscovei. Din cercetarea istoriei noastre naționale s-a putut constata că Basarabia a făcut parte veacuri în șir din Moldova, că poporul român din stânga Prutului și chiar din stânga Nistrului este unul și același cu cel din dreapta Prutului, având aceeași origine, vorbind aceeași limbă, având aceeași istorie. Sub raport bisericesc, până în 1812, teritoriile din stânga Prutului au făcut parte fie din Mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, apoi la Iași, fie din eparhia Hușilor: dacă sudul Basarabiei a fost integrat în eparhia Proilaviei, acest lucru se datora conjuncturii politice de atunci, când anumite teritorii românești au fost anexate la Imperiul Otoman și transformate în raiale. Anexarea abuzivă a Basarabiei de către Imperiul țarist, în 1812, a dus la crearea Arhiepiscopiei românești a Basarabiei, avându-l ca episcop pe românul Gavriil Banulescu-Bodoni. Este adevărat că hotărârea de înființare a acestei eparhii a fost luată de sinodul Bisericii Ortodoxe ruse, dependent de autoritățile țariste, dar aceasta era o hotărâre anticanonică, luată ca urmare a raptului teritorial comis în 1812. Tot anticanonică a fost trecerea teritoriilor românești anexate la fosta Uniune Sovietică în 1944, sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova.

Canoanele Bisericii Ortodoxe sunt foarte clare în această privință. De pildă, canonul 34 apostolic are următorul cuprins: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi deci dintre ei și să-l socotească drept căpetenie”; se exprimă clar principiul etnic ca principiu de bază al autocefaliei în organizarea unei Biserici. Or, tocmai acest lucru a fost nesocotit de Biserica rusă în ultimele două veacuri. Mai precis, Biserica rusă, profitând de puterea politică a fostului Imperiu țarist, urmat de cel sovietic, și-a subordonat în mod abuziv o Biserică de alt neam, o Biserică românească. Or, forța sau abuzul nu creează dreptul, nu justifică perpetuarea unei nedreptăți istorice.

A fost discutat că la 23 iunie 1990 se adopta, la Chișinău, Declarația privind suveranitatea Moldovei. Ar fi fost firesc, ținând seama de canoane și de tradițiile bisericești, ca în noul stat independent și suveran, rupt de orice legături cu Moscova, să existe și o Biserică independentă sau „autocefală”. Trebuie să mai notăm că în urma dezagregării fostului Imperiu Sovietic, Basarabia nu mai are frontieră cu Rusia, căci între ele s-a interpus un alt stat care și-a proclamat independența, Ucraina. Deci Patriarhia Moscovei nici măcar nu ar avea dreptul să-și mențină jurisdicția canonică peste un stat care nici măcar nu-i mai este vecin. Apoi, din însăși titulatura patriarhului rus rezultă că el este „patriarhul Moscovei și a toată Rusia" (!).

Din nefericire, problema n-a fost soluționată, datorită, pe de o parte, imixtiunilor Patriarhiei Moscovei în problemele bisericești ale statului independent Moldova, iar pe de altă parte, datorită atitudinii neromânești, promoscovite și trădătoare a unor ierarhi basarabeni.

„Istoria ne dovedește cu prisosință că secretul dăinuirii noastre ca neam, în istorie, a constat în păstrarea unității de cuget și de simțire a românilor de pretutindeni, prin și în jurul mamei noastre comune: Biserica ortodoxă a neamului nostru. A neamului nostru românesc, și nicidecum a altor neamuri!”

(Patriarhul Teoctist la 1 decembrie 1992)

Surse

• Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993. ISBN 973-96208-3-3.

A se vedea și

• Basarabia înainte de 1812