Începuturile Mitropoliei Moldovei

Începuturile Mitropoliei Moldovei trebuie căutate în secolul al XIV-lea, când existau în Moldova slujitori ortodocși (protopopi, preoți, călugări, călugărițe), cu lăcașuri de cult, care, în mod firesc, trebuiau să aibă și ierarhi. Iosif Mușat, primul mitropolit cunoscut în Biserica Moldovei, era un pământean, „rudă” cu domnii țării, desigur călugărit și pregătit într-o mănăstire moldovenească.

Lupta stăruitoare dusă de domn, de cler și credincioși cu Patriarhia Ecumenică pentru recunoașterea unui mitropolit din propriul lor neam a fost încununată de izbândă. Curajul moldovenilor de a izgoni un mitropolit grec trimis de Patriarhie și de a se împotrivi hotărârilor sinodului patriarhal dezvăluie o maturitate, o experiență bisericească pe care au dobândit-o într-un timp mai îndelungat. Există deci toate motivele să fie presupusă o existența din timpuri mai îndepărtate a unei vieți bisericești organizate.

Întemeierea Moldovei

Începuturi

Și înainte de „descălecarea” lui Dragoș în Moldova și de „întemeierea" statului feudal propriu-zis, existau pe teritoriul Moldovei unele formațiuni politice locale.

Întrucât tătarii treceau adesea în Transilvania și Ungaria, după pradă și după robi, regii maghiari au fost nevoiți să întreprindă mai multe expediții împotriva lor. Cea mai însemnată a avut loc în anul 1343, sub regele Ludovic cel Mare (1342—1382), când tătarii au fost înfrânți și siliți să se retragă peste Nistru, în câmpiile din nordul Mării Negre și în Crimeea.

Dragoș

În 1352 sau 1353, în fruntea teritoriilor de la răsărit de Carpați, a ajuns voievodul român Dragoș din Maramureș, care și-a stabilit reședința la Baia, domnind vreo doi ani. I-a urmat fiul său Sas, tot cu o domnie scurtă, de patru ani. În 1359, a urmat fiul acestuia Bale sau Baliță.

Bogdan

Dar tot în 1359, a trecut din Cuhea Maramureșului în Moldova voievodul Bogdan, însoțit de fiii, rudele și apropiații săi. El a silit prin luptă pe fiii lui Sas să părăsească țara, apoi -— ajutat de unii locuitori ai Moldovei — a respins mai multe atacuri ale regelui Ungariei, care voia să reașeze pe Balc.

În felul acesta, Bogdan a izbutit să întemeieze statul independent Moldova. Și dacă întemeierea Țării Românești s-a datorat reunirii diferitelor formațiuni politice dintre Dunăre și Carpați, sub un conducător local — fie voievodul de la Câmpulung, fie cel de la Argeș — întemeierea Moldovei s-a făcut prin reunirea diferitelor formațiuni politice preexistente între Carpați, Nistru și Mare, de către un conducător venit de peste munți.

Cu alte: cuvinte, în Moldova este vorba de o descălecare — întâia lui Dragoș, apoi a lui Bogdan, amândoi veniți din Maramureș —, în timp ce în Muntenia întemeietorul era un conducător local.

Lațcu Vodă

Lui Bogdan i-a urmat în scaun fiul său Lațcu Vodă (c. 1365 — c. 1375), care a întins hotarele țării spre nord. El a întreținut relații de bună vecinătate cu Polonia, îngăduind, în acest scop, activitatea călugărilor catolici în Moldova. A înființat chiar și o episcopie catolică la Siret, în anul 1370. El a fost determinat să facă acest lucru din interese politice, trăind într-o perioadă de ofensivă a catolicismului, fiind deci nevoit să facă unele concesiuni celor două state catolice învecinate, Polonia și Ungaria, reunite în 1370 sub aceeași conducere a regelui Ludovic cel Mare al Ungariei (1342—1382).

Primii episcopi

Primul episcop a fost Andrei Jastrzebiec din Cracovia, hirotonit în anul următor, care a stat mai mult în Polonia (în 1388 a fost mutat ca episcop la Vilna, în Lituania), urmat de Ioan Sartorius († 1394) și Ștefan Martini-Zajaczek († 1412), care se pare că nici n-au venit în Moldova, ci au rămas în Polonia.

Mutarea la Suceava

Între anii 1375—1391 a domnit Petru Mușat, care a stabilit scaunul domnesc la Suceava, desăvârșind organizarea politică-administrativă a statului său.

Organizarea bisericească

Primii ierarhi

Istoriografia românească în trecut susținea că sub Bogdan I și Lațcu nu a existat o organizare bisericească ortodoxă. Teza este inacceptabilă. Din moment ce Bogdan I a ridicat biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți, o construcție monumentală pe atunci, cu prispă arhierească în altar (iar tradiția îi atribuie și schitul Bogdănești, lângă fosta capitală Baia), nu se poate concepe că el n-a avut lângă sine o față bisericească mai înaltă, adică un vlădică sau arhiereu, care să slujească la Curte, să hirotonească preoți, să sfințească biserici, într-un cuvânt, să îndrume viața bisericească din noul stat independent Moldova, așa cum avea contemporanul său Nicolae Alexandru Basarab la Argeș.

De asemenea, nu se poate admite ca Lațcu Vodă să fi acceptat înființarea unei episcopii catolice la Siret, pentru puținii credincioși catolici din țara sa, iar pentru credincioșii ortodocși, care formau majoritatea covârșitoare a populației, să nu fi avut nici un ierarh, mai ales că soția sa Ana și fiica sa Anastasia au fost bune ortodoxe, lucru de care se plângea și papa Urban V în 1372. Deci, ca și în cazul Țării Românești, odată cu statul moldovean unitar, a apărut și o organizare bisericească unitară, în frunte cu un singur ierarh, la început, poate cu titlul de episcop, apoi de mitropolit.

Rădăuți

Este de presupus că primii ierarhi ortodocși din statul independent Moldova și-au avut reședința la Rădăuți, având drept catedrală mitropolitană biserica cu hramul Sfântul Nicolae, ctitoria lui Bogdan I (unii istorici cred că și scaunul domnesc al lui Bogdan a fost tot la Rădăuți). Când facem această afirmație, ne gândim la faptul că, în a doua jumătate a secolului al XV-lea și la începutul celui următor, scaunul vlădicesc de la Rădăuți era cunoscut în documentele interne și sub numele de „Mitropolie”, deși cârmuitorului i se spunea episcop. Deci, se acorda scaunului de acolo un titlu onorific, pe care îl avusese, de drept, cu un secol și mai bine în urmă.

Apoi, faptul că domnii moldoveni din secolul XIV (cu excepția lui Petru I) au fost îngropați în biserică Sf. Nicolae vine tot în sprijinul tezei că la Rădăuți a fost inițial scaunul mitropolitan, și poate — la un moment dat — însuși scaunul domnesc.

În sfârșit, un „Pomelnic (al) sfintei Mitropolii Rădăuțului și sfintei mănăstiri”, copiat în 1780, după un exemplar mai vechi (publicat de prof. P. Rezuș), înșiră pe domnii moldoveni începând cu Bogdan I, iar între vlădici, sunt înșirați, până la Ioanichie al Rădăuților (primul atestat documentar, în 1472), alți opt vlădici. Aceștia erau: Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie, Grigorie, Savă și Ghelasie. Cum pentru secolele XVI—XVIII numele și succesiunea ierarhilor sunt absolut exacte, n-avem motive să punem la îndoială existența primilor opt ierarhi din Pomelnicul în cauză.

Suceava

Poate după numele primului vlădică — Nicolae — catedrala din Rădăuți, zidită în timpul său și al lui Bogdan I, a primit hramul Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei. Presupunem de asemenea că, în timpul lui Petru Mușat, scaunul mitropolitan s-a mutat de la Rădăuți la Suceava, unde era acum și reședința domnească.

Conflictul cu Patriarhia Ecumenică

Context istoric

Lui Petru Mușat i se datorează nu numai mutarea scaunului mitropolitan de la Rădăuți la Suceava, ci și primele încercări de a obține recunoașterea mitropoliei din țara sa de către Patriarhia Ecumenică.

Pentru a înțelege mai bine această problemă, este necesar să facem o scurtă incursiune în istoria Bisericii Ortodoxe din Halici și învecinat.

Halici și Kiev

În 1349 cnezatele rusești de Halici și Lvov au ajuns în stăpânirea regelui Cazimir cel Mare al Poloniei (1333—1370), iar în 1352 hotarele Poloniei s-au extins până la marginile Moldovei de nord. Pentru credincioșii ortodocși ucrainieni din Halici, se crease un scaun episcopal încă de la începutul secolului XII sub Jurisdicția Mitropoliei de Kiev.

Prin 1303—1305 episcopia a fost ridicată la treapta de mitropolie, fiindu-i supuse câteva eparhii rusești, în 1320 era o nouă episcopie, supusă Kievului, în 1344 iarăși mitropolie, iar în 1347 era pusă sub jurisdicția Kievului, pentru a treia oară, ca episcopie.

După cucerirea Țării Haliciului de către poloni, regele Cazimir a cerut patriarhului ecumenic Filotei, în 1370, să ridice pe episcopul Antonie al Haliciului la treapta de mitropolit, amenințând că în cazul unui răspuns negativ, va silii pe toți credincioșii ortodocși ucrainieni din regatul lui să treacă la catolicism. Prin aceasta, regele polon urmărea să rupă legăturile supușilor săi ortodocși din Țara Haliciului (Galiția) cu scaunul mitropolitan din Kiev și Moscova și, indirect, să înlăture pretențiile ducilor lituanieni și ale cnejilor ruși asupra Țării Haliciului.

În fața amenințării regelui polon, patriarhul și sinodul său au acceptat, în mai 1371, reînființarea Mitropoliei de Halici — pentru a treia oară — cu patru eparhii sufragane din ținuturile Haliciului. În actul de numire al mitropolitului Antonie, patriarhul și sinodul îi puneau în vedere să se adreseze mitropolitului Ungrovlahiei, „ca acolo, împreună cu el, să se facă alegerile și hirotoniile”. Înseamnă că Patriarhia se temea de o împotrivire a ierarhilor ruși la reînființarea Mitropoliei de Halici și mai ales la hirotonia de episcopi sufragani.

Românii și Halici

Trebuie reținut și faptul că până prin secolele XIII—XIV exista o numeroasă populație românească în părțile Haliciului, cu o organizare politică și bisericească independentă. În 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril Românul în orașul Przemysl. Dată fiind situația Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată, mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae și Ștefan — trecuți în Pomelnicul de care a fost vorba — au fost hirotoniți de episcopul de Halici, devenit în 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi din eparhiile învecinate.

Până de curând se admitea în istoriografia românească că domnitorul Petru Mușat s-a adresat mitropolitului Antonie al Haliciului, cu rugămintea de a-i hirotoni doi episcopi aleși de el, pe Iosif, ca episcop de Cetatea Albă (Άσπρόχαστρον) și pe Meletie în altă parte, — după unii pentru Rădăuți, după alții pentru Roman. Îndată după aceasta, domnul moldovean s-ar fi adresat Patriarhiei din Constantinopol, cerând recunoașterea celor doi ierarhi, a lui Iosif ca mitropolit al Moldovei cu scaunul la Suceava și a lui Meletie ca episcop, dar a fost refuzat, ajungându-se la un conflict cu Patriarhia, care a durat până în 1401. Teza este acceptabilă numai în parte, cum va fi discutat mai jos.

Strămutarea de la Rădăuți

Coroborând felurite surse documentare cu conjecturile logice enunțate mai sus, se poate concluziona că Petru Mușat a fost acela care a ridicat pe ierarhul de la curtea sa domnească, Iosif, hirotonit de Antonie al Haliciului, la treapta de mitropolit, cu scaunul la Suceava, situație la care era pe deplin îndreptățită țara sa independentă. Presupunem că este identic cu acel Iosif, fost episcop la Rădăuți, consemnat în locul al treilea în Pomelnicul amintit mai sus.

În dorința de a legaliza situația Bisericii din țara sa și a întâistătătorului ei, Petru Mușat a cerut Patriarhiei Ecumenice recunoașterea noii instituții create în țara sa, care, exista cu mult înainte, într-o altă formă. Probabil la Rădăuți a rămas de acum înainte o simplă episcopie, cu un număr redus de parohii (la sfârșitul secolului XV avea doar 50), ca o compensație pentru mutarea scaunului mitropolitan la Suceava. Pe seama acestui scaun de Rădăuți va fi fost hirotonit Meletie, tot de către mitropolitul Antonie al Haliciului.

Nu putem ști cu certitudine când a adresat Petru Mușat cererea sa Patriarhiei. Presupunem că prin anii 1381—1386. Tot în această perioadă a fost ctitorită biserica Mirăuți din Suceava care, pentru aproape un veac și jumătate, a slujit drept catedrală mitropolitană. Deci, nu este vorba de „întemeierea” sau „înființarea” unei mitropolii, ci de recunoașterea ei canonică din partea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol — suprema autoritate bisericească în Biserica Ortodoxă — așa cum se întâmplase în 1359 cu Mitropolia Ungrovlahiei și în 1371 cu Mitropolia Haliciului.

Aruncarea anatemei

Respingerea lui Teodosie

Patriarhul Nil, care păstorea pe atunci (1380—1388) a refuzat însă recunoașterea celor doi vlădici hirotoniți la Halici. Cauza refuzului patriarhal credem că a fost atât originea românească a celor doi ierarhi, dar mai ales teama că noua mitropolie moldoveană urmărea — prin ierarhii ei români — o completă „autocefalie” sau „independență” față de Patriarhie. Dar patriarhul, nu numai că a refuzat recunoașterea celor doi vlădici moldoveni, ci a mers mai departe, hirotonind ca mitropolit al Moldovei pe un grec cu numele Teodosie.

Aceeași atitudine potrivnică față de Biserica și domnul Moldovei au adoptat și patriarhii următori: Antonie IV (1389—1390 și 1391—1397) și Macarie (1390—1391), refuzând recunoașterea vlădicilor de neam român hirotoniți la Halici. În schimb, când s-a prezentat grecul Teodosie în Moldova, să-și ia scaunul mitropolitan în primire, — se pare că numai în 1391 —, i s-a răspuns că țara are mitropolit, fiind nevoit să se întoarcă de îndată la Constantinopol, fără să mai aibă pretenția de a reveni în scaunul de mitropolit al Moldovei. Patriarhul Antonie a interpretat retragerea acestuia ca o slăbiciune personală, fapt pentru care a desemnat, în 1392, ca mitropolit al Moldovei, pe un alt grec, Ieremia, pe care l-a și trimis să-și ia scaunul în primire.

Respingerea lui Ieremia

Deci, Patriarhia căuta să-și impună cu orice preț omul ei de încredere, așa cum avea și în Țara Românească, cu atât mai mult cu cât la Halici, după moartea mitropolitului Antonie (1391), a fost ales în scaunul mitropolitan episcopul Ioan de Luțk, sprijinit de Vladislav Iagello, regele Poloniei, împotriva voinței Patriarhiei, care voia să impună pe mitropolitul grec Mihail al Betleemului.

Aruncarea anatemei

Acest nou act arbitrar al patriarhului a nemulțumit și mai mult pe moldoveni, care au izgonit pe mitropolitul Ieremia. Firește, nici Patriarhia nu putea îngădui o asemenea jignire adusă unui mitropolit ales și trimis de ea. Drept pedeapsă, patriarhul ecumenic, prin mitropolitul Ieremia, a aruncat anatema asupra tuturor locuitorilor Moldovei: domn, vlădici, boieri, preoți și credincioși.

Venirea în țară a lui Ieremia și aruncarea anatemei asupra țării s-a petrecut înainte de 1393, deci în timpul domniei lui Roman Mușat (1391—1394), pentru că în martie 1393, Ieremia participa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, semnând ca „smeritul mitropolit al Mavrovlahiei”.

Sub aceeași semnătură apare și la alte ședințe ale sinodului patriarhal între anii 1393—1394. În 1393, căzând țaratul bulgar de la Târnovo sub turci, Patriarhia de acolo a fost desființată și ultimul patriarh, Eftimie, trimis în exil. Biserica bulgară a ajuns atunci sub jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol, care a trimis la Târnovo — ca locțiitor de mitropolit — tocmai pe acest Ieremia, dându-i îngăduința „de a săvârși acolo toate cele ce se cuvin arhieriei”, dar fără ca să aibă dreptul de înscăunare. Cu aceasta, misiunea lui în Moldova se poate socoti încheiată.

În urma acestor fapte, legăturile dintre Patriarhia de Constantinopol și Moldova s-au rupt pentru câțiva ani.

Protopopul Petru

După urcarea pe scaunul domnesc al celui de-al treilea Mușatin, Ștefan (1394—1399), s-au făcut încercări și dintr-o parte și din alta pentru stingerea neînțelegerilor dintre Moldova și Patriarhia ecumenică. În primăvara anului 1395, Ștefan Mușat a trimis la Constantinopol o solie, în frunte cu protopopul Petru, cu daruri și scrisori către patriarh, rugându-l să ridice blestemul aruncat cu câțiva ani înainte și să recunoască pe Iosif și pe Meletie ca ierarhi canonici în Moldova. Scrisorile voievodului nu s-au păstrat.

Cunoaștem numai patru scrisori ale patriarhului Antonie, din mai 1395, adresate către domnitorul „Rusovlahiei” (Vlahia de lângă Rusia), protopopului Petru, clerului și credincioșilor din Moldova, iar ultima, celor doi vlădici. Patriarhul refuza, în termeni categorici, recunoașterea celor doi ierarhi moldoveni, pe care îi îndruma să se prezinte la Constantinopol, spre a fi judecați de sinodul patriarhal.

În același timp, protopopul Petru a fost numit — împotriva voinței sale, după cum recunoștea însuși patriarhul — ca „dichiu”, adică împuternicit sau reprezentant al său la conducerea treburilor mitropoliei, fixându-i aproape aceleași atribuții ca și unui episcop, cu excepția hirotoniilor, pe care urmau să le facă arhiereii vecini. Domnitorul, clerul și poporul erau sfătuiți să alunge din țară pe mitropolitul Iosif și pe episcopul Meletie.

Se înțelege că scrisorile și amenințările patriarhului au rămas fără urmări, iar protopopul Petru nici nu și-a luat în primire slujba la care-l îndatorase patriarhul împotriva voinței sale.

Ridicarea parțială a anatemei

Ridicarea anatemei

În aceste frământări, în septembrie 1395, s-a ivit o nouă încercare de aplanare a neînțelegerii, pornită de data aceasta chiar din partea patriarhului ecumenic.

Acesta, în înțelegere cu împăratul-Bizanțului Manuil II Paleologul (1391—1425), a trimis pe mitropolitul de Melitene „în părțile Valahiei” (probabil în Țara Românească), ca să pună în rânduială cele ce i-a spus patriarhul „prin viu grai, cum și cele cuprinse în scrisorile către domnii de acolo”. El urma să plece apoi în părțile Mavrovlahiei, unde, cu ceva timp înainte, iscându-se o pricină din partea unor episcopi, s-a aruncat asupra lor afurisenia. Patriarhul îi poruncea mitropolitului să nu facă nimic în privința ierarhilor, dar cu privire la credincioși, îi dădea dezlegare să facă cum va socoti mai potrivit, păzind însă și rânduiala canonică, deoarece numai așa vor dobândi întărire măsurile pe care le va lua.

Bizantinologul francez Vitalien Laurent socotește că acest mitropolit a ridicat anatema aruncată asupra clerului și a poporului, măsură aprobată și de sinodul patriarhal. Acest lucru rezultă dintr-o scrisoare adresată în mai 1401 de patriarhul Matei, mitropolitului Ungrovlahiei (în acel timp păstorea Antim Critopol). Scrisoarea respectivă a fost pricinuită de plângerea pe care o făcuse un preot din Moldova, anume Isidor, împotriva mitropolitului Ungrovlahiei care-l oprise de la săvârșirea celor sfinte, întrucât era hirotonit de Iosif al Moldovei, aflat sub anatemă.

Patriarhul cu sinodul său au cercetat cazul preotului Isidor, hotărând că poate săvârși cele ale preoției, chiar dacă a fost hirotonit de Iosif, căci „deși acesta este sub învinuire, nu este însă fără har sfințitor, așa încât să-i fie oprite hirotoniile”. În aceeași scrisoare se relata că preoții și credincioșii au fost scoși de sub anatemă de către sinodul patriarhal, excepție făcând boierii și cei doi vlădici.

Alte încercări de reconciliere

În ianuarie 1397, patriarhul a trimis ca „dichiu și exarh” în părțile Haliciului pe mitropolitul Mihail al Betleemului, care mai fusese acolo prin anii 1393—1394. Acest Mihail avea și misiunea de a încerca o împăcare a lucrurilor în Biserica Moldovei.

Cu toate îndrumările date, se vede că nici misiunea acestuia n-a dus la o împăcare în sensul dorit de Patriarhie, adică de a pune stăpânire pe Biserica moldovenească.

Între timp, se pare că a intervenit pe lângă patriarh și mitropolitul Ciprian al Kievului, în vederea stingerii neînțelegerii dintre Patriarhie și Moldova, lucru ce rezultă dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o patriarhul Antonie, în ianuarie 1397. Stingerea neînțelegerilor s-a făcut câțiva ani mai târziu, după moartea lui Antonie IV (1397), și urcarea pe scaunul patriarhal din Constantinopol a lui Matei T. (1397-1410), precum și după ocuparea scaunului de domn al Moldovei de către Alexandru cel Bun (1400-1432).

Recunoașterea Mitropoliei

Alexandru cel Bun

Pasul făcut spre împăcare prin ridicarea anatemei aruncate asupra clerului și poporului, în 1395, a fost urmat de un alt pas, hotărâtor, pe care l-a făcut noul domnitor al Moldovei, Alexandru cel Bun.

Trimiterea soliei

Situația nu mai putea să dureze, căci nici moldovenii nu erau liniștiți, știindu-se sub anatemă și în neînțelegere cu cea mai înaltă autoritate bisericească a Răsăritului ortodox, dar nici Patriarhia nu mai putea îngădui această situație, care putea folosi propagandei catolice, pierzând de sub influența ei o țară în plină dezvoltare.

Așa se explică de ce solia trimisă de Alexandru cel Bun la Patriarhia ecumenică, prin iunie sau iulie 1401, cu rugămintea de a recunoaște pe mitropolitul Iosif, a întâmpinat acum toată înțelegerea. Delegația, formată din „boieri și ieromonahi”, a înmânat patriarhului și Sfântului Sinod mai multe scrisori „și au răspuns și prin viu grai” tuturor întrebărilor cu privire la Iosif, la locul său de origine și la hirotonia sa.

Scrisorile trimise din Moldova nu s-au păstrat. Cunoaștem însă, în parte, cuprinsul acestor scrisori și „cartea patriarhală” (gramata) înmânată soliei moldovene. Și din scrisoarea adresată de patriarh lui Alexandru cel Bun, amândouă cu data de 26 iulie 1401. Aceste două acte aveau un cuprins asemănător, expunând pe scurt situația din Biserica Moldovei.

Discuțiile avute

Din gramata patriarhală — care este actul de recunoaștere al noii mitropolii, dar mai ales al întâistătătorului ei — rezultă că solii moldoveni au relatat că vlădica Iosif „n-a venit de altundeva, precum ziceau unii, pe când a fost hirotonit și trimis în țară acel Ieremia, ci este localnic (τοπικός) și rudă cu domnii țării”. Se arată apoi că a fost trimis de ei toți la mitropolitul Haliciului, „care luase voie sinodicească a hirotoni episcopi în episcopiile Rusiei Mici”.

Se menționa, de asemenea, că Iosif „a fost hirotonit de al Haliciului, încă de la început, ca drept episcop în Moldovlahia și nu în altă parte”. Reiese din aceste cuvinte ca Iosif n-a fost episcop de Cetatea Albă, cum s-a susținut în vechea istoriografie, ci a fost hirotonit direct pentru Moldova, probabil pentru Rădăuți, mai ales că pe atunci Cetatea Albă aparținea genovezilor, fiind locuită de o seamă de alte neamuri străine, potrivnice Ortodoxiei.

Decizia patriarhiei

Întrucât unii dintre membrii sinodului „aveau mare îndoială” ca „nu cumva lucrul să fie într-alt chip”, s-a hotărât să fie trimiși în Moldova doi delegați: ieromonahul Grigorie Țamblac și diaconul Manuil Arhon, care să facă o cercetare în legătură cu validitatea hirotoniei mitropolitului Iosif.

Sfârșitul dezbinării

Nu se cunosc amănunte cu privire la modul în care și-au îndeplinit misiunea în Moldova cei doi trimiși patriarhali. Desfășurarea ulterioară a faptelor arată că ei s-au convins că tot ceea ce relatase solia moldoveană la Constantinopol corespundea adevărului.

Drept aceea, au prezentat un raport patriarhului, prin care propuneau ridicarea interdicției rostite mai înainte împotriva lui Iosif și recunoașterea sa ca mitropolit al Moldovei. Raportul lor va fi fost pus în discuția sinodului pe la sfârșitul anului 1401 sau începutul anului 1402. Doi membri ai sinodului s-au pronunțat în favoarea lui Iosif, iar alți doi — partizani ai lui Ieremia — s-au opus.

Patriarhul Matei a recunoscut însă pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Decizia sa a fost contestată de Ieremia ca necanonică. Se pare că aceasta a fost una din acuzele pe care le-au adus patriarhului adversarii săi, care au izbutit să-l înlăture pentru un timp din scaun, dar în cele din urmă a fost reintegrat. Mitropolitul Ieremia este întâlnit în acte prin 1407-—1408, făcând mereu demersuri pentru recunoașterea sa ca mitropolit canonic al Moldovei. Faptul că în ultimele scrisori patriarhale nu se mai amintea de episcopul Meletie, ne duce la presupunerea că el murise între timp.

Cu aceasta s-a încheiat dureroasa dezbinare care dăinuia de atâtea ani între Moldova și Patriarhia ecumenică.

Aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou

Potrivit unei puternice tradiții, reședința primului mitropolit al Moldovei a fost la mănăstirea Mirăuți din Suceava, ctitoria lui Petru Mușat, situată în apropierea curții domnești. Acest lucru îl consemnează și Misail Călugărul, în interpolarea făcută la Letopisețul lui Grigore Ureche.

Spre a consfinți și mai mult caracterul de scaun domnesc și mitropolitan al orașului Suceava, în anul 1402, la îndemnul mitropolitului Iosif, Alexandru cel Bun a adus aici, de la Cetatea Albă, moaștele Sfântului Ioan cel Nou.

Acesta fusese negustor grec în orașul Trebizonda, în Asia Mică și suferise moarte de martir în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, pentru că nu voise să se lepede de credința creștină, așa cum îl îndemnau tătarii, stăpânitorii de atunci ai orașului.

Pe când alaiul cu moaștele sale se apropia de Iași, domnitorul, mitropolitul, boierii, o mulțime de preoți și credincioși i-au ieșit întru întâmpinare la locul numit „Poiana Vlădicăi”, însoțindu-l apoi până la Suceava. Acolo, moaștele au fost așezate în biserica Mirăuților.

Cu acest prilej, ieromonahul Grigorie Țamblac — rămas la Curtea lui Alexandru cel Bun — a rostit o frumoasă cuvântare despre viața și patimile Sfântului mucenic Ioan, noul ocrotitor al țării și al Bisericii moldovenești. Această Viață a Sfântului Ioan cel Nou, scrisă în limba slavă, s-a păstrat între cuvântările lui Grigorie Țamblac, fiind prima operă originală cunoscută în Moldova.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.

A se vedea și

• Începuturile Mitropoliei Țării Românești