Începuturile Mitropoliei Țării Românești

Începuturile Mitropoliei Țării Românești trebuie căutate înainte de documentul din 1359, care era doar recunoașterea unei realități existente și nu desemna înființarea unei noi instituții în sine. Cu toate acestea, primul mitropolit cunoscut al Țării Românești este Sf. Iachint, strămutat din Mitropolia Vicinei fie la Câmpulung fie la Argeș, unde a înființat oficial renumita Mitropolie a Ungrovlahiei, care avea să ajute întreaga Ortodoxie la sud de Dunăre în secolele ce au urmat.

Întemeierea Țării Românești

Secolul XIII

În diploma cavalerilor ioaniți din anul 1247, se făcea amintire de anumite formațiuni politice — cnezate și voievodate — în teritoriul cuprins între Carpații meridionali și Dunăre, precum și de existența unor biserici, episcopi și arhiepiscopi.

Pe temeiul acestor relatări, se poate deduce că pe lângă fiecare din cnejii pomeniți atunci: Litovoi, Ioan, Farcaș și Seneslau, — dar și în alte formațiuni politice, încă necunoscute — a trebuit să activeze și câte un ierarh. Un ierarh va fi existat și mai târziu, la curtea lui Litovoi, cel din 1277. După mișcarea lui Litovoi a urmat un răstimp de aproape o jumătate de veac în care nu mai sunt știri documentare despre voievozii de la sud de Carpați.

Secolul XIV

În 1324, constatăm însă că în locul formațiunilor politice anterioare exista un singur stat, iar în locul cnejilor și voievozilor din secolul al XIII-lea exista acum un singur conducător, în persoana lui Basarab I întemeietorul, fiul lui Tihomir.

Nu cunoaștem nici etapele și nici modul în care s-a desfășurat procesul de unificare al fostelor cnezate și voievodate. Este lucru stabilit astăzi că întemeierea Țării Românești s-a datorat voievozilor de la Câmpulung și Argeș, care au început acțiunea de unificare a diferitelor cnezate și voievodate din dreapta și din stânga Oltului, sub o singură stăpânire românească. Desăvârșirea unificării statului s-a făcut sub Basarab I (c. 1310—1352), cunoscut de tradiția populară sub numele de „Negru Vodă”.

În 1330, prin lupta pe care a avut-o cu regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1307 1342), -— după unii între Câmpulung și Bran, după alții prin Loviștea — Basarab a izbutit să înlăture pentru totdeauna suzeranitatea maghiară și să câștige independența Țării Românești. Lupta este relatată în așa-numita Cronică pictată de la Viena (Cronicon pictum Vindobonense).

Țara pe care o cârmuia Basarab se întindea de la Carpații Meridionali la Dunăre și de la Porțile de Fier până în teritoriile din nordul Dobrogei și în cel din stânga brațului Chiliei. După o îndelungată și strălucită domnie, Basarab I și-a sfârșit viața în 1352, fiind îngropat în biserica zisă „a lui Negru Vodă” din Câmpulung, ctitoria sa.

Scaunul domnesc a fost ocupat, din 1352 până în 1364, de fiul său Nicolae Alexandru. Acesta a călăuzit țara cu pricepere, desăvârșindu-i organizarea, stând în strânse legături cu statele slave din sud, Bulgaria și Serbia.

Organizarea bisericească

Secolul XIII

Este de presupus că, în timpul unificării politice a vechilor formațiuni cneziale și voievodale, s-a produs și o unificare a organizației bisericești. Mai exact, în locul mai multor episcopi existenți în jurul fiecărui cneaz sau voievod, a fost ales un singur ierarh, purtând titlul onorific de mitropolit.

În practica Bizanțului și a altor state ortodoxe, orice structură de stat implica și o structură bisericească. Așa s-au întâmplat lucrurile și în statele slave învecinate. În anul 1204, în statul Asăneștilor, Ioniță a fost recunoscut ca „rege al bulgarilor și vlahilor”, iar capul Bisericii a fost ridicat la rangul de arhiepiscop.

În 1217, marele jupan Ștefan Dușan a devenit rege al Serbiei, iar peste doi ani fratele său, Sava, a fost recunoscut ca arhiepiscop. Când același Dușan a luat titlul de „țar”, arhiepiscopul său a devenit „patriarh al sârbilor și grecilor”.

Recunoașterea din 1359

Aceleași schimbări trebuie să se fi petrecut și în ținuturile românești. Odată ce Basarab I a devenit singurul domnitor al Țării Românești, ierarhul de la curtea sa a fost ridicat la rangul de „mitropolit”. Nu avem cunoștință despre niciun ierarh muntean până în anul 1359, când este menționat documentar Iachint, care în 1348 era mitropolit la Vicina, iar peste câțiva ani (cel târziu în 1352), a fost transferat la Câmpulung sau Argeș.

Mutarea unui mitropolit de la Vicina la una dintre cele două orașe menționate se explică prin faptul că Vicina aparținea de mai multe decenii Țării Românești. Astfel, în anul 1321, călătorul și geograful arab Abulfeda menționa că Isaccea (un oraș situat lângă Vicina) se afla „în țara vlahilor”. De asemenea, o cronică în versuri despre expediția begului Umur din Anatolia la gurile Dunării (în jurul anilor 1337 sau 1338), arăta că Chilia se afla „la granița Valahiei”, ceea ce indică faptul că teritoriul condus de Basarab I se întindea până acolo. Astfel, avem două surse care atestă faptul că stăpânirea lui Basarab I se întindea pe ambele maluri ale Dunării maritime.

Cu toate acestea, această organizare bisericească centralizată, condusă de un mitropolit, nu era încă recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care reprezenta autoritatea supremă bisericească în Răsărit. Recunoașterea oficială a fost obținută de Nicolae Alexandru Basarab în 1359.

Totuși, având deja un mitropolit în țara noastră înainte de această dată, documentul din 1359, mult timp considerat actul de înființare a Mitropoliei Ungrovlahiei, trebuie privit doar ca o recunoaștere a unei realități existente și nu ca înființarea unei noi instituții.

Cele două documente

Există două documente referitoare la această recunoaștere, ambele din mai 1359, scrise în limba greacă.

• Primul document reprezintă hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul Iachint - fost de la Vicina - era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei.
• Cel de-al doilea document este o scrisoare a patriarhului ecumenic Calist I (1350-1354 și 1355-1363) adresată domnitorului Nicolae Alexandru, prin care i se comunica hotărârea sinodului. În această hotărâre sinodală se menționa că domnitorul Nicolae Alexandru „a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale”, ca Biserica din țara sa să fie sub autoritatea canonică a scaunului Patriarhiei din Constantinopol, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh și care să facă parte din sinodul patriarhal.

În acest scop, domnul „a și chemat cu ceva timp înainte pe Prea Sfințitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint și a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa”. El a cerut Patriarhiei să recunoască strămutarea acestui ierarh de la Vicina „la Biserica a întregii Ungrovlahii”, urmând ca după decesul său, „să fie ales altul și hirotonit de către Prea Sfânta mare Biserică a lui Dumnezeu cea păstorită de noi, să fie trimis acolo ca păstor și arhiereu legiuit al întregii Ungrovlahii...”. Astfel, Iachint a devenit „Prea Sfințitul Mitropolit al întregii Ungrovlahii, preacinstit și iubit frate în Domnul”. Pe baza acestei hotărâri și în virtutea harului hirotoniei întru arhiereu, noul mitropolit urma „să întărească credincioșii, în întreaga eparhie și parohie a sa, să promoveze pe tineri în treapta de ipodiaconi și diaconi, să hirotonisească preoți și să preia în responsabilitatea sa toate drepturile din orice parte ar fi”. În același timp, se dispunea,

ca toți clericii din acea țară și toți ceilalți călugări sau laici sfințiți, să asculte și să se supună ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, să primească cu bucurie și să împlinească toate cerințele și sfaturile pe care le va oferi și le va învăța pentru folosul lor spiritual.

Prin scrisoarea adresată domnitorului Nicolae Alexandru, patriarhul îl înștiința că a hotărât — împreună cu sinodul —, având și încuviințarea împăratului Ioan V Paleologul (1341—1376 și 1379—1391), ca Iachint „să fie de acum înainte ...legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia”, având dreptul să facă în eparhia sa „toate cele ce se cuvin unui arhiereu legiuit”. Îndatora totodată pe domn să facă, în numele său și al urmașilor săi, o „scrisoare cu jurământ”, prin care să promită că și în viitor vor rămâne sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol și vor primi arhiereu de acolo. Scrisoarea se încheia cu îndemnul către domn de a se ține strâns de „dogmele cele primite de toți și moștenite din părinți și sănătoase” și cu urarea ca Dumnezeu să-l țină „scutit de boli, bucuros, sănătos și mai presus de toată întâmplarea cea neplăcută”.

Deci prin aceste două scrisori se ratifică un fapt împlinit anterior, cu alte cuvinte, se legalizează situația lui Iachint, care fusese chemat „cu ceva timp înainte” în fruntea Bisericii din Țara Românească. Nu se precizează însă de cât timp era Iachint pe lângă voievod. Din hotărârea sinodului patriarhal reiese că domnul a cerut încuviințarea strămutării lui Iachint „nu numai o dată, ci de mai multe ori”, iar în scrisoarea către domn se amintea de „scrisorile domniei tale și din cele de la început și din cele din urmă”, ceea ce arată că e vorba de un timp mai îndelungat. Din ambele scrisori, reiese și faptul că inițiativa alegerii și mutării lui Iachint a aparținut domnitorului și că el a stăruit mult ca noul mitropolit să fie Iachint și nu altcineva. Această stăruință se poate explica prin relațiile personale dintre ei doi, deci prin prețuirea de care se bucura Iachint din partea domnului, care va fi avut prilejul să-l cunoască, dat fiind că Vrăcina aparținea acum Țării Românești. N-ar fi exclus ca această stăruință a domnului să fi fost determinată și de faptul că Iachint va fi fost un bun cunoscător al limbii române și al celei slave.

De ce Patriarhia Ecumenică ?

O altă problemă care se pune este și aceea a cauzelor care l-au determinat pe Nicolae Alexandru să se adreseze Patriarhiei ecumenice pentru recunoașterea organizării canonice a Bisericii din țara sa și nu Bisericilor Ortodoxe învecinate din Bulgaria și Serbia.

Răspunsul este simplu. Nu s-a adresat patriarhului de la Târnovo, căci pe la jumătatea secolului al XIV-lea, statul bulgar — la întemeierea căruia contribuiseră și românii, cu două secole în urmă — era în vădită decădere, fapt care a și dus la desființarea lui de către turci, în 1396. Apoi, pe tărâm bisericesc, ereziile din secolele anterioare, bogomilismul și adamitismul, erau și acum destul de răspândite, încât, pentru a statornici pacea între credincioși, marele patriarh Teodosie al Târnovei († 1356) a fost nevoit să convoace două mari sinoade la Târnovo (1350 și 1355), pentru lămurirea dreptei credințe și pentru osândirea învățăturilor eretice amintite. În astfel de situații, domnul muntean nu se putea gândi să intre în legături canonice cu Biserica bulgară și să ceară binecuvântarea patriarhului de Târnovo pentru mitropolitul său.

Nu s-a adresat Bisericii sârbe, căci și aceasta se găsea într-o situație canonică neclară. În 1346 — după ce Ștefan Dușan (1331-1355) s-a încoronat ca „țar al sârbilor și grecilor” — un sinod întrunit la Skopje, cu învoirea patriarhilor de Târnovo și Ohrida, a proclamat pe arhiepiscopul Ioanichie I de Ipek, ca patriarh sârb, a cărui jurisdicție se întindea nu numai peste vechiul regat sârb, ci și peste teritoriile cucerite de Ștefan Dușan. Dar împotriva proclamării acestei noi Patriarhii, s-a ridicat patriarhul ecumenic Calist, care a aruncat anatema asupra Bisericii, patriarhului, țarului și poporului sârb. Anatema a fost ridicată abia în anul 1375, de către patriarhul ecumenic Filotei, care a recunoscut, în același timp, și Patriarhia sârbă. Se înțelege că în asemenea împrejurări, domnul Țării Românești nu se putea adresa Patriarhiei sârbe, aflată pe atunci sub anatemă.

Rămânea deci ca domnitorul Nicolae Alexandru să se adreseze Patriarhiei de Constantinopol. La aceasta era îndemnat de trei motive.

• Mai întâi, fiindcă mitropolitul de Vicina depindea direct de Patriarhie, prin urmare numai ea și sinodul ei aveau dreptul să aprobe mutarea lui la o altă eparhie.
• În al doilea rând, nu trebuie să trecem cu vederea situația scaunului patriarhal de Constantinopol, ca primul între patriarhiile apostolice ale Răsăritului (urmat de Alexandria, Antiohia și Ierusalim).
• În sfârșit, se adaugă faptul că Constantinopolul era capitala imperiului bizantin, pe atunci considerat încă cea mai însemnată putere politică în sud-estul Europei.

De aceea, mutarea lui Iachint de la Vicina pe scaunul Ungrovlahiei s-a făcut după cum se arată în cele două scrisori amintite mai sus — cu consimțământul „prea puternicului și sfântului împărat”, care, în Bizanț, avea ultimul cuvânt nu numai în problemele politice, ci și în cele bisericești. Deci actul din 1359 avea și o latură politică, pentru că domnul muntean avea nevoie de recunoașterea statului său de către împăratul Bizanțului, chiar dacă o făcea indirect.

La rândul său, împăratul avea interes să ajungă la o înțelegere cu Țara Românească, mai ales că tocmai în același an, în 1359, turcii își făceau prima dată apariția sub zidurile Constantinopolului. Dar însăși Patriarhia avea interesul să satisfacă dorința domnului muntean, pe de o parte ca să aducă Biserica Ungrovlahiei în dependența ei directă — și prin aceasta creștea și prestigiul ei —, iar pe de altă parte, integrarea directă a acestei Biserici în ierarhia constantinopolitană însemna o întărire a rezistenței Ortodoxiei în aceste părți în care propaganda catolică se făcea tot mai simțită (a doua soție a lui Nicolae Alexandru, doamna Clara, era catolică).

Reședințele mitropoliei

Cunoscând toate aceste lucruri, trebuie pusă întrebarea: unde și-a avut reședința Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, pentru că cele două acte patriarhice din mai 1359 nu precizează acest lucru?

Câmpulung

O serie de istorici au susținut că reședința sa a fost la Argeș. Dar astăzi, cei mai mulți istorici socotesc că după 1330, reședința primilor domni ai Țării Românești (Basarab I și Nicolae Alexandru) nu a fost aici, ci la Câmpulung (C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu ș.a.), mai ales că în 1330, se pare că Argeșul a fost pustiit de oștile lui Carol Robert al Ungariei.

Ei au și fost înmormântați acolo, în biserica zisă a lui Negru Vodă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (o inscripție descoperită pe peretele bisericii domnești din Curtea de Argeș spune: „în anul 6860 (1352) la Cîmpulung a murit marele Basarab voievod”). Reședința domnească apare la Argeș abia sub Vladislav (Vlaicu) Vodă (primul act emis la Argeș este din 1369). Dacă reședința primilor doi Basarabi a fost la Câmpulung, atunci, în chip firesc, trebuie să admitem că și reședința mitropolitului Iachint și a prezumtivilor săi înaintași a fost tot în acest oraș, desigur la biserica amintită, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Când Vlaicu Vodă a mutat reședința domnească la Argeș, atunci va fi luat acolo și pe mitropolitul țării.

Argeș

După ultimele cercetări, la Argeș a slujit drept catedrală mitropolitană biserica domnească cu hramul Sfântul Nicolae, pe care unii istorici o socotesc ctitoria lui Nicolae Alexandru Basarab, poate începută chiar de Basarab întemeietorul, iar alții, dimpotrivă, o consideră ctitorită de Vladislav I. Se pare că aceasta a fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi, poate de la sfârșitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Vlad Dracul (1436—1442 și 1443—1446), fiul lui Mircea cel Bătrân, a ridicat din temelie o nouă biserică mitropolitană, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, — la aproximativ 2 km de orașul Curtea de Argeș (pe moșia Flămânzești) — sfințită la 15 august 1439. Ridicarea acestei noi biserici avea o triplă semnificație:

1. Funerară (pentru a servi ca necropolă domnească — deși Vlad Dracul a fost îngropat la Târgșor, unde a fost decapitat);
2. Dinastică (spre a sublinia continuitatea sa cu a vechilor Basarabi)
3. Cruciată (vrând să facă din ea centrul luptei cruciate împotriva expansiunii otomane — pe turnul bisericii nu a încastrat stema țării, ci însemnul dragonului).

Mutând mitropolia de la biserica domnească în lăcașul ridicat de el, voievodul urmărea să-i confere o notorietate și mai largă. Probabil în 1475 sau, 1484, în cursul unor cutremure de pământ care au impresionat pe contemporani, biserica lui Vlad Dracul s-a năruit.

Târgoviște

Dat fiind faptul că reședința domnească se mutase încă din timpul lui Mircea cel Bătrân la Târgoviște n-ar fi exclus ca mitropolitul să se fi stabilit către sfârșitul secolului al XV-lea la mănăstirea Dealu, situată în apropiere. Din actele interne, aflăm pe mitropoliții țării alături de domni la Gherghița, în 1482, la Târgoviște, în 1483, și la București, în 1494 și 1508. Abia la 17 august 1517 reședința mitropolitană a fost mutată definitiv la Târgoviște, în biserica începută de Radu cel Mare și terminată de Neagoe Basarab.

Pe locul vechii biserici a lui Vlad Dracul a ridicat apoi Neagoe Basarab minunata sa ctitorie de la Argeș, sfințită la 15 august 1517, care stârnește până azi admirația tuturor vizitatorilor. Pisania acesteia spune că Neagoe a găsit biserica de la Argeș „dărâmată și neîntărită”.

Jurisdicția

Jurisdicția noii mitropolii se întindea asupra întregii Țări Românești, Iachint fiind numit în scrisorile patriarhale „mitropolit a toată Ungrovlahia”. În ceea ce privește numele de Ungrovlahia, cea mai acceptabilă interpretare este aceea că prin ea trebuie să înțelegem „Vlahia de lângă Ungaria” (D. Onciul, C. C. Giurescu).

Teritoriul Țării Românești era în creștere, iar populația românească ortodoxă se înmulțea mereu. Vladislav I (Vlaicu) Vodă (1364—c. 1377) stăpânea în Transilvania cunoscutele feude Amlașul și Făgărașul, iar înspre apus Banatul de Severin.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, hotarele țării, înspre răsărit, ajungeau până „la marea cea mare”, în „părțile tătăraști” și la „cetatea Dîrstorului”, deci cuprindeau și Dobrogea.

Jurisdicția Mitropoliei rezultă din titulatura pe care o acorda patriarhul ecumenic mitropolitului Țării Românești în 1401: „Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor”. Prin „Plaiuri” s-au înțeles fie numai feudele transilvănene stăpânite de domnii munteni (D. Onciul), fie „regiunile subcarpatice din Banat și Transilvania” (I. Nistor). Socotim însă că „Plaiurile” cuprind întreaga Transilvanie, iar titlul de „exarh” (ἔξαρχος) acordat mitropolitului muntean avea sensul de reprezentant, delegat sau împuternicit al patriarhului de Constantinopol peste credincioșii ortodocși din Ungaria și Transilvania, unde nu-și putea exercita jurisdicția direct, întrucât se afla între granițele unui stat feudal catolic.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.

A se vedea și

• Începuturile Mitropoliei Moldovei