Arhitectura bisericească românească

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Arhitectura bisericească românească dezvoltă stilul arhitectonic ortodox, îmbinând atât elemente arhitecturale occidentale, cât și mai ales înfluențele artei populare locale într-un spirit autohton pentru a exprima geniul artistic românesc.

Secolele XI-XIII

Fundațiile bisericilor de la Dinogetia-Garvăn și de la Niculițel sunt semificative pentru începuturile arhitecturii românești în piatră la noi (secolele XI—XII). Prima cuprindea o singură încăpere, de plan pătrat, cu o absidă spre răsărit, iar turla probabil se sprijinea pe patru arce semicilindrice. Era zidită în manieră bizantină, cu straturi de piatră brută, alternând cu fâșii de cărămidă aparentă. Urme de zugrăveală în tempera, rămase pe unele fragmente de tencuială, duc la presupunerea că lăcașul a avut o decorație interioară probabil cu motive geometrice și florale (V. Vătășianu consideră că această bisericuță este o amenajare a unui baptisteriu din secolul IV).

Biserica de la Niculițel, din care s-au păstrat numai o parte din fundații, constituie prima atestare în țara noastră a planului numit „treflat”. Era formată dintr-o navă dreptunghiulară, cu trei abside adiacente la est, sud și nord, din partea estică a edificiului. Tipul bisericii treflate e foarte vechi, fiind atestat încă din epoca paleocreștină (secolul IV), apoi în regiunile sud-dunărene unde se cunosc astfel de edificii din secolele XI—XII. Acest plan, în varianta numită a „triconcului”, va fi frecvent folosit în arhitectura medievală din Țara Românească și Moldova, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea (în „planul treflat” cele trei abside se leagă direct unele de altele în capătul de est, iar în cel „triconc” ele sunt adosate unui dreptunghi, ale cărui colțuri rămân aparente între abside).

Secolul XIV

Țara Românească

Cea mai veche realizare a arhitecturii medievale din Țara Românească — și care a ajuns pînă la noi în bună stare — este biserica domnească din Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae, a cărei construcție a început de prin anii 1351—1352. A servit un timp drept catedrală a Mitropoliei Ungrovlahiei. Este concepută după modelul clasic al bisericii în formă de „cruce greacă înscrisă”, creație a arhitecturii bizantine din epoca Commenilor. Se pare că aceleiași epoci i-au aparținut alte două monumente în formă de „cruce greacă”: biserica Mitropoliei din Târgoviște (refăcută de Sf. Neagoe Basarab și dărâmată către sfârșitul secolului XIX) și biserica din Hârtești (jud. Argeș, fost Muscel), dar cu anumite deosebiri față de cea din Argeș, încât prototipurile lor trebuie căutate în alte părți.

Cel mai de seamă monument de arhitectură din această perioadă este biserica mănăstirii Cozia. Este în plan triconc, cu pronaosul pătrat, naosul dreptunghiular, acoperit cu o boltă semicilindrică, în mijlocul ei ridicându-se o turlă, pe o bază pătrată și prin intermediul pandantivilor. Atât prin structură, cât și prin elementele decorative, biserica mănăstirii Cozia aparține unui tip des întâlnit în Serbia medievală (la Krușevaț, Ravanița, Smederevo ș.a.). Repertoriul de motive decorative se pare că își are originea îndepărtată în monumentele armeano-georgiene din secolele XI—XII. Biserica mănăstirii Cozia, prin structura și decorul său sculptural, se situează printre cele mai importante creații culturale din întreg sud-estul european. Ea a servit ca model pentru cea mai mare parte a bisericilor ridicate în Țara Românească în secolele următoare. În această epocă, a inspirat construcția fostului schit Brădet-Argeș.

Fără îndoială că în cadrul șantierelor de la Vodița, Tismana și Cozia s-au format și numeroși meșteri locali, români. Prin munca și capacitatea creatoare a acestora, s-au înălțat, tot în ultimul sfert al secolului al XIV-lea și în primele decenii ale celui următor, numeroase alte biserici, azi dispărute, dar atestate documentar: Vișina, Glavacioc, Bolintin, Snagov, Dealu etc.

Moldova

În Moldova, Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți, reprezintă „un adevărat act de naștere al arhitecturii culte moldovenești” (V. Drăguț). Are planul unui edificiu romanic, basilical, unic în arhitectura moldovenească, fără turlă, cu o navă centrală și două laterale, despărțite între ele de șase stâlpi masivi, dar cu cele trei încăperi cerute de cultul ortodox (altar, naos, pronaos). Este construită din piatră brută și cioplită, cu pereții tencuiți în exterior. Ea constituie o sinteză între arhitectura de tradiție bizantină (împărțirea spațiului interior: altar, naos și pronaos) cu anumite forme de arhitectură occidentală (planul romanic, cei zece contraforți și chenarele de profil gotic de la uși și ferestre, muchiile de piatră fățuită). Deși nu mai întîlnim în Moldova biserici de tip basilical, totuși, anumite elemente arhitectonice de la ctitoria de la Rădăuți au fost preluate de unele biserici de mai tîrziu (de pildă, cele de plan dreptunghiular, fără turlă).

Al doilea prototip al arhitecturii moldovenești îl constituite Biserica Sfânta Treime din Siret, atribuită de tradiție lui Sas Vodă, iar de cercetările mai noi lui Petru Mușat, păstrată integral în forma ei inițială. De proporții reduse (16,50 X 11 m, grosimea zidurilor 1 m), construită din piatră brută, fără turlă, biserica introduce pentru prima oară în Moldova planul triconc (trilobat), de origine sud-dunăreană, probabil prin intermediul Țării Românești. Forma planului și elementele decorative ale bisericii Sfânta Treime din Siret au stat la baza întregii dezvoltări a arhitecturii biserici în Moldova din secolele următoare.

Prima biserică de la Humor, azi în ruine, deși tot în plan trilobat, aduce unele elemente noi. De aceea, putem presupune că în timpul domniei îndelungate și pașnice a lui Alexandru cel Bun, când s-a dezvoltat o bogată activitate culturală-bisericească, arhitectura a evoluat și a fost îndrumată către o concepție constructivă proprie, aducând modificări formelor tradiționale din arhitectura sud-dunăreană și din cea munteană. Cu alte cuvinte, se formase o „școală” de constructori autohtoni.

Transilvania

În Transilvania, bisericile românești din județul Hunedoara, dar și din alte părți, sunt de dimensiuni reduse și au un plan de „biserică-sală”: o navă longitudinală, în continuarea căreia se află absida altarului, semicirculară, mai scundă și mai îngustă, iar în partea vestică, un turn-clopotniță, de regulă cu acoperiș piramidal (la unele adăugat mai târziu). Acestui tip romanic (nava), împletit cu goticul (turnul înalt), îi aparțin bisericile din Strei, Sântămăria Orlea, Ostrov, Hunedoara, Peșteana, Crișcior, Ribița, Râmeț, Zlatna etc. Același plan îl avea și biserica din Cuhea Maramureșului (Bogdan Vodă) — azi în ruină.

Un stil cu totul aparte prezintă Biserica Sfântul Nicolae din Densuș, construită din pietre romane, aduse din ruinele Sarmizegetusei învecinate. Nucleul central îl constituie naosul, o încăpere pătrată, având în mijloc patru stâlpi — construiți din altare romane votive suprapuse —, deasupra cărora se ridică un turn masiv, desfășurat, în înălțime, pe patru nivele inegale. În prelungirea naosului se află altarul, destul de spațios. Mai târziu, pe latura de sud a altarului s-a adăugat o veșmântărie, pe latura de sud a naosului un praclis, azi în ruine, iar pe latura de vest, o tindă, azi ruinată parțial. Acoperișul este format din lespezi dispuse în trepte.

În Maramureș, presupunem că bisericile de lemn aveau aceeași formă pe care o întâlnlm în secolele următoare: o navă centrală și un turn înalt pe latura de vest, cu un cerdac la intrare. Alte biserici de lemn, mai scunde, vor fi avut forma caselor țărănești din zona respectivă.

Secolul XV

Țara Românească

După moartea lui Mircea cel Bătrân, datorită situației politice foarte tulburi, cu războaie și lupte neîntrerupte pentru domnie, arhitectura bisericească a Țării Românești a trecut printr-o perioadă de stagnare. Din puținele biserici care s-au zidit în secolul al XV-lea nu s-a păstrat niciuna întreagă sau într-o formă care să permită stabilirea trăsăturilor caracteristice sau legăturile cu monumentele arhitecturale din perioada precedentă.

Moldova

Stilul moldovenesc

În timpul lui Ștefan cel Mare, tradițiile constructive, ale căror începuturi le-am întâlnit la Sfântul Nicolae din Rădăuți și Sfânta Treime din Siret, ca și soluțiile noi introduse sub Alexandru cel Bun, au fost prelucrate și amplificate, încât arhitectura moldovenească a ajuns la cea mai desăvârșită expresie, concretizată în închegarea, așa numitului „stil moldovenesc”.

Tipul arhitectonic predominant în timpul lui Ștefan cel Mare este cel triconc, inaugurat la Sfânta Treime din Siret. Dar și în cadrul bisericilor de acest tip se observă anumite variații. Așa a fost, de pildă, biserica mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, la care a fost introdus un element nou, și anume spațiul funerar dintre pronaos și naos, numit gropniță. Acest plan va fi preluat apoi și de alte mari mănăstiri moldovenești timp de peste două secole (în timpul său, la biserica înălțării de la Neamț și la Dobrovăț).

Marea epocă constructivă în domeniul arhitecturii bisericești a început după anul 1487, epocă în care s-a cristalizat pe deplin stilul moldovenesc. Bisericile de plan triconc zidite acum sunt cele din Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie—Suceava, Sfântul Nicolae din Iași, Sfântul Gheorghe din Hârlău, Sfântul Nicolae din Dorohoi, Sfântul Nicolae din Popăuți—Botoșani etc. Spațiul interior era împărțit în pronaos, naos (separate între ele de un zid străpuns de o ușă) și altar, de regulă semicircular. Ele sunt dominate de o turlă zveltă pe naos, cilindrică în interior, iar în exterior cu 8, 12 sau 16 laturi, așezată, de regulă, pe o bază dublă, stelată. Acoperișurile erau înalte, fiecare parte a clădirii fiind învelită separat, pronaosul cu acoperișul în patru ape, iar absidele și turla cu acoperișuri conice, streșinile foarte late. Acest sistem de acoperiș este propriu constructorilor moldoveni.

Se remarcă apoi prezența contraforților, a portalurilor de la uși, a ancadramentelor de la ferestre, de origine gotică. Pronaosul unora dintre aceste biserici — mai ales ale celor din orașe: Dorohoi, Botoșani, Bacău, Vaslui, Iași, dar și la Tazlău etc. — era supradimensionat, față de naos, pentru a mări spațiul cu destinație funerară, soluție întâlnită și în Țara Românească, dar necunoscută în restul arhitecturii bisericești ortodoxe.

Mănăstirea Neamț

În chip special, biserica cu hramul Înălțarea Domnului din mănăstirea Neamț, demonstrează o sinteză a elementelor esențiale caracteristice tipurilor întâlnite. În fața pronaosului se remarcă prezența unui exonartex, cu două uși (laturile de sud și nord), ambele încadrate cu rame simple, de piatră. Ușa pronaosului este încadrată de un monumental portal. Din naos se trece în camera mormintelor (gropnița), care, fiind introdusă în mijlocul bisericii, îi strică unitatea, separând naosul de pronaos. Gropnița este despărțită de aceste două încăperi prin ziduri masive, străpunse de o ușă îngustă. Naosul are absidele laterale semicirculare în interior și cu cinci laturi în exterior. Deasupra se înalță o turlă.

În întregul ei, biserica mănăstirii Neamț apare ca rezultat al unei interesante sinteze, din îmbinarea unor elemente vechi cu unele noi (exonartexul și gropniță), la care se adaugă minunata decorație exterioară (firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Toate acestea fac ca biserica mănăstirii Neamț să fie considerată sub raport arhitectonic, monumentul cel mai reprezentativ al epocii lui Ștefan cel Mare.

Între clădirile anexe ale mănăstirilor lui Ștefan cel Mare, menționăm clopotnițele, niște turnuri așezate la mică distanță de biserică, având, la ultimul lor etaj, o încăpere specială, camera clopotelor. Se păstrează numai trei: la Popăuți, Bistrița și Sfântul Ioan din Piatra Neamț (plus „turnul tezaurului” de la Putna).

Rezultă că din împrumuturile din arta bizantino-balcanică și din cea gotică, prelucrate în spirit autohton, la care se adaugă influențele artei populare, au luat naștere monumentele epocii lui Ștefan cel Mare, opere reprezentative pentru geniul artistic românesc, în general. Arhitectura epocii sale a exercitat o puternică influență asupra celei din secolele următoare, mai ales din al XVI-lea.

Secolul XVI

Secolul al XVI-lea constituie perioada „clasică” a artei medievale românești, în care s-au creat cele mai reprezentative opere de arhitectură, pictură, sculptură, broderie și argintărie.

În primele decenii ale secolului de care ne ocupăm, sub domniile lui Radu cel Mare (1495-1508) și mai ales sub Neagoe Basarab (1512-1521), Țara Românească a devenit cel mai însemnat centru al artei românești, așa cum a fost Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Argeș se impune prin arhitectură, pictura din interior și decorația paramentului.

Câțiva ani mai târziu, acest rol revenea din nou Moldovei, în timpul lui Petru Rareș, vrednic îndrumător și sprijinitor al vieții culturale și artistice, sub care s-au realizat acele capodopere ale artei românești, picturile exterioare de la Humor, Moldovița, Arbore și Voroneț, care au dus faima geniului artistic românesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În a doua jumătate a secolului, arta românească a intrat într-o perioadă de declin, ca să renască apoi în Moldova, pentru scurt timp, sub Movilești, în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și primii din cel următor.

Țara Românească

Singura sursă pentru cunoașterea dezvoltării arhitecturii în Țara Românească în secolul al XVI-lea sunt cele aproximativ 35 de biserici care s-au păstrat, ctitorii domnești sau boierești. Se mențin principalele tipuri de biserici întâlnite în perioada precedentă: cel freflat în forma triconcului, foarte des întâlnit, cel în cruce greacă înscrisă, folosit mai rar, de regulă la bisericile de mari proporții, și cel dreptunghiular, fără abside laterale, întâlnit izolat, la numai câteva monumente, azi ruinate, cunoscute numai prin săpături arheologice (Tisău, Lapoș) și doar la o singură biserică păstrată până azi, deși cu modificări ulterioare (Sfântul Gheorghe din Târgoviște, ctitoria lui Neagoe Basarab). Dar în cadrul acestor trei tipuri, variantele sunt foarte numeroase, mai ales în ce privește pronaosul, precum și decorația fațadelor. Aceste variante au fost create prin îmbinarea unor elemente din secolul al XIV-lea fie între ele, fie cu altele, venite mai de curând din afară, ori prin introducerea de inovații născute pe pământurile românești. In genere, bisericile ridicate în acest secol erau de proporţii reduse. O caracteristică a celor din prima jumătate a secolului era tendinţa spre verticalitate.

Mănăstirea Dealu

Articol principal: Mănăstirea Dealu.

Biserica mănăstirii Dealu, de tip triconc, este, în fond, o prelucrare a tipului structural cristalizat încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea la Cozia. Naosul reproduce, ca formă și structură, tipul trilobat al Coziei, căruia i s-au modificat proporțiile, pentru a-i imprima o mai mare zveltețe. Turia octogonală de pe naos este, de asemenea, de mari dimensiuni. Cu totul aparte se prezintă pronaosul, dreptunghiular, împărțit, printr-un perete dublu, în două încăperi inegale. Pe cea mai îngustă, lângă naos, se ridică două turle mici, tot octogonale. Fațadele exterioare sunt construite în întregime din piatră fățuită, împărțite în două registre de un briu care încinge întreaga biserică pe la jumătatea înălțimii. Ambele registre cuprind un șir de arcade oarbe, înguste și înalte. Cele șase ferestre din registrul inferior sunt încadrate de rame dreptunghiulare din piatră. În registrul superior se află opt rozete sculptate în piatră. Intrarea pe vest este flancată de două panouri, acoperite pe toată suprafața lor cu o migăloasă împletitură de sculpturi geometrice, având în mijlocul lor două plăci de piatră în care este săpată pisania. Cele trei turle octogonale au câte opt firide foarte înalte și înguste, cu o bogată ornamentație geometrică sculptată.

Prin inovațiile introduse aici, prin construirea întregului parament din piatră fățuită, prin somptuoasa ornamentație exterioară, prin silueta sa zvelte și armonioasă, biserica mănăstirii Dealu se numără printre cele mai desăvârșite realizări arhitecturale din Țara Românească.

Mănăstiriea Curtea de Argeș

Articol principal: Mănăstirea Curtea de Argeș.

Mult mai bogată în ornamentație exterioară și mai evoluată în ceea ce privește formele de plan este biserica mănăstirii Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, terminată la 15 august 1517. Naosul este un triconc, pe care se înalță o turlă octogonală, atât în exterior, cât și în interior, cu cele trei abside perfect egale. Pronaosul este de formă dreptunghiulară, depășind cu mult în lățime naosul și cuprinde patru părți distincte: un vestibul dreptunghiular la intrare, în continuare un spațiu central pătrat, cu 12 coloane complet diferite una de alta, dispuse în careu, care susțin o turlă, cu puțin mai scundă decât cea de pe naos, și lateral, între coloane și ziduri, alte două încăperi, destinate să servească drept gropnițe. Părțile lor dinspre vest sunt încoronate cu două turle mici, ale căror fețe, împreună cu ferestrele și ramele care le încoronează, sint răsucite față de verticală, la una de la dreapta spre stinga, la alta invers (ca la unele minarete de geamii turcești din Adrianopol şi Constantinopol). Naosul este despărţit de pronaos de patru din cele 12 coloane de care am amintit. Un chenar de poartă, prins între cele două coloane din mijloc, formind un fel de portal, aminteşte locul uşii. În fața bisericii, s-a construit un mie aghiazmatar, lucrat în genul fintinilor decorative care se găseau în fața unor moschei turcești.

Decorația sculptată a faţadelor, cu intregul parament în piatră fătuită, este deosebit de bogată, Sint împărţite în două registre printr-un briu, format din toruri (ciubuce) răsucite ca o fringhie, fiecare decorat cu alte motive. Registrul inferior, aşezat deasupra unui sociu proeminent și bogat profilat, este decorat cu o serie de panouri dreptunghiulare, încadrate în rame formate din cite trei ciubuce de piatră rotunjite. Unele panouri sint străpunse de ferestre Inalte şi înguste (restul au ferestre oarbe). Registrul superior este decorat cu un şir de arcade oarbe, avînd în mijloc cite o mare rozetă din piatră. Cornisa este formată din două şiruri suprapuse de stalactite şi alveole de stil arab, cărora le urmează o friză îngustă, formată dintr-o țesătură continuă de ornamente geometrice și florale stilizate. Toată această bogată şi variată decoratie sculptată este de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomanä. Se presupune că meşterul decorator (după unii Manolli din Niaesia, legendarul Manole) si cioplitorii în piatră au fost străini. Arhitectul însă (poate același ca la Dealu) se crede că a fost un român.

Planul triconc, preluat de la Cozia, a fost folosit si în construcţia altor biserici mănăstireşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea: mănăstirea Tismana, schitul Ostrov (Călimăneşti), mînăstirea Căluiu, mănăstirea Valea, schitul Stăneşti, bolnița Coziei. Biserica de la Tismana este construită din piatră, cu faţadele decorate cu lungi firide, fără decoruri sculptate, cu o turlă octogonală pe naos şi cu o altă turlă pe pronaosul patrat.

Concluzie

În afară de acestea, alte exemple importante sunt bolnița Coziei, biserica mănăstirii Căluiu, biserica mănăstirii Snagov, biserica zisă „a Mitropoliei” din Târgoviște, biserica Sfânta Troița din București, biserica fostei mănăstiri Cobia-Dâmbovița, și biserica mănăstirii Tutana.

Rezultă deci că deși sunt relativ puține monumente, totuși acest secol a cunoscut cele mai îndrăznețe experiențe și căutări din întreaga evoluție a arhitecturii din Țara Românească.

Moldova

În Moldova, activitatea constructivă a înregistrat o stagnare după moartea lui Ștefan cel Mare. Bogdan III cel Orb abia a isprăvit ctitoria tatălui său de la Reuseni și apoi, mult mai târziu, în 1514, a început zidirea unei noi catedrale mitropolitane în Suceava, cu hramul Sfântul Gheorghe, terminată sub fiul său Ștefăniță, abia în 1522. Aceasta reproduce, în mare, planul bisericii Înălțării de la Neamț, cu unele modificări. Spațiul destinat gropniței este unit cu naosul, care primește astfel dimensiuni mari, necesare unei catedrale mitropolitane.

Arhitectura bisericească a cunoscut o nouă perioadă de înflorire în cursul domniei lui Petru Rareş, care, prin activitatea sa de ctitor şi îndrumător al vieţii culturale-artistice, a dezvoltat tradiţiile constructive ale epocii lui Ştefan cel Mare. Meşterii săi, fie saşi aduşi din Bistriţa, fie localnici, ca Ioan Zidarul din Suceava, s-au inspirat în special din două ctitorii ale lui Ştefan: biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău şi biserica Înălţării de la Neamţ.

Mănăstirea Probota

Prima şi cea mai măreaţă creaţie arhitectonică a epocii sale a fost biserica mănăstirii Probota, care i-a servit apoi ca necropolă şi are prototipul în biserica Înălţării de la Neamţ, de plan triconc, cu cinci încăperi distincte: exonartex (pridvor) închis, pronaos, gropniţă, naos şi altar, separate între ele prin ziduri groase străpunse de uşi (altarul e separat de naos prin catapeteasmă). În exterior, absidele sunt decorate cu arcade oarbe, deasupra cărora se ridică două rânduri de ocniţe, mari şi mici (cele mici se prelungesc şi pe zidurile gropniţei şi pronaosului).

Mănăstirea Humor

Articol principal: Mănăstirea Humor.

Biserica mănăstirii Humor, ctitoria logofătului Toader Bubuiog, este de plan triconc, dar fără turlă, singura de acest fel în epoca respectivă în Moldova. Deşi de dimensiuni mai mici, are aceeaşi împărţire ca şi Probota. Aduce însă şi elemente noi: camera mormintelor este mai scundă, iar pe o scară îngustă se urcă la o nouă încăpere, situată deasupra ei, o vesmântărie-tezaur sau tainiţă (adoptată apoi la Moldoviţa, Suceviţa, Galata). Apoi, în locul pridvorului închis de la Probota, apare unul deschis, tip care va fi preluat şi de alte monumente.

Mănăstirea Moldovița

Articol principal: Mănăstirea Moldovița.

Biserica mănăstirii Moldoviţa reia planul şi structura bisericii Sfântul Gheorghe din Hirlau, cu plan triconc şi turlă pe naos, deşi distribuţia încăperilor repetă pe cea de la Humor: pridvor deschis, pronaos, gropniţă cu veşmântărie-tezaur, naos, trilobat cu turlă şi altar. Atât Humorul cât şi Moldoviţa sunt împodobite cu picturi exterioare. Eliminând camera mormintelor, specifică bisericilor mănăstirești, biserica Sfântului Dumitru din Suceava a preluat planul și sistemul de boltire de la Moldovița. Tot de plan triconc, de mari proporții, este și biserica episcopală din Roman, care a suferit însă mai multe prefaceri ulterioare.

Mănăstirea Bistrița

Articol principal: Mănăstirea Bistrița (Neamț).

Dintre ctitoriile lui Alexandru Lapusneanu, biserica mănăstirii Bistrița, refacere totală a celei a lui Alexandru cel Bun, se aseamănă mult ca plan cu Probota (aceeași distribuție interioară și același fel de bolti). Biserica mănăstirii Slatina interpretează modelul bisericii Sfântului Ioan din Piatra, fără abside laterale vizibile în exterior, ci săpate doar în grosimea zidurilor naosului, cu dispoziția obișnuită a încăperilor din secolul al XVI-lea: pridvor închis, pronaos, gropniță, naos și altar, cu turlă pe naos.

Mănăstirea Sucevița

Articol principal: Mănăstirea Sucevița.

Ultimul monument reprezentativ al arhitecturii moldovenești din perioada clasică îl reprezintă mănăstirea Sucevița, ctitoria Movilăștilor. Biserica reia planul de la Neamț, cu toate elementele adăugate în timpul lui Petru Rareș: exonartex (pridvor închis), pronaos alungit și boltit cu două cupole (ca la Probota), gropniță cu veșmântărie-tezaur (ca la Humor), naos trilobat cu turlă zveltă pe două baze stelate și altar. Ca elemente noi sunt două pridvorașe deschise care preced intrările în exonartex, unul pe latura de sud, altul pe cea de nord. Un alt element nou îl constituie cele trei ferestre care luminează fiecare absidă.

Sfârșitul secolului

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și la începutul celui următor se face simțită tot mai mult influența arhitecturii din Țara Românească: pridvorul deschis, decorarea fațadelor cu registre în arcade, comunicarea dintre naos și pronaos printr-o triplă arcadă, în locul ușii (Hiincea, Aroneanu, Galata, Secu). Biserica mănăstirii Secu, de plan triconc, cu o turlă pe naos și una pe pronaos, are fațadele împărțite în două registre printr-un brâu și împodobite cu lungi arcade oarbe, iar deasupra arcadelor turiilor se află un rând de ocnițe moldovenești.

Transilvania

În Transilvania, numărul bisericilor românești din piatră sau zid este foarte redus, ca urmare a înstrăinării unora din enegii și volevozii din secolele anterioare sau a trecerii lor în rândul țărănimii de rând. Se menține tipul de biserică sală, de plan dreptunghiular, cu un turn-clopotniță la intrare. Bisericile de lemn aveau același plan dreptunghiular, asemănătoare cu casele țărănești, unele cu un turn clopotniță sau cu o prispă, pe latura de vest.

În deceniul al optulea s-a rezidit biserica mănăstirii Prislop, de către domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Țării Românești. Ese în plan triconc, cu o turlă pe naos, în stilul bisericilor muntene.

A se vedea și

• Pictura bisericească românească

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9