Tristețea
Tristeţea este o stare de mâhnire, regret, amărăciune pe care omul o simte în raport cu evenimentele din viaţa sa sau din viaţa altora. Ea este pozitivă când este fie o manifestare a pocăinţei, fie o stare prin care se exprimă solidaritatea cu cei ce suferă. Când este expresie a pocăinţei, ea trebuie să fie însoţită întotdeauna de nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu care voieşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Tristeţea este negativă când se referă la invidie, care este întristarea în raport cu calităţile sau succesele altuia şi care este un păcat capital, când se referă la starea infractorilor care suferă rigorile legii sau când se referă la starea celor ajunşi în iad. În mod obişnuit tristeţea este o manifestare a doliului. Solomon arată că că,,De multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită, şi bucuria poate sfârşi prin necaz. (Prov 14.13). Tot el învaţă că,, O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.(Prov17.22) sau că ,,limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită.” (Prov25.23). Copiii neascultători sunt amărăciune şi necaz pentru părinţi [1]
Cuprins
- 1 Tristeţea ca manifestare a pocăinţei
- 2 Tristeţea însoţită de deznădejde
- 3 Tristeţea ca solidaritate
- 4 Tristeţea celor închişi
- 5 Tristeţea, ca stare veşnică a celor din iad
- 6 Tristeţea ca manifestare a doliului
- 7 Tristeţea ca manifestare a suferinţei, uneori nejustificate
- 8 Tristeţe în mijlocul râsului
- 9 Tristeţea usucă oasele
- 10 Cleveteala aduce mâhnire pe faţă
- 11 Copiii neascultători
- 12 Inima omului îşi cunoaşte propriile necazuri
- 13 Note
- 14 Bibliografie
- 15 A se vedea şi
Tristeţea ca manifestare a pocăinţei
Iisus spune în Predica de pe munte:Fericiţi cei ce plâng[2], că aceia se vor mângâia.(Mt5.4)
Manase era un împărat autor a numeroase crime, vrăjitor, idolatru. Atunci Domnul a trimis pe căpeteniile oştirii împăratului Asiriei, care au prins pe Manase şi l-au pus în lanţuri de aramă şi l-au dus în Babilon. Fiind la strâmtoare, s-a rugat cu multe rugăciuni Domnului Dumnezeului lui şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor lui şi Dumnezeu s-a lăsat înduplecat, l-a salvat şi l-a dus înapoi în Ierusalim, în împărăţia lui. Cunoscând astfel că Domnul este Dumnezeu, el a construit un zid foarte înalt în jurul dealului, a înlăturat din casa Domnului toţi dumnezeii străini şi idolul Astaartei, a dărâmat toate altarele zidite pe muntele Casei Domnului şi în Ierusalim, a aşezat din nou altarul Domnului, a adus pe el jertfe de mulţumire şi de laudă şi a poruncit lui Iuda să slujească adevăratului Dumnezeu (2 Cron 33.11-20).
Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el proorocul Natan (proorocul), după ce intrase David la Bat-Şeba: Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.(Ps51.17)
După ce-l trădase de trei ori nerecunoscând că este apostolul lui Iisus, când aude cocoşul cântând şi-şi aduce aminte de prorocia lui Iisus care –i spusese că aşa se va întâmpla, Petru plânge cu amar (Mt26.75)
Tristeţea însoţită de deznădejde
Iuda, vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.`` ,,Ce ne pasă nouă?`` i-au răspuns ei. ,,Treaba ta.`` Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat.(Mt27.3-5) Aici se vede cum întristarea pocăinţei a fost însoţită de deznădejde. Biserica arată că întristarea pocăinţei trebuie însoţită în mod necesar de nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu care doreşte ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului, cum s-a întămplat cu Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce, apostolul Petru, Maria Egipteanca.
Tristeţea ca solidaritate
Apostolul Pavel scrie romanilor:Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng. (Romani 12.15) Iisus plânge pentru cetatea Ierusalimului. (Lc19.41)
Tristeţea celor închişi
Prorocul Mica este trimis la închisoare de Ahab pentru că i-a prorocit nenorociri. Acolo acesta urmează să mănânce ,,pâinea şi apa întristării” (3Regi22.27, 2 Cron 18.26)
Tristeţea, ca stare veşnică a celor din iad
Iadul se mai numeşte locul unde este ,,plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Mt13.42,50. Mat8.12,22.13)
Tristeţea ca manifestare a doliului
Copiii lui Israel au plâns pe Moise treizeci de zile, în câmpia Moabului; şi zilele acelea de plâns şi de jale pentru Moise s'au sfârşit.(Deut34.8)Toată adunarea a văzut că Aaron murise, şi toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile.(Num20.29).Samuel a murit. Tot Israelul s'a adunat şi l-a plâns, şi l-au îngropat în locuinţa lui la Rama. (1Regi25.1)
Tristeţea ca manifestare a suferinţei, uneori nejustificate
Poporul evreu se plângea că nu are carne, regretând zilele robiei egiptene (Num11.18,20)
Tristeţe în mijlocul râsului
Solomon învaţă:De multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită, şi bucuria poate sfârşi prin necaz. –(Prov 14.13)
Tristeţea usucă oasele
Solomon arată:O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.(Prov17.22) –
Cleveteala aduce mâhnire pe faţă
Înţeleptul împărat Solomon învaţă:Vântul de miazănoapte aduce ploaia, şi limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită. (Prov25.23)
Copiii neascultători
Tot el arată în nenumărate rânduri:Copiii neascultători sunt amărăciune şi necaz pentru părinţi[3]
Inima omului îşi cunoaşte propriile necazuri
Referindu-se la necazurile inimii, Solomon scrie:Inima îşi cunoaşte necazurile, şi niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei.(Prov14.10)
Note
- ↑ Prov-10.1, 15.5, 17.25, 19.13, 28.7
- ↑ Nu este vorba de un plâns obişnuit, ca urmare a unor suferinţe şi necazuri oarecare, ci este vorba aici de plânsul ca manifestare a pocăinţei. Plângerea este mântuitoare atunci când este o expresie a pocăinţei faţă de păcatele săvârşite.
- ↑ Prov-10.1, 15.5, 17.25, 19.13, 28.7
Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2