Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Noul Testament: Diferență între versiuni

(Harisme- notiuni preliminare)
 
m (→‎Apocrifele Noului Testament)
 
(Nu s-au afișat 46 de versiuni intermediare efectuate de alți 8 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
−
Cuvântul harismă (carismă/charismă) poate fi folosit de creştinul român contemporan fără un sens religios , deoarece dicţionarele limbii române nu oferă o definiţie completă şi accesibilă tuturor, iar influenţa limbilor de circulaţie internaţională este tot mai pregnant resimţită la elucidarea unor noţiuni. Pentru un cititor al textului grecesc al Sfintei Scripturi, va fi uşor de observat că noţiunea de harismă este folosită numai în Noul Testament  şi ea are atât un sens general de „dar”, cât şi cu un sens particular de „dar special”.  
+
{{Noul Testament}}
−
Noţiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât şi harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă şi har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul doreşte să sublinieze că şi harul mântuitor este şi el tot un dar (Romani 5, 15-16). Diferenţierea care se face astăzi între cuvintele daruri ale Duhului şi harisme în teologia ortodoxă română  şi nu numai, nu este strict biblică, dar ea nu afectează cu nimic sensul de bază al noţiunii, ci se referă doar la un aspect prgamatic de înţelegere a harismelor. Spun că nu e fundamentată biblic deoarece cuvântul dar poate fi întâlnit în Noul Testament cu următoarele semnificaţii: la forma de singular cuvântul "dar" se referă la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la „darul lui Dumenzeu” (Faptele Apostolilor 8, 20), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viaţa veşnică, sau chiar la Hristos însuşi (Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17), în timp ce forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât şi darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Aşadar greu se poate afirma că în textul grecesc al Sfintei Scripturi cele două noţiuni in unele locuri sunt interschimbabile.
+
'''Noul Testament''' (gr. Καινή Διαθήκη) este cea de-a doua parte a [[Sfânta Scriptură|Sfintei Scripturi]] (după [[Vechiul Testament]]), care a fost scrisă după învierea lui [[Iisus Hristos]]. Termenul încetăţenit astăzi este o traducere din [[limba latină|latinul]]: ''Novum Testamentum'', care traduce aproximativ [[limba greacă|grecescul]] Η Καινη Διαθηκη, ''I Keni Diathiki'', ce înseamnă "Noul Legământ". Acest termen a fost folosit iniţial de către primii creştini pentru a descrie relaţia lor cu [[Dumnezeu]] (vezi 2 Corinteni [http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=13&cap=3#6-15 3:6-15]; [[Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel|Evrei]] [http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=9#15-20 9:15-20]) şi mai târziu pentru a desemna o colecţie anume de 27 de cărţi.
−
Excepţia din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la darea harismelor comportă două particularităţi care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul Pavel nu foloseşte nici cuvântul  harisma, dar nici pe cel de daruri, ci pe cel de do,mata care are semnificaţia tot de „daruri”. Această întrebuinţare nu este intenţionată ci forţată, şi de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din Psalmul 68, 18 care este preluat pur şi simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.
+
Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viaţa Mântuitorului şi învăţăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profeţiilor vechi testamentare şi cel mai important text din viaţa Bisericii. Este acceptat de majoritatea creştinilor că a fost scris de numeroşi autori între anii 48 şi 140 d.Hr.
−
Aşadar harisma este în primul rând un dar, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoţiei (I Timotei 4, 14  şi II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni 1, 11) , darul împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea şi întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14) şi darul dat fiecărui om de Dumnezeu (I Petru 4, 10).
+
 
−
Încă de la început s-a impus forma de plural „harisme” ca daruri duhovniceşti/daruri ale Duhului/daruri speciale, care sunt însoţite de anumite puteri minunate în manifestarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Caracterul lor extraordinar a fascinat şi încă mai fascinează credincioşii, de aceea încă de timpuriu s-a simţit nevoia unei lămuriri a ceea ce înseamnă o harismă şi care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnaţi să râvnim după harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuşi un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11) şi nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele au o accentuată dimensiune comunitară , iar dacă aceasta este neglijată, ele nu îşi mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini , dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că cele dintâi au un caracter comunitar şi sunt folosite în slujba Bisericii, iar cele din urmă pot să aibă numai un caracter personal şi folosite chiar contra Bisericii.
+
==Istorie și canon==
−
Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creştinismului primar. Ele au însoţit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat şi în comunităţiile nou înfiinţate în rândul credincioşilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; I Petru 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăţi, ontologice şi nu funcţionale, a uneia în faţa alteia şi a posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informaţii esenţiale pentru o comunitate harismatică. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, şi are valoare atât timp cât slujeşte zidirii celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a scos în evidenţă un raport de interdependenţă între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate şi nu de dezbinare, de adunare şi nu de împrăştiere, de ordine şi nu de anarhie. Realizarea unităţii în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunităţi harismatice, totuşi acest lucru nu este uşor de realizat.  
+
[[Image:NTmanuscript.jpg|left|thumb|Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul al VI-lea), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb]]
−
Harismele în cadrul Bisericii primare au fost nişte realităţi de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunităţi creştine din Corint a necesitat reglementări şi precizări. Harismele numai împreună realizează Trupul lui Hristos, dacă sunt luate individual şi rupte de contextul unei comunităţi creştine ele nu au nici o valoare. Ele sunt date în dar pentru ca alţii să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunităţii harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului şi însemnătăţii pe care orice harismă o joacă în viaţa creştină.
+
După [[Învierea Domnului|învierea Sa]] din morți, Mântuitorul [[Iisus Hristos]] îi trimite pe [[apostol]]i și pe [[ucenic]]i să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” ([[Faptele Apostolilor|Fapte]] 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi ''Noul Testament'', și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și [[Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul|Apocalipsa Sf. Ap. Ioan]]).
 +
 
 +
Astfel, la sfârşitul secolului I [[Clement Romanul|Clement al Romei]] (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca.
 +
 
 +
Alți [[Părinții apostolici|părinți apostolici]], precum [[Ignatie Teoforul]] (adormit în 117) și [[Policarp al Smirnei]] (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament.
 +
 
 +
[[Didahia]] (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice.
 +
 
 +
[[Iustin Martirul|Iustin Martirul și Filosoful]] (+165) numește evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”.
 +
 
 +
Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură așa cum era numită [[Septuaginta]] și, mai ales, nu erau lipsite de contestatări. Unii [[eretic]]i au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părți din canonul biblic, în special Epistolele pauline. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, [[Epifanie de Salamina]] (adormit în 402) în ''Panarion'' 29 spune că nazarinenii (o sectă considerată eretică) au respins epistolele pauline; [[Irineu de Lyon]] în ''Împotriva ereziilor'' 26.2<ref>Sfântul Irineu de Lyon a scris lucrarea ''Respingerea gnozei cu nume mincinos'', cunoscută sub numele de ''Împotriva ereziilor'' (lat. ''Adversus Hæreses''), către anul 180 d.Hr. ([[w:Irenaeus]]). </ref> spune că ebioniții l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21, 21 prezintă un zvon cum că Pavel ar fi urmărit subminarea Vechiului Testament (vezi Romani [http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=3 3, 8 și 31] ). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de [[eretic]]i care le-au întors pe dos „cum au făcut și cu celelalte Scripturi”. 2 Petru [http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=62&cap=3#16 3, 16]. [[Eusebiu de Cezareea|Eusebiu al Cezareii]] spune în a sa „Istorie bisericească”, la 6.38, că Elchasai „s-a folosit de textele Noului Testament și de evanghelii; el l-a respins total pe apostolul Pavel”. În aceeași operă, la 4.29.5, Eusebiu mai spune că „[[Tațian Sirianul]] a respins scrisorile lui Pavel și Faptele apostolilor” iar la 6.25 Eusebiu spune că [[Origen]] a acceptat cele 22 de cărți canonice ale evreilor, Macabeii și cele 4 evanghelii, menționând că Pavel nu a scris tuturor bisericilor pe care le-a învățat credința, și acelora cărora le-a scris nu le-a trimis decât câteva rânduri.<ref>În Corint, de pildă, sfântul apostol Pavel a petrecut 18 luni între anii 50–52, iar în anii 56–57 a mai petrecut trei luni acolo ("Paul, St" Cross, F. L., ed., ''The Oxford dictionary of the Christian church''. New York: Oxford University Press. 2005). În Efes, un important centru al creștinismului primar, sfântul Pavel a stat trei ani, între 52 și 56 d.Hr. ("Paul, St". Cross, F. L., ed., ''The Oxford dictionary of the Christian church''. New York: Oxford University Press. 2005). Este evident că epistolele sale către Corinteni și către Efeseni nu prezintă decât o mică parte din predica și faptele lui în aceste orașe de pe parcursul mai multor ani.</ref>.  
 +
 
 +
Împăratul roman [[Constantin cel Mare]] (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creștinismului ortodox. Prin al său [[Edictul de la Milano|Edict de la Milano]] din 313, creștinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin și a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva [[Donatism|donatiştilor]] și apoi [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod Ecumenic]] pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau creștinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creștine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.
 +
 
 +
==Cărţile Noului Testament==
 +
Noul Testament este format din 27 de scrieri: cele patru narațiuni ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite "Evanghelii"; o evocare a propovăduirii Apostolilor numită ,,Faptele apostolilor”, scrisă de [[Apostolul Luca]], care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, scrisă de același apostol; douăzeci şi una de ,,epistole" timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi care, în principal, conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică (Apocalipsa lui Ioan), care, din punct de vedere tehnic, este a douăzeci şi doua epistolă.
 +
 
 +
===Evangheliile===
 +
Fiecare [[Evanghelie]] povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Savanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitor la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile. Potrivit tradiţiei, acestea sunt:
 +
*[[Evanghelia după Matei]], atribuită în mod tradiţional [[Apostolul Matei|Apostolului Matei]], fiul lui Alfeu.  
 +
*[[Evanghelia după Marcu]], atribuită în mod tradiţional [[Apostolul Marcu|Apostolului Marcu]], care a pus pe hârtie povestea [[Apostolul Petru|Apostolului Petru]].
 +
*[[Evanghelia după Luca]], atribuită în mod tradiţional [[Apostolul Luca|Apostolului Luca]].
 +
*[[Evanghelia după Ioan]], atribuită în mod tradiţional [[Apostolul Ioan|Apostolului Ioan]], fiul lui Zevedeu.
 +
 
 +
===Faptele===
 +
Cartea [[Faptele Apostolilor]], numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia [[Evanghelia după Luca|Evanghelii]]. [[Sfânta Tradiţie]], dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este [[Apostolul Luca]]. Luca a fost însoţitorul [[Apostolul Pavel|Apostolului Pavel]], împreună cu care a călătorit la Roma.
 +
 
 +
===Epistolele pauline===
 +
Epistolele pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, [[Apostolul Pavel|Apostolului Pavel]], Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi de comportare, dar şi din învăţături teologice. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa.
 +
Epistolele [[Apostolul Pavel|Pauline]] sunt:
 +
*[[Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola a II-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel]]
 +
*[[Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel]].
 +
 
 +
===Epistolele soborniceşti===
 +
Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei ("sobornicesc" înseamnă "universal"). Epistolele soborniceşti sunt:
 +
*[[Epistola Sf. Apostol Iacov|Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov]], atribuită în mod tradiţional lui [[Apostolul Iacov cel Drept|Iacov cel Drept]], ruda Domnului.
 +
*[[Epistola I a Sf. Apostol Petru|Întâia Epistolă soborniceasca a Sfântului Apostol Petru]] şi
 +
*[[A doua epistolă soborniceasca a Sfântului Apostol Petru]], a lui [[Apostolul Petru|Simon]], numit Petru.
 +
*[[Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan]],
 +
*[[A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan]] şi
 +
*[[A treia epistolă sobornicească a Sfântului apostol Ioan]], a lui [[Apostolul Ioan|Ioan]].
 +
*[[Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda]], a [[Apostolul Iuda|Apostolului Iuda]], fratele Domnului şi al lui [[Apostolul Iacov cel Drept|Iacov]].
 +
 
 +
===Profeţia===
 +
[[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul]], tradusă adesea şi ca ''Revelaţia'', este atribuită în mod tradiţional [[Apostolul Ioan|Apostolului Ioan]], fiul lui Zevedeu. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive, cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.
 +
 
 +
==Apocrifele Noului Testament==
 +
În vremurile Bisericii Primare existau câteva scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către [[Părinţii Bisericii]] şi nu au fost incluse în canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate "apocrife" şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifele Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte [[erezie|învăţături eretice]]. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):
 +
 
 +
*Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.
 +
* Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.  
 +
*Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.  
 +
*Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
 +
* Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
 +
*Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.
 +
* Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui [[Iuda Iscarioteanul]]; scrisă c. AD 130–170. Această "evanghelie,"  ca şi altele dintre cele amintite aici, cum ar fi Păstorul lui Herma, fac parte din scrierile zise  pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva(în general o persoană mult mai prestigioasă) decât autorului real.
 +
 
 +
Există însă şi cărţi din perioada apostolică, numite uneori apocrife, dar care, deşi nu au fost incluse în canonul Noului Testament şi pot conţine unele elemente îndoielnice, sunt considerate folositoare sufleteşte şi integrate în tradiţia Bisericii sub numele de scrieri ale Părinţilor apostolici. Între acestea se numără, de exemplu:
 +
 
 +
*[[Didahia]], text anonim cuprinzând diferite învăţături; scrisă c. AD 50–120.
 +
*Epistola I a lui Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, scrisă cca. AD 95–96.
 +
*[[Păstorul lui Herma]], text anonim creştin atribuit, după cum se crede,  Apostolului [[Apostolul Ermie|Hermas]]; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.
 +
*[[Protoevanghelia lui Iacov]], un text din secolul al II-lea scris de [[Iacov cel Drept]], fratele Domnului. [[image:CodexUsserianusPrimusFol149vCross.jpg|right|thumb|Imagine a unei cruci dintr-un manuscris grecesc, limba Noului Testament, din secolul al VII-lea.]]
 +
 
 +
==Limbaj şi stil==
 +
Limba populară vorbită în Ţara Sfântă în vremea lui Iisus era aramaica. Cu toate acestea, textul iniţial al Noului Testament a fost scris în majoritate în greaca Koine, dialectul popular din provinciile romane din secolul I şi de atunci a fost tradus în numeroase limbi, dintre care cele mai notabile sunt latina, siriaca şi copta. (Cu toate acestea, unii dintre Părinţii Bisericii par să încline spre faptul că Matei şi-a scris Evanghelia iniţial în ebraică sau - mult mai probabil - în aramaică. În plus, există o altă dispută referitoare la autorul Epistolei către Evrei, care ar fi fost scrisă în ebraică şi apoi tradusă în greacă de Luca. Nici una din aceste variante nu este agreată de către savanţii moderni, care argumentează că aspectele literare ale Evangheliei după Matei şi Evrei sugerează că acestea au fost scrise direct în greacă, ipoteză mult mai probabilă decât cea a unei traduceri ulterioare.)
 +
 
 +
Este de remarcat că multe cărţi ale Noului Testament, în special [[Evanghelia după Marcu]] şi Apocalipsa sunt scrise într-o greacă modestă. Acestea nu folosesc nici greaca atică, limba clasicizantă folosită de clasele înalte, de către elitele conducătoare şi de către filozofii instruiţi ai acelor vremuri. Excepţie fac într-o oarecare măsură Evangheliile după Luca şi Ioan şi [[Faptele Apostolilor]].
 +
 
 +
==Surse==
 +
*[http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=New_Testament&oldid=56155507 ''New Testament'' at Wikipedia]
 +
*[http://www.goarch.org/en/ourfaith/biblical/ Our Faith: Biblical Studies] ([[GOARCH]])
 +
 
 +
==Legături externe==
 +
*(ro) [http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/catehismul-bisericii-ortodoxe-sfantul-nicolae-velimirovici/noul-testament Noul Testament] - ''Catehismul Bisericii Ortodoxe'', de Sfântul [[Nicolae (Velimirovici)]]
 +
*(en) [http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=New_Testament&oldid=56155507 ''New Testament'' at Wikipedia]
 +
*(en) [http://www.goarch.org/en/ourfaith/biblical/ Our Faith: Biblical Studies] ([[GOARCH]])
 +
 
 +
==Note==
 +
<references />
 +
 
 +
[[Categorie:Noul Testament| ]]
 +
[[Categorie:Sfânta Scriptură]]
 +
 
 +
[[ar:عهد جديد]]
 +
[[el:Καινή Διαθήκη]]
 +
[[en:New Testament]]

Versiunea curentă din 8 aprilie 2023 04:57

Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
Matei – Marcu – Luca – Ioan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I Corinteni – II Corinteni

Galateni – Efeseni
Filipeni – Coloseni
I Tesaloniceni – II Tesaloniceni
I Timotei – II Timotei
Tit – Filimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru – II Petru
I Ioan - II Ioan – III Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus Hristos – Fecioara Maria – Dreptul Iosif
Ioachim și Ana – Ioan Botezătorul
Cei 12 apostoli: Petru – Ioan – Iacov (fiul lui Zevedei)
Matei – Filip – Toma
Iacov (fiul lui Alfeu) – Iuda – Simon
Matia – Bartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim – Iosif din Arimateea
Pavel – Gamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel Mare – Arhelau
Irod Antipa – Irodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din Betania – Marta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: Betleem – Nazaret
Muntele Tabor – Betania – Samaria – Ierihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: Antiohia – Damasc – Efes – Iconium
Editați această casetă

Noul Testament (gr. Καινή Διαθήκη) este cea de-a doua parte a Sfintei Scripturi (după Vechiul Testament), care a fost scrisă după învierea lui Iisus Hristos. Termenul încetăţenit astăzi este o traducere din latinul: Novum Testamentum, care traduce aproximativ grecescul Η Καινη Διαθηκη, I Keni Diathiki, ce înseamnă "Noul Legământ". Acest termen a fost folosit iniţial de către primii creştini pentru a descrie relaţia lor cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 3:6-15; Evrei 9:15-20) şi mai târziu pentru a desemna o colecţie anume de 27 de cărţi. Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viaţa Mântuitorului şi învăţăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profeţiilor vechi testamentare şi cel mai important text din viaţa Bisericii. Este acceptat de majoritatea creştinilor că a fost scris de numeroşi autori între anii 48 şi 140 d.Hr.

Istorie și canon

 
Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul al VI-lea), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb

După învierea Sa din morți, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe apostoli și pe ucenici să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi Noul Testament, și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și Apocalipsa Sf. Ap. Ioan).

Astfel, la sfârşitul secolului I Clement al Romei (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca.

Alți părinți apostolici, precum Ignatie Teoforul (adormit în 117) și Policarp al Smirnei (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament.

Didahia (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice.

Iustin Martirul și Filosoful (+165) numește evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”.

Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură așa cum era numită Septuaginta și, mai ales, nu erau lipsite de contestatări. Unii eretici au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părți din canonul biblic, în special Epistolele pauline. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Epifanie de Salamina (adormit în 402) în Panarion 29 spune că nazarinenii (o sectă considerată eretică) au respins epistolele pauline; Irineu de Lyon în Împotriva ereziilor 26.2[1] spune că ebioniții l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21, 21 prezintă un zvon cum că Pavel ar fi urmărit subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3, 8 și 31 ). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos „cum au făcut și cu celelalte Scripturi”. 2 Petru 3, 16. Eusebiu al Cezareii spune în a sa „Istorie bisericească”, la 6.38, că Elchasai „s-a folosit de textele Noului Testament și de evanghelii; el l-a respins total pe apostolul Pavel”. În aceeași operă, la 4.29.5, Eusebiu mai spune că „Tațian Sirianul a respins scrisorile lui Pavel și Faptele apostolilor” iar la 6.25 Eusebiu spune că Origen a acceptat cele 22 de cărți canonice ale evreilor, Macabeii și cele 4 evanghelii, menționând că Pavel nu a scris tuturor bisericilor pe care le-a învățat credința, și acelora cărora le-a scris nu le-a trimis decât câteva rânduri.[2].

Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creștinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creștinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin și a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor și apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau creștinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creștine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.

Cărţile Noului Testament

Noul Testament este format din 27 de scrieri: cele patru narațiuni ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite "Evanghelii"; o evocare a propovăduirii Apostolilor numită ,,Faptele apostolilor”, scrisă de Apostolul Luca, care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, scrisă de același apostol; douăzeci şi una de ,,epistole" timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi care, în principal, conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică (Apocalipsa lui Ioan), care, din punct de vedere tehnic, este a douăzeci şi doua epistolă.

Evangheliile

Fiecare Evanghelie povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Savanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitor la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile. Potrivit tradiţiei, acestea sunt:

Faptele

Cartea Faptele Apostolilor, numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia Evanghelii. Sfânta Tradiţie, dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este Apostolul Luca. Luca a fost însoţitorul Apostolului Pavel, împreună cu care a călătorit la Roma.

Epistolele pauline

Epistolele pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, Apostolului Pavel, Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi de comportare, dar şi din învăţături teologice. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa. Epistolele Pauline sunt:

Epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei ("sobornicesc" înseamnă "universal"). Epistolele soborniceşti sunt:

Profeţia

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, tradusă adesea şi ca Revelaţia, este atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive, cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.

Apocrifele Noului Testament

În vremurile Bisericii Primare existau câteva scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către Părinţii Bisericii şi nu au fost incluse în canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate "apocrife" şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifele Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):

  • Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.
  • Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.
  • Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.
  • Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.
  • Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui Iuda Iscarioteanul; scrisă c. AD 130–170. Această "evanghelie," ca şi altele dintre cele amintite aici, cum ar fi Păstorul lui Herma, fac parte din scrierile zise pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva(în general o persoană mult mai prestigioasă) decât autorului real.

Există însă şi cărţi din perioada apostolică, numite uneori apocrife, dar care, deşi nu au fost incluse în canonul Noului Testament şi pot conţine unele elemente îndoielnice, sunt considerate folositoare sufleteşte şi integrate în tradiţia Bisericii sub numele de scrieri ale Părinţilor apostolici. Între acestea se numără, de exemplu:

  • Didahia, text anonim cuprinzând diferite învăţături; scrisă c. AD 50–120.
  • Epistola I a lui Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, scrisă cca. AD 95–96.
  • Păstorul lui Herma, text anonim creştin atribuit, după cum se crede, Apostolului Hermas; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.
  • Protoevanghelia lui Iacov, un text din secolul al II-lea scris de Iacov cel Drept, fratele Domnului.
     
    Imagine a unei cruci dintr-un manuscris grecesc, limba Noului Testament, din secolul al VII-lea.

Limbaj şi stil

Limba populară vorbită în Ţara Sfântă în vremea lui Iisus era aramaica. Cu toate acestea, textul iniţial al Noului Testament a fost scris în majoritate în greaca Koine, dialectul popular din provinciile romane din secolul I şi de atunci a fost tradus în numeroase limbi, dintre care cele mai notabile sunt latina, siriaca şi copta. (Cu toate acestea, unii dintre Părinţii Bisericii par să încline spre faptul că Matei şi-a scris Evanghelia iniţial în ebraică sau - mult mai probabil - în aramaică. În plus, există o altă dispută referitoare la autorul Epistolei către Evrei, care ar fi fost scrisă în ebraică şi apoi tradusă în greacă de Luca. Nici una din aceste variante nu este agreată de către savanţii moderni, care argumentează că aspectele literare ale Evangheliei după Matei şi Evrei sugerează că acestea au fost scrise direct în greacă, ipoteză mult mai probabilă decât cea a unei traduceri ulterioare.)

Este de remarcat că multe cărţi ale Noului Testament, în special Evanghelia după Marcu şi Apocalipsa sunt scrise într-o greacă modestă. Acestea nu folosesc nici greaca atică, limba clasicizantă folosită de clasele înalte, de către elitele conducătoare şi de către filozofii instruiţi ai acelor vremuri. Excepţie fac într-o oarecare măsură Evangheliile după Luca şi Ioan şi Faptele Apostolilor.

Surse

Legături externe

Note

  1. ↑ Sfântul Irineu de Lyon a scris lucrarea Respingerea gnozei cu nume mincinos, cunoscută sub numele de Împotriva ereziilor (lat. Adversus Hæreses), către anul 180 d.Hr. (w:Irenaeus).
  2. ↑ În Corint, de pildă, sfântul apostol Pavel a petrecut 18 luni între anii 50–52, iar în anii 56–57 a mai petrecut trei luni acolo ("Paul, St" Cross, F. L., ed., The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005). În Efes, un important centru al creștinismului primar, sfântul Pavel a stat trei ani, între 52 și 56 d.Hr. ("Paul, St". Cross, F. L., ed., The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005). Este evident că epistolele sale către Corinteni și către Efeseni nu prezintă decât o mică parte din predica și faptele lui în aceste orașe de pe parcursul mai multor ani.
Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Noul_Testament&oldid=54211”