Legea clerului mirean și a seminariilor

Legea clerului mirean și a seminariilor (1893) a adus o seamă de schimbări în viața Bisericii române, fiind absolut trebuitoare atunci, în vederea ridicării preoților de mir din starea în care se găseau. Pe de altă parte statul avea acum dreptul de a-și spune cuvântul aproape în toate problemele bisericești, fapt care a avut urmări negative pentru viața Bisericii române.

Cu toate măsurile luate în 1893, apoi în primii ani ai secolului XX, preoțimea a continuat totuși să ducă o viață grea, ca și credincioșii. De aceea, nu e de mirare că în anul 1907, când a izbucnit cunoscuta răscoală țărănească, numeroși preoți au fost alături de păstoriții lor, unii jertfindu-și chiar viața în timpul represiunilor.

Introducere

Partidul liberal, aflat atunci la cârma țării, a izbutit să aducă în fruntea Bisericii române pe episcopul Dunării de Jos, Iosif Gheorghian (1829-1909), deși cel mai indicat pentru această înaltă slujire era episcopul Melchisedec al Romanului.

Noul ierarh era fiu de preot din Botoșani, studiase la Academia Mihăileană din Iași, a fost călugărit la Mogoșeni, slujind ca diacon al lui Sofronie Miclescu. Trimis ca diacon la capela română din Paris, a urmat felurite cursuri la Sorbona. Întors în țară, a fost egumen la Todireni (Suceava), Popăuți (Botoșani), apoi episcop de Huși (1865-1879) și Dunărea de Jos (1879-1886). Ca mitropolit primat n-a corespuns așteptărilor, neavând curajul să se împotrivească amestecului tot mai fățiș al statului din acea vreme în treburile Bisericii.

În cursul păstoririi sale, tânărul ministru conservator Take Ionescu (1858-1922) a prezentat corpurilor legiuitoare, guvernului și Sinodului proiectul unei legi noi privitoare la Biserică și cler, intitulată Legea clerului mirean și a seminariilor. Mitropolitul Iosif a refuzat să o treacă prin Sinod, socotind-o anticanonică. Se pare că acesta a fost și motivul pentru care s-a retras din scaun la 29 martie 1893, așezându-se la mănăstirea Căldărușani.

Cum s-a ajuns la această Lege?

Din timpuri îndepărtate, preoții români trăiau numai din munca lor pe ogoare, alături de credincioși, precum și din ofrandele acestora. În unele sate, întreținerea clerului și a bisericilor era în grija proprietarilor de pământ.

Prin art. 11 din Legea comunală a lui Alexandru Cuza din 1864, comunele urbane sau rurale au fost îndatorate să salarizeze pe preoții parohi și să întrețină bisericile din comunele respective. Prin Legea rurală se prevăzuse să se dea și bisericilor parohiale - dacă era cu putință - o anumită suprafață de teren arabil: 17 pogoane în Muntenia sau 8 fălci și jumătate în Moldova. Dar în satele de moșneni (răzeși), bisericile n-au putut fi împroprietărite, iar acolo unde preoții urmau să fie plătiți de primării, acestea ori nu plăteau nimic, ori plăteau sume derizorii, încât slujitorii altarelor erau nevoiți să trăiască tot din venitul epitropiei.

Din pricina acestor neajunsuri, s-au făcut dese intervenții pentru îmbunătățirea stării materiale a clerului de mir. Problema s-a discutat și în Sfântul Sinod, dar și în Senatul țării, fiind ridicată de unii ierarhi, căci mitropoliții și episcopii eparhioți erau membri de drept ai Senatului. De pildă, în 1882, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei a prezentat Senatului un proiect de lege pentru îmbunătățirea stării materiale și culturale a clerului. Un alt raport pe această temă a prezentat și episcopul Silvestru Bălănescu al Hușilor, în sesiunea Senatului din primăvara anului 1890, dar nu s-a făcut nimic până în 1893, când ministrul Take Ionescu a prezentat proiectul amintit mai sus.

Împotrivirea liberalilor și catolicilor

Împotriva noii Legi s-au ridicat însă politicienii liberali, fiind de altfel cunoscută politica lor anticlericală.

Pe de altă parte, unele acțiuni îndreptate împotriva Legii clerului mirean din 1893 erau pornite și din cercuri romano-catolice, căci un cler fără pregătire teologică, aflat în sărăcie, nu putea ține piept propagandei catolice, care era sprijinită de însuși capul statului, regele catolic Carol I, dar și de guvernele liberale.

De pildă, în 1879 papa a ridicat vicariatul apostolic din București la rangul de Episcopie, devenită în 1887 Arhiepiscopie, ambele acte fiind săvârșite sub guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu (ridicarea la rangul de Arhiepiscopie s-a făcut de papa Leon XIII, fără să ceară aprobarea Guvernului român).

Conținutul legii

Adoptarea legii

Legea clerului mirean și a seminariilor a fost sancționată la 20 mai 1893, când scaunul de mitropolit primat era vacant. Ea se ocupa cu următoarele probleme: salarizarea clerului, întreținerea bisericilor, fixarea parohiilor, numirea și pregătirea clerului de mir, controlul administrativ și disciplinar în Biserică.

Salarizarea clerului

Prin această Lege se prevedea salarizarea preoților din bugetul Statului sau al comunelor, ei fiind împărțiți în mai multe categorii, după pregătirea lor și după locul în care activau, adică la orașe sau la sate.

Astfel, preoții urbani licențiați sau doctori în teologie primeau un salariu lunar de 200 de lei, cei cu seminarul superior (8 ani) 100 de lei, iar cei cu seminarul inferior 60 de lei. Tot așa erau salarizați și diaconii din parohiile urbane. Așa-numiții preoți urbani supranumerari (deci, cei peste numărul stabilit de lege) dacă erau licențiați primeau 150 de lei lunar, cei cu seminarul superior 80 de lei, iar cei cu pregătire mai puțină 40 de lei. Preoții rurali cu seminarul superior aveau un salariu lunar de 80 de lei, iar cei cu seminarul inferior 50 de lei. Preoții rurali supranumerari primeau numai 25 de lei lunar.

Protopopii — care erau numiți de chiriarhul locului în acord cu Ministerul Cultelor — primeau un salariu lunar de 300 de lei.

Salariile preoților rurali erau plătite de Ministerul Cultelor. În parohiile urbane, salarizarea era trecută în sarcina comunelor, dar, pentru a se asigura plata regulată, s-a prevăzut înscrierea din oficiu, în bugetele comunelor, a sumelor necesare în acest scop. În plus, statul venea în ajutorul comunelor urbane cu o subvenție de 500.000 de lei, tot pentru salarizarea clerului și întreținerea bisericilor.

Terenuri, taxe, numirea preoților

La parohiile rurale, se lăsau în folosința bisericii și terenurile agricole pe care le aveau, urmând ca trei sferturi să fie folosite de preoți, iar un sfert, de cântăreți. Pentru parohiile rurale fără pământ se prevedea un spor de salariu de 25% față de cel stabilit.

Prin aceeași Lege se fixau și „taxele” de epitrahil. În felul acesta, preotul a devenit un simplu funcționar al Bisericii, sau, mai corect spus, al credincioșilor săi.

În ce privește numirea preoților, se prevedea ca pe viitor la parohiile de oraș să fie numiți numai licențiați în teologie, iar la cele rurale – numai absolvenți ai seminarului cu 8 clase.

Numărul parohiilor

Legea fixa și numărul parohiilor, luând anumite măsuri de îngrădire, necesare pe atunci, datorită numărului prea mare de preoți și diaconi, peste nevoile reale ale Bisericii.

Astfel, s-a fixat un număr de 386 parohii urbane și de 3.326 parohii rurale, urmând ca numărul lor să crească cu cel mult 20 pe an. S-a căutat, pe cât a fost posibil, ca într-o comună, să nu fie decât o singură parohie, iar cătunele și satele aparținătoare de comuna (parohia) respectivă au fost declarate filiale. Micșorându-se numărul parohiilor, mulți preoți au continuat să funcționeze ca „supranumerari” cu un salariu de abia 25 de lei pe lună.

Urmările acestor măsuri de îngrădire s-au resimțit abia peste vreo două decenii. De pildă, în 1914 existau în România de atunci 6.768 biserici – în afară de mănăstiri și schituri – cu abia 3.800 de preoți. Înseamnă că sporul anual de 20 de parohii noi n-a putut umple toate golurile și aproape 3.000 de biserici nu aveau preoți, slujbele săvârșindu-se în ele foarte rar sau chiar niciodată.

Administrarea bunurilor

Administrarea bunurilor bisericești era încredințată unei epitropii, din care făceau parte preotul paroh și doi enoriași. Ei aveau îndatorirea de a întocmi bugete anuale cu veniturile și cheltuielile parohiei lor.

Consistoriile eparhiale

Legea prevedea și înființarea de Consistorii eparhiale pe lângă fiecare eparhie, pentru judecarea abaterilor clerului. Erau formate din câte trei membri, numiți de chiriarh, în înțelegere cu Ministerul Cultelor, pe o perioadă de trei ani. Dreptul de a trimite un preot în judecată îl avea atât chiriarhul locului, cât și ministrul Cultelor, iar pentru bisericile cu fonduri proprii, acest drept îl aveau și epitropii sau eforii lor.

Învățământul teologic

Legea clerului mirean a reorganizat și învățământul teologic, dându-i-se o întocmire mai temeinică, dar fără să-l treacă sub îndrumarea Bisericii. Astfel, au rămas în ființă cele două seminarii zise superioare, cu 8 ani de studii: Seminarul Central din București și Seminarul Veniamin din Iași (adus aici de la Socola, în 1885). Pe lângă acestea, la București mai funcționa și Seminarul Nifon, tot cu 8 clase. Erau prevăzute noi materii de studii, încât în cele trei seminarii superioare se preda nu numai teologie, ci și limbi clasice și moderne, discipline umaniste și reale, ca și în liceele teoretice cu 8 clase. Au fost lăsate să funcționeze și trei seminarii „inferioare”, cu trei clase, la Roman, Râmnic și Curtea de Argeș, ai căror absolvenți continuau studiile la celelalte trei seminarii.

În 1902, seminariile inferioare s-au desființat, iar la cele superioare s-au redus anii de studii la 7, dându-se însă o mai mare extensiune materiilor religioase. În 1908 s-au înființat încă două seminarii cu 8 clase, la mănăstirea Bistrița din Oltenia și la Galați.

Rectificarea lipsurilor legii

Introducere

Legea însăși nu a contribuit la o deplină îmbunătățire a stării materiale a tuturor slujitorilor sfintelor altare. De pildă, așa-numiții preoți „supranumerari” nu puteau trăi din salariul pe care-l oferea noua Lege. Iar credincioșii, obișnuiți până atunci să-și întrețină preoții, au încetat de-acum înainte să-i ajute, știind că au salariu de la stat. Privită din aceste unghiuri de vedere, Legea nu și-a atins scopul propus.

Așa se face că în anii care au urmat, clerul însuși a venit cu unele măsuri și propuneri pentru îmbunătățirea stării sale materiale.

Asociații preoțești

De pildă, s-au constituit diferite asociații preoțești, în scopul ajutorării preoților și a familiilor lor (ex. Societățile „Clerul român” din București, „Frăția” în Eparhia Argeșului, „Ajutorul” în Ploiești, „Binefacerea” în Iași, „Solidaritatea” în eparhia Dunării de Jos etc.), s-au ținut congrese ale preoțimii (la Focșani și București), s-au înaintat memorii forurilor bisericești și de stat.

Înființarea Casei Bisericii

În urma acestor acțiuni, s-au luat noi măsuri pentru satisfacerea nevoilor preoțimii. Astfel, în ianuarie 1902, a apărut Legea pentru înființarea Casei Bisericii, propusă de ministrul Cultelor de atunci, Spiru Haret (1851—1912). Acest nou așezământ (care funcționa pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, ca și „Casa Școalelor”) avea următoarele atribuții:

• Să controleze administrarea averilor bisericilor, mănăstirilor și așezămintelor bisericești;
• Să administreze toate fondurile destinate prin legi sau puse la dispoziție din bugetul statului pentru întreținerea cultelor;
• Să asigure păstrarea bisericilor și mănăstirilor, precum și a averilor bisericești;
• Să se îngrijească de toate problemele bisericești și religioase privitoare la numirea personalului și la înființarea de biserici aparținând oricărui cult (erau exceptate câteva așezăminte bisericești, care se conduceau singure: Eforia Spitalelor Civile, Epitropia Sfântul Spiridon din Iași, Așezămintele Brâncovenești din București și Epitropia bisericii Madona Dudu din Craiova).

Prin art. 8 din această lege se prevedea că „fondurile care vor rămâne la libera dispoziție a Casei Bisericii se vor întrebuința (...) și pentru ajutorarea preoților atinși de infirmități incurabile, a preoteselor văduve și a orfanilor preoților lipsiți de orice alt mijloc de trai”. Casa Bisericii a dăinuit până în 1921, fără să fi fost de vreun folos real Bisericii și Statului.

În anul 1904, deci la zece ani de la aplicarea Legii clerului mirean și a seminariilor, s-a prevăzut în bugetul țării prima majorare a salariilor cu 20% pentru preoții care îndepliniseră zece ani de slujbă, potrivit prevederilor acelei Legi. În 1906, Spiru Haret a prezentat în Parlament un proiect pentru modificarea Legii din 1893, prin care se prevedeau o serie de măsuri pozitive:

• Înființarea de noi parohii;
• Înființarea de posturi de preoți ajutori;
• Introducerea de „conferințe pastorale” anuale;
• Majorarea salariilor preoților, cântăreților și paracliserilor etc.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.