Invidia este un păcat care constă în părerea de rău provocată de calităţile, bunurile sau reuşitele altuia, fiind unul din cele şapte păcate capitale.[1] Ea îl spurcă pe om, fiind nu numai ,,putrezirea oaselor", ci şi cea care întunecă tot trupul, îngreunând mântuirea omului. Omul se poate elibera de ea prin refuzul poftirii la bunurile sau situaţia altora (porunca a 10-a a Decalogului), prin solidaritate în bucurii şi necazuri şi prin iubirea aproapelui ca pe sine.
Caracterizare generală
Pizma, faptă pământească
Punând în opoziţie firea pământească şi faptele ei, adică păcatele (din care enumeră nu mai puţin de 17) cu Duhul şi roada lui, adică virtuţile (din care enumeră 9), apostolul Pavel include invidia printre „faptele firii pământeşti” şi îi îndeamnă pe galateni să umble „cârmuiţi de Duhul”, răstignindu-şi firea pământenească împreună cu poftele ei.[2][3]
Ochiul rău spurcă pe om
Tras la răspundere pentru faptul că ucenicii săi calcă datina bătrânilor şi nu se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus foloseşte acest prilej pentru a-i învăţa pe ucenici că „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Căci „orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncat afară în hazna” pe când „ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om”. Apoi enumeră păcatele care, avându-şi sălaş în inimă şi ieşind la iveală, prin vorbe sau fapte, îl spurcă pe om, incluzând printre ele şi ochiul rău.[4][3][5].
Invidia întunecă trupul, fiind putrezirea oaselor
Solomon, căruia Dumnezeu i-a dat o minte înţeleaptă şi pricepută, cum n-a avut nimeni înainte de el şi nu va avea nimeni după el [6], afirmă în cartea biblică Pildele lui Solomon (Proverbele lui Solomon) că pizma este „putrezirea oaselor”. [7] Iisus îi învaţă pe ucenici că „ochiul este lumina trupului”. Dacă ochiul omului este sănătos atunci tot trupul său va fi plin de lumină , dar dacă ochiul omului este rău, atunci tot trupul său va fi plin de întuneric. Tot trupul devine întunecat dacă ochiul, care este luminătorul trupului, este rău.[8]
Pizma îngreunează mântuirea
Apostolul Pavel ne încredinţează că cei ce vor face faptele firii pământeşti (preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, invidiile, uciderile, beţiile, îmbuibările) nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.[2][3]Ca pedeapsă, Dumnezeu i-a lăsat pe unii oameni mândri şi idolatri pradă unor nenumărate păcate grele, printre care şi invidia.[9][3]
Pizma, temeiul trudei
Ecclesiastul ne încredinţează că pizma este temeiul oricărei munci (engl. toil, labour- trudă, muncă, strădanie la lucru) şi a oricărei iscusinţe la lucru (eng. skill) (căci întotdeauna ne alegem meseria dorind bogăţia, faima, plăcerile văzute de noi la cei ce au diverse meserii). Prin urmare invidia este un păcat universal şi adânc înfiripat în natura umană.[10][3]
Apariţie şi cauze
Ea se naşte când omului îi lipsesc anumite lucruri, împrejurare care există atunci când fie nu cere de la Dumnezeu acel lucru, fie cererile lui sunt făcute nesăbuit, spre a fi risipite în plăceri egoiste şi frivole.[11][3]Invidia poate avea drept cauză bogăţia- cazul lui Isaac, invidiat de filisteni [12][3] ), strălucirea bogăţiei, puterii şi frumuseţii- cazul împărăţiei Asiriei, pizmuită de celelalte împărăţii[13]), ascensiunea politică şi militară- cazul lui David, privit cu ochi răi de Saul[14]), fertilitatea (cazul lui Lea, invidiată de Rahela [15]), ascensiunea socială- cazul lui Iosif, invidiat de fraţii săi [16]), minunile şi vindecările- cazul apostolilor, pizmuiţi de marele preot şi de saduchei[17][3] ), popularitatea- cazul lui Pavel şi Barnaba, pizmuiţi de iudeii necredincioşi din Antiohia[18]), succesul creştinarii multor tesaloniceni- cazul lui Pavel şi Sila, pizmuiţi de iudeii necredincioşi din Tesalonic[19]), virtuţile şi puterea de a tămădui, de a face minuni, de a învăţa oamenii (cazul lui Iisus, pizmuit de preoţii cei mai de seamă[20][3]).
Capcanele pizmei
Pizmuirea celor răi
Creştinii nu trebuie să cadă în capcana pizmuirii celor răi [21], care par a avea o viaţă fericită şi netulburată, ci să fie mereu conştienţi că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale [22]. Creştinul adevărat va fi încredinţat, precum psalmistul în clipa când intră în lăcaşul Domnului, că cei îmbuibaţi, cu mândria drept salbă şi asuprirea drept haină, care sunt pricină de poticnire în credinţă pentru oamenii de rând, vor fi „cosiţi iute că iarba” şi „se vor veşteji ca verdeaţa”, fiind lepădaţi şi nimiciţi la vremea potrivită [23].
Pizmuirea celor din urmă convertiţi
Creştinii nu trebuie să se uite cu ochi răi la cei din urmă convertiţi, pentru a nu deveni din cei dintâi, cei din urmă .Iisus le spune ucenicilor pilda lucrătorilor viei. Împărăţia Cerurilor se aseamănă cu un gospodar care iese dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la vie şi găseşte pe unii de dimineaţă cu care se învoieşte pentru plata a un leu/zi iar celorlalţi pe care-i găseşte la ceasul al treilea, la ceasul al şaselea, la ceasul al nouălea şi la cel al unsprezecelea le zice că le va plăti o sumă dreaptă. La sfârşitul zilei s-a început plata începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi. Toţi care veneau erau plătiţi cu aceeaşi sumă de un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, zicând: „Aceştia de pe urmă n'au lucrat decît un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, cari am suferit greul şi zăduful zilei”. Gospodarul i-a zis unuia dintre ei că lui nu-i face nicio nedreptate atâta vreme cât s-a învoit cu el pentru suma de un leu şi aceasta i-a fost dată, adăugând el vrea să plătească şi acestuia din urmă ca şi lui şi întreabă retoric:„Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun?`” Tot aşa, adaugă Iisus, „cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi.”
Astfel Iisus trimite la bucuria nemărturisită a lui Petru, la gândul că el va avea o răsplată iar bogăţii nu, ignorând faptul că Hristos îi spusese deja că, deşi „este greu ca un bogat să intre în împărăţia Cerurilor”, „la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”. Iisus îi arată lui Petru că este posibil ca cei dintâi, adică cei cu cea mai bună şansă de mântuire, în general apostolii şi în special Petru, să devină cei din urmă dacă se lasă pradă invidiei.[24].
Apostolii trebuie să fie bucuroşi pentru oricine se mântuieşte, asemenea lui Hristos, care a venit să mântuiască ce era pierdut[25], aşa cum păstorul caută oaia cea pierdută. Printre cei pierduţi se afla chiar îndreptatul Zaheu, mai-marele vameşilor.[26]
Îndatorarea faţă de pizmaş
Nu este bine să mănânci pâinea celui pizmaş şi nici să pofteşti mâncărurile lui alese, căci el este unul care îşi face socotelile în suflet, inima lui nefiind cu tine, şi astfel bucatele mâncate vor fi vărsate şi cuvintele plăcute spuse vor fi regretate în clipa când adevăratele lui sentimente vor ieşi la iveală.[27][3]
Invidia şi falsa înţelepciune
Disputele sofistice încurajează pizma
Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei să se ferească de sofiştii mândri care socotesc că evlavia este mijloc de câştig şi care au boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din cari se nasc pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicele ciocniri de vorbe. Aceştia devin astfel oameni lipsiţi de adevăr şi stricaţi la minte.[28][3]
Invidia nu poate coexista cu înţelepciunea adevărată
Apostolul Iacov scrie că invidia nu poate coexista cu înţelepciunea adevărată, duhovnicească, care rodeşte fapte blânde, ci doar cu falsa înţelepciune, cea pământească, care presupune pizmă amară şi duh de ceartă. Iar acolo unde acestea apar este „tulburare şi tot felul de fapte rele”. Aşa că cei ce se pretind înţelepţi având o astfel de înţelepciune se laudă şi mint împotriva adevărului.[29][3][5]
Lupta împotriva pizmei
Apostolii în luptă cu pizma
Apostolul Pavel le scrie locuitorilor din Tit ca şi apostolii au fost, în trecut, „fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă”, vrednici să fie urâţi şi urându-se unii pe alţii. Ei au fost mântuiţi „pentru îndurarea lui” (şi „nu pentru faptele făcute de ei în neprihănire”) prin „spălarea naşterii din nou” (botezul) şi prin „înnoirea făcută de Duhul Sfânt vărsat din belşug” peste ei pentru ca, odată „socotiţi neprihăniţi prin harul Lui”, să se facă, „în nădejde, moştenitori ai vieţii vecinice”. Pizma era văzuta de sfântul apostol Pavel ca un real pericol chiar în sânul primelor comunităţi creştine. Astfel apostolul Pavel se teme sa nu găsească gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări. [30].
Lepădarea pizmei
Apostolul Pavel le scrie romanilor că este cazul să se trezească din somn, acum că noaptea aproape a trecut şi se apropie ziua, „să se dezbrace de faptele întunericului” (chefuri, beţii, curvii, fapte de ruşine, certuri, pizmă) şi să trăiască frumos, ca în timpul zilei, îmbrăcându-se cu „armele luminii”, „în Domnul Isus Hristos’’.[31][3] Lepădarea invidiei (alături de răutate, vicleşug, prefăcătorie şi clevetire) este o condiţie absolut necesară în drumul spre mântuire.[32][3] Invidia trebuie să rămână un păcat al trecutului, răpus de învăţătura lui Dumnezeu [33][3], care, prin porunca a 10-a, dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ne interzice, să poftim la bunurile sau la femeia altuia [34] şi ne îndeamnă, prin vocea sfântului apostol Pavel, să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng [35] şi să ne iubim aproapele ca pe sine.[36] Căci iubirea frăţească, creştinească alungă pizma definitiv din inima omului, după cum ne încredinţează apostolul Pavel:
- Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie,
- nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău,
- nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,
- acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. [37]
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
- English Standard Version Bible, 1971
- Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, Bucureşti
- Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
- Mitropolia Moldovei şi Bucovinei- Concordanţă biblică tematică, ediţie revăzută şi completată de Pr. Vasile Dogaru şi Pr. Neculai Dorneanu după lucrarea Călăuza predicatorului de Dr. Constantin Chiricescu şi Iconom Constantin Nazarie, cuvânt înainte de Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, ISBN 973-9272-58-4
- Maxim Marturisitorul în Filocalia 2, traducere, introducere şi note De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005
- Maxim Marturisitorul în Filocalia 3, traducere, introducere şi note De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005
- Sfinţii Varsanufie şi Ioan -Scrisori duhovniceşti în Filocalia 11, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
- Editura Apologeticum, 2005
Note
- ↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al VI-lea) a stabilit şapte păcate capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, XVII), această clasificare fiind reţinută de cei mai mulţi teologi ai Evului Mediu. Toma de Aquino, sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbeşte de slavă deşartă (mândrie), avariţie, lăcomie, desfrânare, lene, invidie, mânie. Sf. Bonaventura (sec al XIII-lea) dă aceeaşi enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii creştini timpurii distingeau opt păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, sec al III-lea (Institutes 5, Conferences 5), Columbanus, sec al V-lea (("Instr. de octo vitiis princip." în "Bibl. max. vet. patr.", XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De virtut. et vitiis, XXVII sqq.)http://www.newadvent.org/cathen/14004b.htm
- ↑ 2,0 2,1 >Galateni 5.19-21,Maxim Marturisitorul, Filocalia 3, pag 31"
- ↑ 3,00 3,01 3,02 3,03 3,04 3,05 3,06 3,07 3,08 3,09 3,10 3,11 3,12 3,13 3,14 Biblia, traducere Anania, sectiunea Concordanţă biblică, pag 1796, vezi bibliografia
- ↑ Marcu 7.14-23,Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 105
- ↑ 5,0 5,1 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, pag 391-392, vezi bibliografia
- ↑ 1Împ3.12
- ↑ Proverbele lui Solomon 14.30
- ↑ Luca 11.34-36, Matei 6.22-23, Sfintii Varsanufie si Ioan, Filocalia nr.11, pag 692
- ↑ Romani 1.20-32, Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 55-56
- ↑ Eclesiastul 4.4
- ↑ Iacov 4.1-3
- ↑ Facerea 26.12-16
- ↑ Ezechiel 31.1-9
- ↑ 1 Samuel 18.6-9
- ↑ Facerea 29.20-30.1-2
- ↑ Faptele apostolilor 7.9
- ↑ Faptele apostolilor 5.12-20
- ↑ Faptele apostolilor 13.44-47
- ↑ Faptele apostolilor 17.1-9
- ↑ Marcu 15.6-10-15
- ↑ Proverbele lui Solomon 23.17, 24.1, 3.31, 24.19, Psalmi 37.1-2, 72.3, Deuteronom 23.1-6-8
- ↑ Psalmi 37.1-2
- ↑ Psalmul 73, Psalmi 72.3
- ↑ Matei 19.16-20.16
- ↑ Matei 18.10-14, Luca 9.51-56,Maxim Marturisitorul, Filocalia 3, pag 433-434
- ↑ Luca 19.1-10
- ↑ Proverbele lui Solomon 23.6-8
- ↑ 1 Timotei 6.3-5
- ↑ Iacov 3.13-16
- ↑ 2 Corinteni 12.20, Galateni 5.26
- ↑ Romani 13.11-14
- ↑ 1 Petru 2.1-2, Obadia 1.12, Iov 31.29, Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 63
- ↑ 1Petru 2.1-2
- ↑ Exod 20.17, Deuteronom 5.21
- ↑ Romani 12.15, Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 135
- ↑ Matei 22.39, Marcu 12.31, Luca 10.27, Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 78
- ↑ 1 Corinteni 13.4-7,Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 149, Maxim Marturisitorul, Filocalia 2, pag 141