Primele episcopii transilvănene

Este de presupus că primele episcopii transilvănene au existat în secolele IX—X, pe lângă formațiunile politice existente atunci: la Dăbâca, în cadrul voievodatului lui Gelu, la Alba Iulia, în voievodatul din partea de sud a Transilvaniei, la Biharea, în voievodatul lui Menumorut și alta la Dibiscos, în vechiul Tibiscum roman, azi Timișoara, atestată documentar în anul 1020. Înainte de 1205, sediul episcopiei ortodoxe a Transilvaniei era în părțile Hunedoarei.

Primele episcopate

Introducere

De la începutul secolului IV până către sfârșitul secolului IX, pe teritoriul României, au activat așa numiții horepiscopi, trimiși aici fie de patriarhii de Constantinopol, fie de arhiepiscopii de Iustiniana Prima (sec. VI), fie de episcopii sud-dunăreni, precum și de cei din Dobrogea (sec. IV—VI). De asemenea, au putut activa aici episcopi „misionari” (periodeuți), trimiși de aceeași cărmuitori bisericești din afară.

Primii episcopi

Din sec. IX — poate chiar mai dinainte — odată cu cristalizarea primelor formațiuni politice cunoscute în teritoriile intracarpatice (Gelu, Menumorut, Glad și formațiunea din centrul Transilvaniei, în jurul orașului Alba Iulia), locul horepiscopilor a fost luat de episcopi.

Cu alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători locali care-și aveau reședința într-o „cetate”, instituția horepiscopatului s-a dovedit necorespunzătoare. De acum înainte, fiecare conducător politic voia să aibă în „cetatea” sa un „episcop eparhiot”, care să-și întindă sfera cârmuirii și păstoririi duhovnicești peste preoții și credincioșii din hotarele formațiunii politice respective. De altfel, așa s-a procedat și la popoarele slave învecinate, și era în tradiția și rânduielile bisericești ortodoxe ca organizarea bisericească să urmeze celei politice.

Cele peste o sută de așezări omenești descoperite în teritoriile intracarpatice în perioada IX—XIII (deși arheologia prefeudală la români este numai în faza de început), duc la presupunerea că în fiecare din ele exista și o comunitate creștină, o parohie, condusă de un preot. Admițând că existau numai o sută de preoți, aceștia trebuiau să aibă ei înșiși anumiți conducători spirituali, care să-i hirotonească, să-i învețe, să-i cerceteze.

Dabâca (Cluj)

O primă episcopie a putut exista la Dăbâca (azi în jud. Cluj), centrul stăpânirii lui Gelu.

Aici s-au descoperit până acum fundațiile mai multor biserici, cea mai veche fiind construită din piatră, considerată o biserică voievodală. A fost construită probabil în sec. IX, încetându-și existența două secole mai târziu, iar peste temeliile ei s-a ridicat o biserică nouă. La locul numit „Boldîgă”, la cca. 1,5 km de cetate, s-au descoperit trei biserici suprapuse. Cea de a doua este din sec. XI, deci prima trebuie să fie cu mult mai veche. Pe lângă acestea, s-au mai descoperit și alte fundații de biserici. Una a fost ridicată mai târziu prin sec. XIII, fiind de mari dimensiuni.

Urmele de locuire ocupă o suprafață imensă, după cum dovedesc vetrele de foc, bordeiele, locuințele de suprafață, gropile de provizii, cuptoarele, zecile de morminte etc., care au fost scoase la lumină până în prezent. În chip deosebit ne interesează fragmentele de ceramică smălțuită, monedele și o cruce din bronz, toate de factură bizantină. Acestea constituie o dovadă evidentă a legăturilor economice, politice, dar și bisericești pe care le-au avut voievozii de la Dăbâca cu Bizanțul încă din secolul IX. Toate acestea indică faptul că aici exista un scaun de episcop ortodox român.

Biharea (Bihor)

Introducere

Un alt episcop va fi activat în părțile de apus ale țării, în Bihor și Arad, unde se întindea formațiunea politică a lui Menumorut. Episcopul va fi stat în cetatea Biharea (la c. 10 km nord de Oradea), alături de conducătorul politic (Menumorut, înaintașii sau urmașii săi).

Anonymus

Aici trebuie avută în vedere relatarea lui Anonymus că Menumorut, în tratativele duse cu trimișii lui Arpad, invoca în sprijinul său suveranitatea împăratului bizantin — pe atunci Leon VI Filozoful (886—912). Tot Anonymus scrie că Menumorut, aflat într-o situație critică, în urma luptelor cu maghiarii, se pregătea să plece „în Grecia”.

Reiese că voievodul bihorean avea legături strânse cu Bizanțul, dar acestea nu se puteau limita pe atunci numai la probleme politice sau economice, ci implicau și legături bisericești, fiind bine cunoscută politica Bizanțului de a atrage popoarele vecine prin mijlocirea Bisericii oficiale, ortodoxe.

Argument istoric

Un alt argument, indică faptul că la Biharea a stat un episcop ortodox, este faptul că în această cetate ungurii au stabilit „centrul” sau „sediul” comitatului Bihor, atestat pentru prima oară în anul 1111. Tot aici, la Biharea, a fost creată și o episcopie latină, probabil la începutul secolului al XI-lea, sub regele Ștefan cel Sfânt.

Deci, așa cum centrul comitatului a fost fixat în cetatea fostului voievodat sau ducat al lui Menumorut, tot așa reședința episcopiei latine a fost stabilită în locul în care funcționase înainte cea ortodoxă, pentru ca să dispară orice urmă a vechii organizații statale și bisericești a populației autohtone. Acest fenomen se va repeta și în alte părți, cum vom arăta mai jos.

Informații maghiare

în sprijinul tezei vin însă și unele informații maghiare. Astfel, istoricul Karácsonyi János, fost episcop la Oradea, afirma că regele Ștefan I cel Sfânt a cucerit teritoriile din stânga Tisei până la pădurile („Silvania”), care separă Transilvania istorică de ținuturile de vest ale țării române, așezând un episcop latin în Biharea. Probabil în urma distrugerii cetății de către cumani, în anul 1091, sediul episcopiei a fost mutat la Oradea.

Canonicul maghiar Ganoczy Antal din Oradea scria în 1775 că prin mutarea episcopiei latine de la Biharea la Oradea, episcopul ortodox român a trebuit să părăsească orașul. Aceasta înseamnă că episcopul ortodox de la Biharea s-a mutat la Oradea, unde a trebuit să facă loc, pentru a doua oară, episcopului latin.

Alba Iulia

Introducere

Un alt episcop a putut sta la Alba Iulia, unde majoritatea cercetătorilor așează reședința unui conducător politic. Deși acest episcop nu este Ierotei, el fiind un „episcop misionar” pentru unguri (care erau inițial ortodocși) și nu pentru români, în Alba Iulia sau în alt loc în apropiere, și-a avut reședința un episcop de neam român, pe lângă conducătorul formației politice amintire mai sus.

Descoperiri arheologice

În sprijinul acestei păreri vin recentele descoperiri arheologice efectuate la Alba Iulia, începând cu anul 1968. Sub actuala catedrală romanică din sec. XIII, s-a descoperit o „rotondă” (rotonda ecclesia) cu absidă semicirculară, aparținătoare secolelor IX—X dar și urmele unei bazilici, firește, mult mai vechi. înseamnă că după retragerea autorităților romane din Apulum, s-a ridicat aici o bazilică, probabil pe locul unui locaș de închinare păgîn, ca și la Densuș—Hunedoara, iar mai târziu o biserică rotondă. Peste aceasta s-a ridicat apoi catedrala episcopală catolică-maghiară (secolul XII, refăcută în secolul XIII).

Expansiunea maghiară

În urma expansiunii regatului feudal maghiar în Transilvania, s-a creat și un comitat al Albei, cu centrul în Alba Iulia (atestat prima dată în 1177), în locul vechii formațiuni politice românești din centrul Transilvaniei. Același lucru se va fi întâmplat și cu instituția bisericească a românilor ortodocși. În locul episcopiei ortodoxe de aici, a fost adusă episcopia catolică maghiară, întemeiată inițial la Tășnad (azi în jud. Satu Mare), mutată apoi la Cluj.

Mutarea ei la Alba Iulia s-a petrecut în timpul domniei regelui Ladislau (1077-1095), probabil în anul 1092. Deci, ca și la Biharea, peste organizarea bisericească ortodoxă s-a suprapus cea catolică maghiară. Această situație a fost sesizată în urmă cu mai bine de un veac și jumătate de Petru Maior, care scria că episcopia catolică maghiară din Alba Iulia nu este de la regele Ștefan I cel Sfânt, ci „sau din vreo episcopie din cele vechi ale românilor e născută sau... de la vrun episcop din aceia misionari e născută”.

Alte biserici înlocuite

Prejmer (Brașov)

Fenomenul înlocuirii lăcașurilor de cult și a instituțiilor bisericești ortodoxe cu altele noi, catolice, poate fi urmărit și în alte părți ale Transilvaniei. De pildă, sub biserica din cetatea Prejmer — jud. Brașov (sec. XIII) — s-au descoperit temeliile unei alte biserici, zidită de autohtoni în secolul VI, având planul „în cruce greacă”. Planul respectiv este o mărturie a legăturilor pe care le avea Transilvania cu lumea bizantină sub împăratul Justinian, în special cu Arhiepiscopia Iustiniana Prima.

Alte exemple

La Cluj și Meseș se știe de două mănăstiri românești care au devenit mai târziu catolice. Cu alte două de pe Valea Someșului s-a întâmplat la fel. Presupunem că și mănăstirile latine din Sîniob — Bihor, Cîrța — Sibiu și altele au fost ridicate tot pe locul unor străvechi așezări monahale ortodoxe.

Același proces de înlocuire a instituțiilor ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit și în Banat, cum vom relata mai jos.

Banat

Morisena

Introducere

Știri mai amănunțite asupra unei vieți creștine de rit ortodox în Banat, sunt, în primele decenii ale secolului al XI-lea.

Mai întâi, la lucrările celui de-al șaptelea sinod ecumenic, din 787, a participat și un episcop cu numele Ursus al „avarițienilor”, care ar fi putut să-și aibă scaunul vlădicesc undeva în Banat, stăpânit atunci de avari.

Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul

Un izvor istoric, care poartă titlul de Vita Sandi Gerhardi, amintește de Ohtum sau Achtum — un urmaș al lui Glad — care își avea reședința în cetatea Morisena, (românește Murășana, Cenadul de azi, jud. Timiș), în apropierea vărsării Mureșului în Tisa.

Ohtum era ortodox și fusese botezat în anul 1002 la Vidin. Stăpânirea lui se întindea spre sud și sud-est până către râul Caraș și spre Severin, iar înspre nord până în Munții Apuseni. Viața Sfântului Gerard spune despre el că „a primit încuviințarea de la greci și a ridicat în numita cetate Morisena o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, așezând în ea un egumen și călugări greci, după rânduiala și ritul acestora”. Călugării „greci” amintiți aici sunt „ortodocși”, căci în documentele medievale prin denumirea de „greci” trebuie să înțelegem mai mult credința, decât neamul. Nu este imposibil ca acești călugări să fi fost români.

Mănăstirea Sf. Gheorghe

Prin anii 1028—1030 Ștefan cel Sfânt a atacat pe Ohtum care a fost învins și ucis în luptă datorită trădării sfetnicului său Chanadinus. Acest Chanadinus a îngropat apoi pe creștinii căzuți în luptă în mănăstirea ortodoxă din Morisena. După victorie, a devenit cârmuitorul ținutului stăpânit de Ohtum, iar cetatea Morisena s-a numit „Cianadina” (azi Cenad, ungurește Csanad), în cinstea învingătorului lui Ohtum.

Același Chanadinus a rânduit să se ridice o mănăstire, cu hramul Sfântul Gheorghe, în localitatea Oroszlanus (Oroszlanos, azi Maidan, în Serbia, în apropierea graniței cu România). Concomitent, se desfășura și acțiunea regelui Ștefan de creare a unei episcopii catolice. În acest scop, regele Ștefan a chemat pe călugărul venețian Gerard și l-a numit episcop de „Cianadina”. Noul episcop a adus 12 călugări de rit latin, care s-au așezat la noua mănăstire Sfântul Gheorghe. La scurt timp, au ocupat mănăstirea Sfântul Ioan, iar călugării ortodocși au fost mutați în mănăstirea cea nouă, Sfântul Gheorghe.

S-ar putea ca această mănăstire să fi fost sub jurisdicția directă a Constantinopolului, căci sub Vasile II Bulgaroctonul întreaga Bulgarie și-a încetat existența politică (Vidinul a căzut prin 1004), în acest sens trebuie interpretate și cuvintele din Viața Sfântului Gerard : „A primit încuviințare de la greci și a construit în numita cetate Morisena o mănăstire”.

Alte date despre mănăstiri

În 1868, cu prilejul demolării bisericii din Cenad, arheologii maghiari au descoperit urmele a trei biserici străvechi, în stiluri și dimensiuni diferite: cea mai nouă în stil gotic, a doua în stil romanic sau bizantin și a treia — cea mai veche — în stilul bazilicilor romane, având în față și un baptisteriu, cu un canal pe care se scurgea apa direct în Mureș. Cea de-a treia, cu construcțiile anexe, era datată din secolul IV. Probabil urmele bisericii în stil romanic sau bizantin sunt ale mănăstirii lui Ohtum.

Se înțelege că activitatea călugărilor ortodocși din mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Morisena a avut o influență puternică asupra vieții bisericești a românilor din aceste părți.

În legătură cu mănăstirea ortodoxă de la Morisena, trebuie pusă și descoperirea a 23 vase de aur, în localitatea învecinată Sânnicolaul Mare, în anul 1799. Se apreciază că sunt din secolul IX. Multe din ele au inscripții cu caractere grecești, într-o limbă care a preocupat pe numeroși cercetători din diferite țări. De pildă, inscripțiile de pe fundul cupelor IX și X au fost interpretate astfel: „dacă te cureți prin apă, vei fi eliberat de toate păcatele”; sau: „prin apă, Hristos a eliberat pe oameni, trimițând noul Său Duh Sfânt”; sau: „prin apă, du-ne Doamne la viața veșnică”. Mai nou, anumiți cercetători socotesc că unele inscripții ar fi scrise în graiul românilor bănățeni.

Indiferent care e lectura corectă, aceste inscripții dovedesc că la sfârșitul secolului IX — sau chiar mai înainte — exista, în partea vestică a Banatului, un puternic centru creștin.

Dibiscos

Introducere

După ocuparea Bulgariei apusene de bizantini, împăratul Vasile II Bulgaroctonul (976—1025) a reorganizat Arhiepiscopia de Ohrida, prin trei diplome, date în anii 1019—1020.

În prima diplomă fixa lista eparhiilor supuse Arhiepiscopiei de Ohrida. Astfel, pe locul 11 era trecută episcopia de Branitza (azi Branicevo, la răsărit de Belgrad, pe malul drept al Dunării), cu șase „castre episcopale” (prin castru în evul mediu se înțelegea o cetate). Unul din aceste castre purta numele de Dibiscos.

Episcopia bănățeană

Bizantinologul maghiar M. Gyoni a demonstrat că aceasta era transcripția în greaca bizantină a formei Tibisco, identificând castrul respectiv cu așezarea romană Tibiscum (azi Jupa — Caransebeș). Punctul său de vedere a fost împărtășit și de alți bizantinologi maghiari (între care și Moravcsik Gyula) și români (Al. Elian, Răzvan Theodorescu).

Recent, istoricul I.D. Suciu a susținut că în anii 1019—1020, fostul municipiu Tibiscum nu mai exista, formându-se lângă el un sat nou, sediul unui jupanat (de aici numele de Jupa). În acest caz cetatea sau castrul Dibiscos din 1019—1020 nu este altceva decât Timișoara de azi, care în toate documentele din secolul XIII, apare sub denumirea de „castrul Timiș”.

Înseamnă că la începutul secolului XI, exista o episcopie românească în Banat, probabil continuatoare a episcopiei din Morisena învecinată, unde este așezat ipotetic sediul acelui Ursus din 787. Probabil că în urma evenimentelor din 1028—1030, relatate mai sus, și-a încetat existența, pentru că nu mai avem alte știri asupra ei.

Alte știri

Ofensiva catolică

Regele Coloman (1095—1116) a luat titlul de „rex Ungariae” și a introdus latina ca limbă de conversație în administrația bisericească, a hotărât celibatul clerului. Tot el a rânduit că dacă unele moșii ale românilor au fost date mănăstirilor și bisericilor catolice, să rămână acestora, în felul acesta au ajuns românii iobagi ai Bisericii Catolice.

În 1191, sub Bela III (1172—1196), s-a înființat prepozitura din Sibiu, supusă direct Esztergomului, pentru primii sași colonizați în Transilvania, printre români. Sub fiul său Emeric (1196—1204), papa Inocențiu III (1198—1216) a început cunoscuta sa ofensivă împotriva Ortodoxiei de pretutindeni.

Alte mănăstiri sau chilii ortodoxe

În acest timp, mai existau mănăstiri ortodoxe între granițele regatului feudal maghiar, cum era cea de la Oroszlanos, alta a Hodoșului lângă Arad, amintită în 1177, într-o scrisoare a regelui Bela III, sub numele de Hodust.

Ultimele investigații arheologice întreprinse aici (1976) au dovedit că mănăstirea este și mai veche, în hotarul satului Moigrad, vechiul Porolissum (în apropiere de Zalău), există mănăstirea Meseșeni, atestată documentar în 1165, apoi în 1281, inițial ortodoxă, ridicată de ducele Almus peste ruinele orașului roman Porolissum. Cercetările arheologice recente au dus la descoperirea unor chilii sau bisericuțe rupestre în hotarul satelor Moigrad, Jac, Creaca și Brebi, toate în jud. Sălaj, care prezintă analogii cu bisericuțele rupestre de la Basarabi.

Descoperiri arheologice

Menționăm că la Moigrad s-a descoperit și un engolpion de tip kievean (sec. XII—XIII), din care se păstrează doar trei brațe ale crucii și două medalioane care cuprind chipurile evangheliștilor Marcu și Luca, iar în partea centrală Maica Domnului (un alt engolpion kievean s-a descoperit la Saschiz, lângă Sighișoara, altul într-o localitate necunoscută din Transilvania, păstrat în Muzeul de istorie din Cluj).

Monahi în sec. XIII

Prin 1204, regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocențiu III că unele biserici ale „călugărilor greci”, adică ortodocși, din regatul său se ruinează „prin lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci înșiși”. De aceea, propunea crearea unei episcopii pentru ei, supusă direct papii ori să așeze în acele mănăstiri călugări latini.

La această propunere, papa scria la 16 aprilie 1204 episcopului de Oradea și abatelui din Pelis (Ungaria), cerându-le să viziteze acele mănăstiri grecești și să constate dacă se poate duce la îndeplinire propunerea regelui maghiar. Desigur, nu poate fi vorba de greci, ci de români. Înseamnă că în Transilvania, în secolul XII, existau puternice nuclee de viață monahală ortodoxă.

La 3 mai 1205, același papă scria arhiepiscopului de Calocea — sub jurisdicția căruia era și episcopul catolic de Oradea — că pe moșiile fiilor cneazului Bâlea (Bela cnese), există un episcopat de rit grec, cerându-i să-l aducă sub ascultarea Romei. Acad. Șt. Pascu crede că este vorba de o episcopie ortodoxă în părțile Bihorului, în ținuturile stăpânite odinioară de Menumorut. Pr. Mircea Păcurariu socotește că episcopia respectivă se găsea în părțile Hunedoarei, unde se întâlnesc zeci de biserici românești din piatră din sec. XII—XIV, poate chiar mai vechi, unele fiind ctitorite chiar de cneji români cu numele Bîlea, cum sunt cele din Streisîngeorgiu și Crișcior. Probabil, siliți de împrejurări, episcopii ortodocși ai Transilvaniei s-au stabilit pe lângă unii din cnejii din părțile Hunedoarei.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.

A se vedea și

• Horepiscop