Cartea I a Regilor

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la I Regi)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Vechiul Testament - Septuaginta
Pentateuhul sau "Legea"
Facerea - Ieșirea - Leviticul - Numerii - Deuteronomul
Cărțile istorice
Iosua Navi - Judecători - Rut

I Regi - II Regi - III Regi - IV Regi
I Cronici - II Cronici - I Ezdra - Neemia - Estera

Cărțile poetice
Cărți de înțelepciune
Iov - Cartea Psalmilor - Pildele lui Solomon - Ecclesiastul
Alte cărți
Cântarea Cântărilor - Plângerile profetului Ieremia
Cărțile Profeților
Profeții Mari

Isaia - Ieremia - Iezechiel - Daniel

Profeții Mici, sau "Cei Doisprezece"

Osea - Amos - Miheia - Ioil - Avdie - Iona - Naum
Avacum - Sofonie - Agheu - Zaharia - Maleahi

Cărțile deuterocanonice și „bune de citit”
Tobit - Iudita - Baruh - Epistola lui Ieremia
Cântarea celor trei tineri - III Ezdra - Cartea înțelepciunii lui Solomon
Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
Istoria Susanei
Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel
I Macabei - II Macabei - III Macabei
Rugăciunea regelui Manase
Persoane din Vechiul Testament
Patriarhi: Noe - Avraam - Isaac - Lot
Iacov (Israel) - Iosif - Moise - Aaron
Prooroci și Drepți: Ilie Tesviteanul - Elisei - Iezechia
Isaia - Ieremia - Iezechiel - Daniel
Iona - Osea - David - Solomon
Avacum - Iov - Miheia - Maleahi
Samuel - Zaharia - Agheu
Regi Iuda (după diviziune): Roboam - Abia - Asa- Iosafat
Atalia - Ioram- Ahazia - Ioas- Amația
Ozia - Iotam- Ahaz - Iezechia (Ezechia) - Manase
Amon - Iosia - Ioahaz- Eliachim (Ioiachim)
Ioiachin- Sedechia (Matania)
Regi Israel (după diviziune): Ieroboam I - Nadab - Baeșa
Ela - Zimri - Omri - Ahab - Izabela
Ahazia - Ioram - Iehu - Ioahaz - Ioas - Ieroboam al II-lea
Zaharia - Șalum - Menahem - Pecahia - Pecah - Osea (rege)
Descoperiri arheologice biblice
Editați această casetă

Cartea I a Regilor (sau Cartea I a lui Samuel) este a patra dintre cele 12 cărţi istorice canonice ale Vechiului Testament. Cartea evocă domnia celor din urmă judecători Eli şi Samuel, întemeierea monarhiei teocratice şi domnia primului împărat Saul, prigonitorul viitorului său succesor, David, păstorul cântăreţ din arfă şi învingătorul lui Goliat.

Formă, dată, autor

Ea forma, împreună cu a doua Carte a regilor, o singură carte, numai foarte târziu ele apărând ca distincte, odată cu Prima Biblie Rabinică, tipărită de Daniel Bomberg la Veneţia în anul 1517.[1].Autorul cărţilor este necunoscut.[2] Cartea I a Regilor a fost scrisă undeva între ruptura regatului Israel în două (regatul lui Iuda şi regatul Israel) din anul 933 î.Hr. şi robia babilonică din 586 î.Hr.[2]

Autoritatea cărţii

Mântuitorul însuşi recunoaşte autoritatea acestei cărţi. El invocă în discuţia cu fariseii faptul că, de foame, David şi cei ce erau cu el mâncaseră pâinile punerii-înainte care erau rezervate doar preoţilor, episod din Cartea întâi a Regilor, iar apoi aminteşte de faptul că, potrivit legii lui Moise, preoţii încălcau sâmbăta, aducând jertfe la altar, dar rămâneau nevinovaţi de călcarea Sâmbetei, amintind o prevedere din Cartea Numerilor (Matei 12, 1-6, respectiv I Regi 21,1-6, Numeri 28,9).

Rezumat

Dumnezeu pedepseşte casa judecătorului şi preotului Eli pentru nesocotirea, de către fiii săi, din lăcomie, a darurilor Domnului şi pentru desfrânarea lor, dar şi pe Eli, pentru că nu i-a oprit pe aceştia, ci i-a cinstit pe fiii săi mai mult ca pe Dumnezeu. Fiii cei răi mor în lupta cu filistenii, împlinind proorocia Domnului. Eli moare la 98 de ani dintr-o căzătură, când află că filistenii au luat chivotul Domnului. Locul lui este luat de Samuel, fiul credincioasei Ana şi a dreptului Elcana.
Prooroc, preot şi ,,judecător peste Israel până la sfârşitul vieţii sale’’, Samuel îşi conduce cu credinţă şi dreptate poporul, reuşind chiar să-l convingă să scoată din mijlocul lui idolii şi să slujească numai Domnului şi respinge atacurile filistenilor. Spre sfârşitul vieţii, acesta îi pune pe fiii săi să judece peste Israel, dar aceştia nu calcă ,,pe urmele sale’’, ci se dedau la lăcomie, iau mită şi calcă dreptatea, aşa că bătrânii lui Israel îi cer lui Samuel întronarea unui împărat, ca să îi judece, cum au toate neamurile. Dumnezeu îi spune lui Samuel să le îndeplinească cererea, dar să le facă cunoscut şi dreptul împăratului.
Samuel îl unge pe Saul împărat, "tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel", care îi "întrecea pe toţi în înălţime de la umăr în sus" şi care a domnit doi ani peste Israel. El a repurtat unele victorii contra filistenilor, amaleciţilor, moabiţilor, edomiţilor, dar a şi păcătuit împotriva Domnului prin aducerea unei jertfe în locul lui Samuel, care întârzia să apară înaintea unei lupte, precum şi prin cruţarea lui Agag, împăratul amaleciţilor, şi a celei mai bune părţi din pradă, de teama poporului, în pofida poruncii Domnului de a nimici cu totul pe amaleciţi. Aceştia trebuiau pedepsiţi prin ştergerea pomenirii lor de sub ceruri, pentru că au astupaseră ieşirea israeliţilor din Egipt, aruncându-se asupra poporului lui Israel ,,pe dinapoi, asupra tuturor celor care se târau la coadă’’, când Israelul era ,,obosit şi sleit de puteri’’ I Regi 15,2-33, Deuteronom 25,17-19.
Deşi Saul îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte, Samuel îi spune că Domnul îl leapădă ca împărat, pentru că şi el a lepădat cuvântul Domnului, şi că va da domnia lui unuia mai bun ca el, căci ,,tăria lui Israel nu minte (Saul minţise că păstrase dobitoacele pentru jertfe) şi nu se căieşte, căci nu este om să-i pară rău”. Şi Domnul îi trimite un duh rău să-l muncească.
Samuel îl unge împărat al lui Israel pe fiul lui Isai, David, un păstor sărac, cu părul bălai şi chipeş. Acesta este chemat la curtea lui Saul pentru a-i cânta din harfă, ajutându-l să fie uşurat prin îndepărtarea temporară a duhului celui rău trimis peste el. Lui Saul îi place acest tânăr cântăreţ care vorbea bine şi, pentru că era şi un războinic, om ,,tare şi voinic’’, îl face purtătorul lui de arme.
Când Goliat, un filistean uriaş care ocăreşte pe Israel şi pe Dumnezeul lor şi care-i provoacă să tranşeze lupta trimiţând un războinic să lupte cu el, David, motivat şi de marea recompensă, se prezintă la Saul, şi, spunându-i că el obişnuia să omoare leii şi urşii care-i atacau oile, cere să fie lăsat să lupte. Saul acceptă şi David îl doboară pe uriaşul filistean trăgându-i cu praştia în frunte şi apoi îl ucide.
Saul îl pune pe David mai mare peste oştile sale, dar, speriat de popularitatea pe care o căpătase acesta (vizibilă şi din cântarea de biruinţă a femeilor) începe să-l privească cu ochi răi, îl îndepărtează de la curte şi îl lasă conducător doar peste o mie de oameni. Temându-se tot mai mult de faima lui David, care îl făcuse chiar pe fiul său, Ionatan, să se împrietenească la cataramă cu el, Saul încearcă de câteva ori să-l omoare personal, apoi prin şiretlic, şi văzând că nu reuşeşte, porneşte o lungă prigoană după acesta. David scapă mereu şi evită să-l omoare pe cel care era încă unsul Domnului. Domnul îl opreşte pe David, prin intermediul înţeleptei Abigail să omoare pe Nabal (şi casa sa), un om bogat, rău şi aspru, care-l ocărâse, adică să se răzbune singur vărsând sânge degeaba.
Saul recunoaşte că David i-a răspuns la rău cu bine, cruţându-i viaţa de două ori, şi îi promite că-l va lăsa în pace. David se pune totuşi în slujba lui Achiş, împăratul Gatului, care-i oferă ţinutul Ţiclagului, unde repurtează victorii numeroase, între care şi una contra amaleciţilor, şi câştigă încrederea şi admiraţia împăratului.
În faţa filistenilor, părăsit de Dumnezeu care nu-i răspunde nici prin prooroci, nici prin prin vise, Saul apelează la o ghicitoare, căreia îi cere să-l cheme din morţi pe Samuel. Acesta îi întăreşte că Domnul a rupt împărăţia din mâna lui şi a dat-o unuia mai bun la el pentru că nu a ascultat glasul Domnului şi nu a făcut pe amaleciţi să simtă aprinderea mâniei Lui şi îl anunţă că va muri împreună cu fiii săi şi că filistenii vor câştiga lupta. Fiii săi cad în luptă, el este rănit greu de un arcaş, şi, de teamă să nu cadă în mâinile filistenilor şi să fie batjocorit de cei netăiaţi împrejur, îi cere slujitorului său să îl omoare, care, de teama, refuză, aşa că Saul se sinucide aruncându-se în propria sabie, slujitorul său făcând apoi la fel.

Prezentare detaliată

Judecătorul Eli

Dumnezeu pedepseşte casa judecătorului Eli

Fiii judecătorului şi preotului Eli, Hofni şi Fineas, care erau ,,preoţi ai Domnului’’(1.3), erau ,,oameni răi’’, care ,,nu cunoşteau pe Domnul’’(2.12); ei ,,se făceau vinovaţi de un foarte mare păcat’’, care consta în ,,nesocotirea darurilor Domnului’’(2.17): uneori luau pur şi simplu cu o furculiţă tot ce apucau din carnea de jertfă care fierbea, aflată în cazan, căldare, tigaie sau oală, (2.13-14), încălcând astfel prescripţiile ce prevedeau acordarea doar a spatei şi a pieptului preoţilor ca un drept cuvenit din jertfa de mulţumire (Lev7.34, 10.14); alteori, ei luau carnea crudă a jertfelor samavolnic, şi, la nevoie, prin silă, fără a permite arderea grăsimii din jertfă (2.15-17), care aparţinea Domnului şi trebuia, deci, arsă (Lev, cap 3). În plus, Eli, care era foarte bătrân, aflase de la popor că ei se şi desfrânau cu femeile care slujeau afară la uşa cortului întâlnirii şi îi mustră, spunându-le că prin aceasta ei păcătuiau împotriva lui Dumnezeu şi făceau şi poporul să păcătuiască, dar ei nu ascultă de glasul tatălui lor.(2.22-26).
Un om al lui Dumnezeu îl anunţă pe Eli că, pentru că i-a cinstit mai mult pe fiii săi decât pe Dumnezeu (2.29), pe care ,,nu i-a oprit’’ (3.13), pentru că au călcat în picioare jertfele şi darurile Domnului şi s-au îngrăşat cu cel dintâi roade luate din darurile poporului Israel (2.29), casa sa urma să fie pedepsită. Pedeapsa lor va fi următoarea: 1) nu va mai fi niciodată niciun bătrân în casa lui Eli, 2) acesta va vedea un potrivnic de-al său în lăcaşul Domnului, în timp ce Israel va fi copleşit de bunătăţi de Domnul, 3) la altar va fi lăsat numai unul dintr-ai lui Eli, pentru ca să i se topească ochii de durere şi să i se întristeze sufletul 4) fiii săi vor muri în aceeaşi zi, 5) Dumnezeu îşi va pune un preot credincios (Samuel), care va lucra după inima şi sufletul Domnului şi 6) oricine va mai rămânea din casa lui Eli se va arunca cu faţa la pământ în faţa lui şi îl va ruga să-i dea o slujbă de preoţie pentru o bucată de pâine (2.27-36). În lupta cu filistenii, fiii lui Eli, care se făcuseră ,,vrednici de lepădat(3.13) mor, după cuvântul Domnului, şi chivotul, adus de la Silo, este luat de filisteni (4.1-11). Eli, judecător în Israel timp de 40 de ani, moare, la vârsta de 98 de ani, căci, bătrân şi greu, el cade de pe scaun pe spate şi îşi rupe ceafa, când aude că filistenii au pus mâna pe chivotul Domnului şi că fiii lui au murit (4.12-18).

Judecătorul Samuel

Judecătorul Samuel, un preot credincios, drept şi bineplăcut lui Dumnezeu

Samuel (Dumnezeu a ascultat) (1.20), cel ,,împrumutat Domnului”(1.28, 2.20), este fiul dreptului Elcana şi al Anei, cea stearpă care, înţepată şi întristată adeseori, din acest motiv, de Penina, cealaltă soţie a lui Elcana, capătă rod în urma rugăminţilor fierbinţi către Dumnezeu şi a binecuvântării primite de la preotul Eli (cap1.1-19).
Samuel se află întâi în slujba Domnului (2.18), apoi devine prooroc al Domnului (3.1-20-21) şi judecător peste Israel (7.6, 7.15). Preot credincios şi drept, îşi convinge poporul să scoată din mijlocul lui idolii, să slujească numai Domnului şi, rugându-se pentru poporul pocăit, capătă îndurare de la Dumnezeu (căci Dumnezeu nu lăsa să cadă la pământ nici unul din cuvintele sale-3.19) şi filistenii sunt alungaţi şi smeriţi ( 7.1-14), după ce chivotul făcuse ravagii prin locurile pe unde trecuse (cap 5,6).
Samuel rămâne judecător peste Israel până la sfârşitul vieţii, fiind un judecător drept, care nu a furat, nu a năpăstuit , nu a apăsat şi nu a primit mită de la nimeni (12.1-5) El le arată o minune a Domnului sub ochii lor, pentru a le arăta ce rău au făcut când au cerut împărat: Samuel strigă către Domnul şi Domnul trimite chiar în ziua aceea tunete şi ploaie, ceea ce face pe popor să aibă o mare frică de Domnul şi de Samuel (12.16-18).

Lăcomia şi nedreptatea fiilor lui Samuel determină cererea de către Israel a unui împărat

Fiii lui Samuel, Ioel şi Abia, puşi de acesta să judece spre sfârşitul vieţii sale, n-au ,,călcat pe urmele sale’’, ci ,,se dedau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea” (8.3,5), aşa că bătrânii lui Israel îi cer lui Samuel întronarea unui împărat, ca să îi judece, cum au toate neamurile (8.4-6). Dumnezeu îi spune lui Samuel să le asculte glasul, lămurindu-l că această dorinţă însemna nu lepădarea sa ca judecător, ci lepădarea lui Dumnezeu şi a domniei Lui, care era, de fapt, Împăratul lor (8.7-8, 10.19, 12.12).
Dumnezeu îi mai spune să le facă cunoscut şi dreptul împăratului. Împăratul îi va lua pe fiii lor şi-i va pune la carele sale şi între călăreţii lui ca să alerge înaintea carului său, îi va pune căpetenii peste o mie şi peste cincizeci şi-i va întrebuinţa la aratul pământurilor lui, la seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a a uneltelor carelor lui; fetele vor trebui să facă miresme, mâncare şi pâine pentru curte; împăratul va lua cea mai bună parte din câmpiile, viile, măsliniii lor şi o va da slujitorilor lui, va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor lor, şi o va da slujitorilor lui, va lua pe robii şi roabele lor, cei mai buni boi şi măgari ai lor, şi -i va întrebuinţa la lucrările lui, va lua zeciuială din oile lor, şi ei înşişi vor fi slugile lui. Dumnezeu le prooroceşte că vor striga împotriva împăratului pe care -l vor alege, dar Domnul nu îi va asculta. Poporul nu ascultă de glasul lui Samuel şi persistă în dorinţa lor de a avea un împărat ca toate neamurile, care să-i judece, să meargă în fruntea lor şi să-i cârmuiască în războaie (8.9-22).

Primul împărat, Saul

Personalitatea şi domnia

Este întronat Saul, fiul lui Chis, din mica seminţie a lui Beniamin (9.20-21, 13.1), aflat la vârsta de 30 de ani (13.1), ,,tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel”, care îi ,,întrecea pe toţi în înălţime de la umăr în sus” (9.1-2), prin tragere la sorţi (10.17-24); a domnit doi ani (13.1). Saul este iertător, căci îi iartă pe unii oameni răi care îl grăiesc de rău, îl dispreţuiesc şi nu-i aduc niciun dar (10.25-27, 11.12-13) şi omenos, căci le spune cheniţilor, care se arătaseră binevoitori faţă de tatăl lui, să fugă din rândul amaleciţilor pentru a nu fi omorâţi fără vină(15.6).
Saul, căruia ,,Dumnezeu i-a dat o altă inimă” (10.9), care este prefăcut în alt om prin pogorârea Duhului Domnului peste el, care îl face să şi proorocească (10.5-13) a repurtat numeroase victorii în războaiele contra amoniţilor lui Nahas (care aruncă ocara asupra întregului Israel, propunându-le un legământ cu condiţia ca locuitorilor Iabesului din Galaad să le fie scos ochiul drept) (11.1-11, 14.47), filistenilor (14.1-23, 14.47), amaleciţilor (15.1-9), moabiţilor, edomiţilor (14.47).
Când află de jurământul pe care Saul îl făcuse cu poporul, potrivit căruia nimeni nu avea voie să mănânce miere, şi în urma căruia va fi blestemat cel care îl încalcă, Ionatan, fiul lui Saul, care mâncase deja miere fără să ştie, sfidează jurământul şi spune că tatăl său a tulburat poporul, şi că înfrângerea filistenilor ar fi fost mai mare dacă poporul ar fi mâncat atunci din prada pe care a găsit-o la vrăjmaşii lui. Saul este gata să aplice legea şi vrea să-l pedepsească cu moartea pentru sfidarea blestemului, dar poporul îl scăpă pe viteazul Ionatan, care adusese o mare izbăvire lui Israel prin înfrângerea filistenilor (14.24-46).

Păcatele lui Saul şi lepădarea sa ca împărat

Totuşi, înaintea unei lupte cu filistenii, Saul ,,lucrează ca un nebun şi nu păzeşte porunca Domnului” căci, văzând că Samuel întârzie şi că poporul se împrăştie de lângă el, îndrăzneşte să aducă el arderea de tot, ceea ce echivala cu uzurparea preoţiei (13.8-14). Domnul îl anunţă prin vocea lui Samuel că domnia lui nu va dăinui şi că ,,Domnul Şi-a ales un om după inima Lui’’ să fie căpetenia lui Israel (13.14). Pe lângă asta, după ce îi învinge pe amaleciţi, nu respectă porunca Domnului de a-i nimici cu desăvârşire pe aceştia (pentru păcatul de a-i fi ,,astupat’’ lui Israel ieşirea din Egipt, când, fără teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra poporului lui Israel ,,pe dinapoi, asupra tuturor celor care se târau la coadă’’, când Israelul era ,,obosit şi sleit de puteri’’, 15.2, Deut25.17-19; acest păcat a dus la porunca Domnului ca, atunci când Dumnezeu va da odihnă poporului lui Israel de toţi vrăjmaşii care îl înconjoară, amaleciţilor să le fie ştearsă pomenirea de sub ceruri-Deut 25.19), ci îl păstrează viu pe Agag, împăratul lui Amalec (15.8) şi, fiindcă se temea de popor, îi ascultă glasul (15.24) şi se aruncă asupra prăzii, cruţând dobitoacele cele mai bune (15.19), pretextând mincinos că poporul le-ar fi luat pentru a fi aduse ca jertfă (15.15,21). Samuel îi reaminteşte că pe când era mic în ochii lui a fost uns împărat al lui Israel (15.16-17) şi îi spune că ascultarea de cuvântul Domnului face mai mult ca jertfele, că neascultarea e tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată ca închinarea la idoli şi terafimi (15.22,23).
Deşi îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte, Samuel îi spune că Domnul îl leapădă ca împărat, pentru că şi el a lepădat cuvântul Domnului (15.23, 26), ca rupe domnia lui Israel deasupra lui (15.28) şi va da domnia unuia mai bun ca el (15.28), căci ,,tăria lui Israel nu minte(Saul minţise că păstrase dobitoacele pentru jertfe) şi nu se căieşte, căci nu este om să-i pară rău”.(15.29). Samuel însuşi îl ucide cu sabia pe Agag pentru păcatul său de a fi lăsat femei fără copii. (15.32-33)

David este uns împărat al lui Israel

David, fiu al lui Isai, Betleemitul, păstor ,,cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (16.11-12, 17.42), ,,sărac şi de puţină însemnătate’’ după propria mărturisire (18.23), a fost uns împărat al Israelului de către Samuel, şi Duhul Domnului s-a pogorât peste el din acel moment (16.13).

David, cântăreţ din harfă îndepărta temporar duhul rău care-l muncea pe Saul

Regele David cu harpa-Gentile da Fabriano, 1423, acum în Uffizi

Fiindcă Duhul Domnului se îndepărtase de la Saul şi acesta era muncit de un duh rău trimis de Domnul, este adus la palat un tânăr păstor cântăreţ din harfă, acelaşi David, care urma ca, atunci când duhul venea peste Saul, prin muzica sa să-i uşureze suferinţa. Într-adevăr, cântările lui David îl făceau pe Saul să răsufle mai uşor şi să se simtă uşurat, căci duhul rău pleca de la dânsul. David, un om ,,tare şi voinic, un războinic ce vorbea bine", a plăcut lui Saul şi a fost pus să-i poarte armele (16.14-23).

David îl învinge pe filisteanul hulitor Goliat

David îl decapitează pe Goliat- Caravaggio, sec al XVII-lea

Aflând că uriaşul filistean de şase coţi şi o palmă,(17.4), Goliat din Gat, om ,,războinic din tinereţea lui’’ (17.33) ocărăşte pe Israel (17.25,26,36,43,45), propunând ca lupta să fie decisă printr-o luptă individuală (17.8-9), David, motivat şi de recompensa promisă celui care-l va învinge pe filistean (bogăţii, fiica împăratului de nevastă şi scutirea de dări pentru casa sa (17.25,27) cere voie împăratului Saul să pedepsească pe cel ce batjocoreşte numele Dumnezeului lui Israel, spunându-i împăratului că el chiar omora urşii şi leii ce-i furau oile 17.34-35). Saul acceptă, îl îmbracă în armură, dar David îşi dă seama că nu e obişnuit cu armura, se duce la un pârâu de unde ia 5 pietre netede pe care şi le pune în buzunar şi traistă. David se înfăţişează înaintea lui Goliat cu o praştie şi un toiag. Văzându-l pe ,,copilul’’ David, Goliat râde de el , adăugând ironic că nu e câine să vină la el cu toiege. La început David fuge înaintea lui, iar apoi îi trage cu praştia drept în frunte, prăbuşindu-l pe uriaşul filistean. Îi ia apoi sabia, îl omoară cu ea şi îi taie capul. Filistenii înspăimântaţi o iau la fugă, cu bărbaţii lui Israel şi Iuda în urmărirea lor. David ia capul filisteanului şi-l duce la Ierusalim iar armele sale sunt puse în cortul său (17.38-58).

Saul prigoneşte pe David

David este oprit de Saul la curtea sa şi trimis în diverse războaie, din care iese mereu învingător (18.5). Saul îl pune în fruntea oamenilor de război(18.5). Totuşi, speriat de popularitatea şi admiraţia poporului, vizibile şi din cântarea de biruinţa a femeilor(care-i acordau lui Saul mii şi lui David zeci de mii de învinşi) începe să se teamă că va pierde împărăţia în faţa lui David şi începe să privească cu invidie pe David (18.6-16). Saul îl îndepărtează pe David de lângă el şi îl pune căpetenie doar peste o mie de oameni (18.13).
El purcede la o prigoană neîncetată a lui David, (18.29), pe care-l ,,caută ca pe un purice şi-l urmăreşte ca pe o potârniche în munţi”, aşa cum se exprimă însuşi David (26.20). El încearcă personal, fiind apucat de duhul cel rău, să-l omoare, dar fără succes (18.10,11, 19.9,10). Apoi îi întinde o cursă spunându-i că i-o va da pe Mical, a doua sa fată, care-l iubea pe David,(18.20) cu condiţia să-i fie aduse o sută de prepuţuri de la filisteni. David le aduce şi Saul se vede nevoit să i-o dea pe Mical, (după ce îl amăgise prima oară, spunându-i că i-o va da pe Mereb, care este dată altcuiva de soţie) (18.17-30). Altădată Mical îl scăpă pe David de la moarte (19.8-17), altădată Saul ordonă uciderea a 85 preoţi şi a cetăţii preoţeşti Nob, ai cărui oameni îl ajutaseră pe David (21.1-9, 22.6-19); alteori o năvălire a filistenilor îl scăpă pe David (cap.23).
David se fereşte în două rânduri să-l ucidă pe cel care încă era unsul Domnului (24.1-7, 26.7-12). Saul se căieşte de mai multe ori pentru păcatele sale, recunoscând că David e mai bun ca el pentru că a răspuns cu bine la rău (24.8-17-22, 26.16-25) şi că i-a cruţat viaţa şi îl lasă în pace (26.25). Saul îi spune lui David că ştie că el va domni în locul său şi îl pune să jure că nu-i va nimici sămânţa şi nu-i va şterge numele din casa tatălui lui, iar David jură că nu face aşa ceva (24.20-22)

Domnul îl opreşte pe David, prin intermediul înţeleptei Abigail, să se răzbune singur vărsând sânge degeaba

Nabal (care se tălmăceşte ,,Nebun’’), un om foarte bogat din Maon, a cărui avere era în Carmel, adică 3000 de oi şi 1000 de capre, ,,aspru şi rău în faptele lui’’, căsătorit cu o ,,femeie cu judecată şi frumoasă la chip’’, pe nume Abigail, îşi tundea oile alături de păstorii lui David. Acesta îl întreabă de sănătate, îi urează pace şi îi spune că păstorii lui nu i-au ocărât pe ai lui, nu le-au luat ceva şi că aşteaptă să-i dea ce îl lasă inima. Nabal, când aude cererea lui David se întreabă retoric ,,cine e David, fiul lui Isai?’’, adăugând că ,,astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni, apoi întrebându-se dacă ,,să-mi iau eu pînea, apa, şi vitele mele, pe cari le-am tăiat pentru tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni cari sînt de nu ştiu unde?``. La auzul acestei ocări (25.39), David îşi pune vitejii să-şi încingă sabia, hotărât să omoare pe toţi bărbaţii din casa lui Nabal (25.13,34), revoltat de faptul că Nabal i-a întors rău pentru bine(25.21).
Un slujitor al lui Nabal îi spune toată povestea lui Abigail, căci Nabal ,,era aşa de rău încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească, iar aceasta, încărcată de daruri, pleacă, fără ştiinţa soţului, înaintea lui David. Abigail îi spune lui David să nu-şi pună mintea cu omul rău Nabal, căci este plin de nebunie, aşa cum îi arată şi numele, adăugând că Domnul l-a oprit să verse sânge şi să se ajute cu mâna sa. Ea îl roagă să primească darurile sale şi să ierte vina roabei sale, pentru că el va purta războaiele Domnului şi niciodată nu va fi răutate în el, iar atunci când va face Dumnezeu tot binele pe care l-a făgăduit acestuia şi îl va pune mai mare peste Israel, atunci el nu va avea ,,mustrări de cuget" şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur’’. David binecuvântează pe Domnul că a trimis-o pe Abigail înaintea lui, binecuvântează judecata ei şi pe ea care i-a oprit mâna de la vărsare de sânge.
Abigail se întoarce acasă, unde îl găseşte pe Nabal beat şi vesel benchetuind. În dimineaţa următoare Abigail îi spune toată povestea şi inima lui Nabal primeşte o lovitură de moarte. Cam după 10 zile Domnul loveşte pe Nabal şi acesta moare. David îl binecuvântează pe Dumnezeu că i-a apărat pricina în ocara pe care i-a făcut-o Nabal şi a împiedicat pe robul Său, adică pe el, să facă rău (25.34,39) şi adaugă că Domnul a făcut ca răutatea lui Nabal să se întoarcă asupra capului lui. David o cere de nevastă pe Abigail şi aceasta, smerindu-se, acceptă, ea devenind a treia nevastă a lui David, alături de Mical şi Ahinoam.

David la Ţiglag

Gândindu-se că Saul tot îl va omorî într-o zi, David se decide să scape din mâna lui Saul fugind la filisteni. Astfel, el se duce la Achiş, împăratul Gatului şi Saul, aflând asta, renunţă să-l mai caute. David, cu cei 600 de oameni şi cu două dintre nevestele sale, îi cere împăratului Achiş un ţinut, iar acesta îi dă ţinutul Ţiglag, rămas împăraţilor lui Iuda până în zilele noastre. Aici el poartă lupte împotriva ghesuriţilor, ghirziţilor, amaleciţilor, căci aceste neamuri locuiau din vremuri vechi în ţinutul acela.
În războiul dintre filisteni şi israeliţi, Achiş îl solicită pe David să fie ,,păzitorul capului său’’. Filistenii nu acceptă însă ca David să fie prezent în luptă de frică ca nu cumva acesta să vrea să se facă plăcut lui Saul cu capetele lor, în pofida asigurărilor repetate ale lui Achiş că David este de încredere, lui negreşindu-i nici măcar în cele mai mici lucruri.
David se întoarce la Ţiglag, unde amaleciţii năvăliseră şi, fără să omoare pe nimeni, luaseră multă pradă şi toate femeile şi copiii pe care-i găsiseră, inclusiv pe soţiile lui, iar poporul vorbea să-l ucidă cu pietre pe împărat din pricina amărăciunii pierderii celor dragi. David întreabă pe Domnul dacă să pornească la luptă şi Domnul răspunde afirmativ. David, beneficiind de îndrumarea unui băiat egiptean aflat în slujba unui amalecit, dar părăsit din cauza faptului că era bolnav, îi învinge pe amaleciţi, reuşind să aducă înapoi totul, toţi copiii şi toate femeile şi toată prada. David se împotriveşte propunerii unor oameni răi şi de nimic care doreau ca două sute de oameni care, fiind obosiţi, nu mai trecuseră râul Besor, să nu primească nimic din pradă.(lucrul rămas de atunci ca lege). În plus, David se arată recunoscător şi generos faţă de toate cetăţile străbătute de oamenii săi şi le trimite daruri din prada luată de la amaleciţi. (27-30)

Ultimele păcate ale lui Saul: chemarea morţilor şi sinuciderea

Pus în faţa filistenilor, Saul, cuprins de frică şi de un mare tremur ce-i apucase inima(28.5) şi fiind părăsit de Dumnezeu care nu-i răspunde nici prin prooroci, nici prin Urim, nici prin vise (28.6), el îi cere sfatul lui Samuel, chemat din morţi de o ghicitoare (deşi tot Saul fusese acela care îndepărtase din ţară pe cei ce chemau morţii şi pe cei ce ghiceau-28.3,9). Acesta îi întăreşte că Dumnezeu i-a rupt împărăţia din mâinile lui şi i-a dat-o lui David, îi spune că ceea ce i se întâmplă se datorează faptului că nu a ascultat glasul Domnului şi nu a făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Domnului, îi prezice moartea sa şi a fiilor săi şi pierderea războiului(28.7-25)
În lupta cu filistenii, fiii săi cad în luptă, iar el este rănit greu de aceştia. Saul îl roagă pe purtătorul său de arme să-l ucidă pentru a nu fi batjocorit de cei netăiaţi împrejur (adică de cei necircumcişi, de cei care nu erau evrei), dar acesta, de teamă, refuză. Atunci Saul se sinucide, aruncându-se în propria sabie şi slujitorul lui face la fel (31.1-6). Filistenii i-au tăiat capul, trupul a fost atârnat pe zidurile Bet-Sanului- de unde a fost recuperat de locuitorii Iabesului din Galaad, împreună cu trupurile fiilor lui. Acestea au fost arse, şi oasele îngropate sub stejarul din Iabes (31.9-13).

Note

  1. Biblia, traducere Anania, vezi bibliografia, ""Introducere" la Cărţile Regilor
  2. 2,0 2,1 Vladimir Prelipcean, Nicolae Neagă, Gheorghe Bârna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, ISBN 973-8248-74-4,

Bibliografie

  1. Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, pp. 159-166 Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, ISBN 973-8248-74-4
  2. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, "Introducere" la Cărţile regilor, pp. 307-308, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2