Farisei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Vai, vouă, fariseilor, James Tissot, sec. al XIX-lea, Brooklyn Museum
Acest articol face parte din seria
Țara Sfântă și Iudaismul
în timpul Mântuitorului
Curente religioase și partide politice
SaducheiiFariseii
EsenieniiZeloțiiIrodienii
Instituții
Sanhedrinul
Templul din Ierusalim
Oameni
Irod cel MareArhelauIrod Antipa
Pilat din Pont
AnnaCaiafa
Iosif din ArimateeaFariseul Nicodim
Femeile mironosițe
Fotini samarineanca
Irodiada
Locuri
Ierusalim
BetleemNazaret
Muntele Tabor
BetaniaGhetsimaniMuntele Măslinilor
Golgota
SamariaIerihon
Cezareea
Editați această casetă


Fariseii au fost o grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului, activă între sec II î.Hr—I d.Hr (alături de saduchei), apărători ai credinței strămoșești care consta în fidelitatea atât față de Legea lui Moise cuprinsă în Vechiul Testament cât și față de tradiția orală. Fariseii credeau în Dumnezeu, susțineau existența îngerilor și a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte și învierea morților și erau partizanii prozelitismului. Unii farisei s-au îndepărtat de spiritul drept al Legii devenind ipocriți, formaliști, corupți, nedrepți (de la lăcomie, iubire de arginți, furt și escrocherie până la crimă), motiv pentru care au fost aspru mustrați de Mântuitorul Iisus Hristos. Alții, însă, au devenit susținătorii lui Iisus (Simeon, Iosif din Arimateea, Nicodim) și apoi partizanii noii comunități creștine (Iosif din Arimateea, Nicodim, rabinul Gamaliel, apostolul Pavel).

Perioada

Din punct de vedere istoric, fariseii apar în veacul al II-lea î.Hr., ca partid politico-religios moștenitor al curentului „pioșilor” din epoca (după 125 î.Hr.) care a urmat Revoltei Macabeilor (170-140 î.Hr.), revoltă care dorea să păstreze Legea iudaică restaurată la Ierusalim de Ezdra după întoarcerea poporului din exil (aprox. 450 î.Hr.), în fața tentativelor de elenizare care s-au făcut simțite mai ales în vremea lui Antioh IV Epifanie (175-164 î.Hr.).

Gruparea fariseilor a devenit pilonul principal al iudaismului după distrugerea Templului din Ierusalim (70 d.Hr), fiind singurul curent politico-religios din vremea Mântuitorului care a supraviețuit catastrofei din anul 70.

Etimologie

Etimologic termenul de fariseu derivă din rădăcina verbului „paras”, care are în ebraică mai multe sensuri și anume: a separa, a deosebi, a declara, a explica, a declara deosebit, a interpreta[1]. Ca urmare, numele lor poate fi interpretat ca referindu-se atât la convingerile lor politice, și atunci prin termenul de fariseu se poate înțelege cel separat, adică cel cu o altă opinie politică, cât mai ales cel cu o altă opinie morală, cel cu un alt comportament. Idealul lor era de a păstra cu orice preț învățătura lui Moise. Cuvântul a intrat în limba română prin filieră slavă, de la vechiul slav „farisei”. Din ebraică (aramaicul „parschi”) cuvântul a trecut în greaca veche sub forma „pharisaics”, apoi în latinescul „pharisaeus”, de unde a fost adoptat în limbile europene.

Doctrina

Tot lor le mai revine și meritul de a fi contribuit la creșterea rolului sinagogilor. Prin contribuția lor se învăța Legea scrisă și se păstra tradiția orală („datina bătrânilor” — Marcu 7, 3). Aceștia învățau poporul că singura cale spre Dumnezeu este supunerea față de Legea Veche. Dintre farisei s-au ridicat cu timpul mulți învățați care s-au impus atenției iudeilor prin studiul și interpretarea Scripturii în cele două direcții: Halaka și Hagada. Prima consta atât în a comenta cât și a actualiza preceptele Legii, iar cea de-a doua în interpretarea tradiției orale. Din dorința de a-i ajuta pe credincioși să respecte Legea lui Moise, fariseii au fixat un număr de 613 reguli, din care 248 precepte și 365 interdicții.

Fariseii credeau în Dumnezeu, susțineau existența îngerilor și a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte și învierea morților, considerând Vechiul Testament ca autoritate supremă în chestiunile religioase.

Mai mult decât oricare alte grupări religioase, fariseii căutau să facă prozeliți cât mai mulți (Matei 23, 15).

Număr și influență

Conform informațiilor lui Iosif Flavius și aprecierilor altor istorici[2], fariseii, deși puțini la număr în raport cu poporul iudeu, căci numărau doar 5-6000 membri, reprezentatu totuși partidul majoritar în Palestina vremii. Deși mai puțin numeroși în Sanhedrin decât saducheii, fariseii au avut totuși o influență reală asupra societății evreiești din vremea lor.

Atitudinea poporului față de farisei

A zice astăzi cuiva că este „fariseu” nu este desigur un compliment (ci echivalent cu „fățarnic”), deoarece termenul s-a depreciat în mentalitatea creștină datorită atitudinii lor ostile față de Domnul Iisus Hristos, ca și din cauza imposibilității proprii de a-și conforma viața cu ceea ce predicau.

Pentru cea mai mare parte dintre iudei epocii însă, fariseii erau considerați credincioși autentici ai legii strămoșești și cu o înaltă ținută morală, pe de o parte pentru că descindeau din acei Hasidim (luptătorii cei mai înverșunați pentru libertate religioasă din vremea Macabeilor), iar pe de altă parte pentru că s-au separat într-adevăr de marea masă a credincioșilor iudei.

Deși cuvântul a căpătat cu timpul un sens negativ, fariseii n-au fost în niciun caz urâți de popor. Dimpotrivă, ca unii care erau foarte ostili oricărei influențe străine, mai ales elenistice, au fost apreciați de popor.

Fariseii criticați de Ioan Botezătorul, Iisus și apostolul Luca

Masa din casa fariseului Simon, sec al XV-lea?, anonim, Școala Franceză
O dispută cu fariseii. Passeri. În Biblia Bowyer din Bolton Museum, Anglia. Print 4384. Din „Un comentariu ilustrat la evanghelia după Marcu” de Phillip Medhurst. Secțiunea D

Mântuitorul Iisus Hristos le reproșa în principal fariseilor: că sunt fățarnici și plini de ei înșiși, că le place să se arate și să fie puși în față, că pun sarcini grele și uneori absurde poporului.

Fariseii s-au opus cu multă înverșunare Mântuitorului Hristos deoarece, așa cum se știe, Domnul nu era de acord cu mulțimea învățăturilor lor orale privitoare la Legea lui Moise dar și pentru faptul că popularitatea lui Iisus le primejduia poziția lor în fața credincioșilor.

Fariseii au fost acuzați de Iisus de următoarele:

1. (fariseul Simon) iubire mică, măruntă

Femeia păcătoasă (prostituată) este iertată de multele ei păcate de Iisus, credința sa mântuind-o fiindcă l-a iubit mult pe Iisus. Acest lucru a fost dovedit de faptul i-a stropit picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei, că i-a sărutat picioarele și I le-a uns cu mir. Spre deosebire de aceasta, fariseul Simon, care îl invitase pe Iisus în casa sa să mănânce, nu-I dăduse apă pentru spălarea picioarelor[3], nu-I dăduse sărutare când intrase[4], nu-I unsese capul cu untdelemn[5], așa cum cerea eticheta ospitalității, făcând dovada unei iubiri mici, mărunte față de Hristos. [6])

2. că umblă după slava deșartă a oamenilor prin faptul că:

– iubesc scaunele din față în sinagogi (Luca 11.43, 20.46, Matei 23.6, Marcu 12.39)

– iubesc închinăciunile în piețe, adică să li se zică „învățătorule” (Luca 11.43, 20.46, Matei 23.7)

– le place să stea în capul mesei la ospețe (Luca 20.46, Matei 23.6, Marcu 12.39)

– se roagă îndelung de ochii lumii în timp ce mănâncă casele văduvelor (Marcu 12.40, Matei 23.14, Luca 20.47)

– se fac drepți înaintea oamenilor (Luca 16.15)

– își lățesc filacteriile (pungi de stofă conținând bucăți de pergament pe care erau scrise texte din lege; erau purtate cu ostentație la frunte și pe brațul stâng[7] și își măresc ciucurii de la poale. (Matei 23.5)[8]

3. că nu fac ceea ce predică: „ei zic, dar nu fac” (Matei 23.3)

4. hoție sau răpire

– mănâncă casele văduvelor în timp ce se roagă îndelung de ochii lumii (Marcu 12.40, Matei 23.14, Luca 20.47)

– răpire (Matei 23.25, Luca 11.39)

5. iubire de arginți. Fiindcă erau iubitori de arginți – spune apostolul Luca – aceștia îl batjocoreau pe Iisus când l-au auzit spunând că nu poți să te închini și lui Dumnezeu și lui Mammona. Iisus le spune că ei caută să arate neprihăniți în fața oamenilor dar Dumnezeu le cunoaște inimile căci „ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. (Luca 16.14)

6. lăcomie (sau necumpătare)(Matei 23.25)

7. că au desființat legea Domnului înlocuind-o cu o datină omenească

Iisus Hristos îi învinuiește pe farisei că au desființat această poruncă, înlocuind-o, în mod insidios, cu o datină care spune că dacă „cine va zice tatălui sau mamei sale: „ori cu ce te-aș ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu” nu mai este ținut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa.” (Marcu 7.1-12, Matei 15.1-9)

8. comoditate și superficialitate: lasă părțile cele mai grele ale legii – dreptatea, mila, credința – nefăcute, îndeplinind doar părțile cele mai ușoare ale ei (zeciuiala din alimente) în loc să le facă pe amândouă. (Matei 23.23, Luca 11.42)

9. interpretează eronat și absurd jurămintele (Matei 23.16)

10. formalism și ipocrizie

– Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie.

– Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară.

– Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția.

– Așa și voi, pe din afară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. (Matei 23.25-28)

Fariseii sunt criticați pentru formalism și de Ioan Botezătorul, care-i acuză că vin să se boteze fără a face pocăinței roadă vrednică de ea, crezând că descendența din Avraam este suficientă, ceea ce era total fals. (Matei 3.7-12)

11. își fac cu greu prozeliți iar aceștia devin de două ori mai păcătoși ca ei (Matei 23.15)

12. închid împărăția cerurilor de dinaintea oamenilor, neintrând nici ei, dar nelăsând nici pe ceilalți să intre (Matei 23.14, Luca 11.52)

13. superficialitate și neînțelegerea Legii. Fariseii, văzând că Iisus a intrat în casa vameșului Matei, i-au luat la întrebări pe ucenicii săi. Iisus le răspunde că El a venit să cheme pe cei păcătoși la pocăință, nu pe cei drepți. (Matei 9.9-13, Marcu 2.16-17)

14. îi împovărează pe oameni cu sarcini anevoie de purtat (pentru iertarea păcatelor) iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște. (Matei 23.4, Luca 11.46)

15. biciuirea și prigonirea proorocilor, înțelepților și cărturarilor trimiși la ei pentru mustrarea și întoarcerea la adevărata credință. (Matei 23.15)

16. crimă. Fariseii sunt lucrătorii cei răi care au bătut și au omorât slujitorii trimiși să ia roadele de către stăpân (Dumnezeu), ca mai apoi să-l omoare și pe fiul stăpânului (Iisus), moștenitorul viei, pentru ca să pună mâna pe moștenire (stăpânirea lumii). Stăpânul viei îi va pierde pe cei răi iar via o va da altor lucrători. Arhiereii și fariseii, înțelegând parabola au căutat să-L prindă dar s-au temut de mulțime, care-l socotea prooroc. (Matei 21.33–46)

Învierea lui Lazăr îi determină pe farisei să facă planuri concrete pentru prinderea și omorârea lor. (Ioan 12.10)

Fariseii au spus: „Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El, și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul”. Așadar fariseii se temeau că încrederea în Hristos va antrena pierderea privilegiilor. Caiafa a adăugat: „...oare nu vă gândiți că este de folos să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” (Ioan 11.47–54).

Iisus le spune că pe unii dintre proorocii, înțelepții și cărturarii trimiși la ei pentru mustrare ei îi vor ucide și răstigni, așa cum l-au ucis în trecut pe Zaharia, fiul lui Varahia. (Matei 23.34)

Fariseii drepți

Sfântul Iosif din Arimateea, cel care l-a îngropat pe Hristos
Sfântul Apostol Pavel

Câțiva farisei au venit la Iisus și l-au sfătuit să plece, avertizându-l că Irod vrea să-l omoare (Luca 13, 31–35). Gamaliel, un învățător al Legii, inclusiv al apostolului Pavel (FA 22, 3), prețuit de tot norodul, a convins Sanhedrinul să nu-i omoare pe Petru și pe ceilalți apostoli. El a argumentat arătând că dacă ceea ce fac apostolii e de la oameni, lucrarea se va nimici, așa cum s-a întâmplat cu Teudas sau Iuda Galileianul care au pierit, iar dacă e de la Dumnezeu nu vor putea s-o nimicească și se vor trezi ca fiind luptători împotriva lui Dumnezeu. (Luca 5.29–40) Nicodim, fariseu fruntaș al iudeilor, „învățător al lui Israel”, este acela care e inițiat de Iisus Hristos în taina botezului, acela care se opune judecății răutăcioase și premature făcută de farisei chiar înainte de judecata propriu-zisă și acela care, împreună cu Iosif din Arimateea, are grijă de trupul lui Hristos și îl pune în mormântul lui Iosif.

Iosif din Arimateea era un om bogat din Arimateea, ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, sfetnic de vază al Sanhedrinului, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu și care împreună cu Nicodim se îngrijește de trupul Mântuitorului și îl pune în mormântul său.

Apostolul Pavel a fost și el fariseu, dar nu a avut notorietate în această calitate, deși era zelos, după propria lui mărturie.

A se vedea și

Note

  1. The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius Hebrew and English Lexicon, Massachusetts, 1979, pag. 831
  2. Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 72
  3. Fac 18.4
  4. Fac 27.26-27, 29.13, 33.4, 50.1, Exod 4.27, 18.7
  5. Amos 6.6
  6. Luca 7.36–50
  7. Noul Testament comentat, versiune revizuită, redactată, comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit de numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995, pag. 42, ISBN 973-9130-08-9)
  8. Exista prevederea în Legea Veche ca oamenii să poarte porțiuni din Lege la mână și pe frunte pentru a preîntâmpina uitarea ei (Exod 13.9), dar și să poarte ciucuri în colțurile veșmintelor, tot pentru aducere-aminte (Num 15.38-41, Deut 22.12)

Bibliografie

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ISBN 973-9130-88-7, București, 1997,
  • Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei și Bucovinei, Iași, 1997, ISBN 973-9272-01-0, pag. 233-235.
  • Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezana Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2, pag. 170.
  • Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975 — Introducere, pp. 72-73.