Cartea a III-a a Regilor
Cartea III a Regilor (sau Cartea I a Împăraţilor) este a şasea dintre cele 12 cărţi istorice canonice ale Vechiului Testament.[1][2][3][4] Ea continuă istoria poporului lui Israel sub Solomon (fiul lui David), înfăţişează dezbinarea împărăţiei acestuia ce duce la apariţia a două regate independente, Israel şi Iuda, şi evocă domnia regilor care-i succed lui Solomon la conducerile celor două regate. Cartea se termină cu domniile lui Iosafat (Iuda) şi Ahazia (Israel). Această istorie a domniei lui Solomon şi a regilor care-i urmează este întregită în altă carte istorică a Vechiului Testament, Cartea a II-a a Cronicilor
Cuprins
- 1 Formă, surse, dată, autor
- 2 Cartea a treia a Regilor (rezumat)
- 3 Cartea a treia a regilor
- 3.1 Domnia lui Solomon
- 3.2 Succesorii
- 3.2.1 Profetul Ilie în luptă cu Ahab şi Izabela
- 3.2.1.1 Profetul Ilie opreşte ploaia
- 3.2.1.2 Ilie face minuni
- 3.2.1.3 Ilie lămureşte pe Ahab şi popor cine este adevăratul Dumnezeu
- 3.2.1.4 Izabela îl fugăreşte pe Ilie
- 3.2.1.5 Ilie unge împăratul Siriei şi al Israelului şi lasă pe Elisei în locul său
- 3.2.1.6 Ahab şi Izabela îl ucid pe Nabot pentru o vie
- 3.2.1.7 Ahab se smereşte mergând încet…
- 3.2.1 Profetul Ilie în luptă cu Ahab şi Izabela
- 4 Bibliografie
- 5 Note
Formă, surse, dată, autor
Cărţile 3 şi 4 Regi au format o singură carte în textul ebraic până la Daniel Bomberg, ca şi Cărţile 1, 2 Regi. [3]În Septuaginta şi în Vulgata lui Ieronim sunt împărţite în două.[3]
Autorul s-a folosit la scrierea cărţilor de izvoare pe care le aminteşte: Cartea cronicilor lui Iuda (4 Regi 14.18, 3 Regi 15.23), Cartea cronicilor lui Israel (4 Regi 14.28, 3 Regi 16.5,14. 4 Regi 1.18), Cartea faptelor lui Solomon (3 Regi 11.41).
Referitor la timpul scrierii cărţilor, este sigur că ele s-au scris în timpul robiei babilonice. autorul n-a trăit eliberarea poporului din robie de către Cirus, deoarece n-ar fi lăsat neamintită această dată atât de importantă şi îmbucurătoare. Ultimul termen istoric amintit în carte este anul 37 al robiei, anul eliberării lui Ioiachim din temniţă şi repunerea lui în onoarea de rege (4 Regi 25.27). Aşadar termenul a quo al scrierii cărţii este 562 î.Hr, iar termenul ad quem, 536 î.Hr, anul eliberării.
Limba cărţii, concepţia ei, faptul că ultimul capitol al cărţii este aproape literal identic cu istoria din cartea lui Ieremia (4 Regi 24.18-25.30 cu Ier 52.1-34) dar şi faptul că nu se face nicio amintire de profetul Ieremia, care în frământările politice, sociale şi religioase premergătoare nimicirii regatului a jucat un rol atât de important, acestea îi fac pe mulţi cercetători biblici să-i atribuie cartea lui Ieremia, aşa cum susţine de altfel şi tradiţia iudaică.
Mântuitorul Hristos invocă drept fapte adevărate întâmplările descrise în această carte când spune: ,,Şi adevăr vă spun că multe văduve erau în Israel în vremea lui Ilie, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni...” (Luca 4.25-26 - 3 Regi 17.9). Sfântul apostol Iacov învaţă eficacitatea rugăciunii dându-l că exemplu pe Ilie, care prin rugăciunile sale a oprit şi a făcut să revină ploaia. (Iac5.17-18, 3Regi 17.1, 18.41-45). Apostolul Pavel citează şi el din Cartea a 3-a regilor rugăciunea lui Ilie către Dumnezeu, în care acesta se căinează că este urmărit pentru a fi ucis (Rom11.2-4, 3 Regi 19.10-18).
Cartea a treia a Regilor (rezumat)
Domnia lui Solomon
Dreptatea lui Solomon
Solomon îl pedepseşte cu moartea, potrivit legii, pe uzurpatorul tronului care recidivează, Adonia, pe ucigaşul Ioab (care vărsase sânge fără temei, omorând pe Abner, căpetenia oştirii lui Israel şi pe Amasa, căpetenia oştirii lui Iuda, în timp de pace) şi pe Şimei, care rostise mari blesteme împotriva lui David (infracţiune pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea) şi care nesocoteşte jurământul făcut de el Domnului şi porunca lui Solomon de a nu părăsi cetatea.
Darurile lui Solomon
,,Cartea I a Regilor” începe cu evocarea domniei faimoase, tihnite şi prospere, de 40 de ani, a lui Solomon (ce se tâlcuieşte ,,pace’’), care, cerând de la Dumnezeu înţelepciune pentru a-şi conduce poporul, primeşte ,,o minte înţeleaptă şi pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el, şi cum nu va avea nimeni după el (3.10-12). Solomon rosteşte trei mii de pilde (care alcătuiesc cea mai mare parte a cărţii Pildele lui Solomon (Proverbele lui Solomon) şi a alcătuit o mie cinci cântări (4.32), a vorbit despre copaci, de la cedrul de Liban până la isopul ce creşte pe zid, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti (4.33), fiindcă Dumnezeu îi dăduse, alături de înţelepciune şi pricepere, şi ,,cunoştinţe multe ca nisipul mării’’ (4.29). Faima înţelepciunii sale devenise aşa de mare încât veneau oameni din toate colţurile lumii (10.24-25), inclusiv cei trimişi de împăraţii pământului (4.34) ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. El rezolvă magistral încurcata problemă a celor două prostituate. Pe deasupra, Dumnezeu îi dă şi ceea ce n-a cerut, adică îi dăruieşte bogăţii şi slavă, aşa încât în timpul vieţii lui nu va mai fi niciun împărat ca el. Dumnezeu îi mai promite că, dacă va păzi poruncile Domnului, îi va lungi şi zilele (3.13). În privinţa slavei, locuitorii Israelului şi Iudei ,,care mâncau, beau şi se veseleau” ajunseseră ca ,,nisipul de pe ţărmul mării” iar Solomon stăpânea peste toţi împăraţii de dincoace de Râu, care îi aduceau daruri şi i-au fost supuşi tot timpul vieţii lui.
Zidirea Templului
Fiindcă Domnul i-a dat odihnă din toate părţile, el neavând nici potrivnic, nici nenorociri(5.4), Solomon zideşte o casă Numelui Domnului. precum l-a anunţat însuşi Dumnezeu pe David (5.4, 2Sam 7.13) şi o face în al 480-lea an de la ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în al patrulea an al domniei lui peste Israel, în luna a doua. Templul a fost construit în 7 ani, isprăvit în anul al 11-lea, în a opta lună. (6.1,37,38).
Păcatul lui Solomon
Deşi Solomon, ,,omul odihnei’’ ,, iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David, el se lasă ,,târât de iubire’ şi se ,,alipeşte’’ de unele neamuri interzise de Dumnezeu împăraţilor Israelului, având de neveste, în afară de fata lui Faraon (probabil faraonul Siamon, dinastia a XXI-a), 700 de crăiese împărăteşti (moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite) şi 300 de ţiitoare. La bătrâneţe, nevestele iubite ,,i-au abătut inima’’ şi ,,i-au plecat inima spre dumnezei străini" astfel că nu a mai rămas ,,cu totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima tatălui său David’’, aşa cum prevăzuse Domnul că se va întâmpla cu acei împăraţi care se vor încuscri cu vreunul din cele 7 popoare mai puternice decât Israelul. Dumnezeu îl pedepseşte pe Solomon cu ruperea împărăţiei de la el din mâna fiului său, Roboam, şi oferirea a 10 seminţii slujitorului său, Ieroboam I, cu lăsarea unei seminţii fiului său (11.11-13). Dumnezeu îi mai ridică şi doi vrăjmaşi pe Hadad, Edomitul(11.14-22) şi pe Rezon, fiul lui Eliada, împărat al Siriei(11.23-25)
Succesorii
Cartea continuă cu evocarea domniilor succesorilor săi, în general nelegiuiţi şi idolatri (Israel-Ieroboam I, Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Omri, Ahab şi Ahazia; Iuda- Roboam, Abia; cei mai răi dintre ei fiind Ahab şi apoi Omri-16.25,30) cu câteva excepţii notabile (Iuda-Asa şi fiul său, Iosafat).
Profetul Ilie în luptă cu Ahab şi Izabela
Ultima parte a cărţii aduce în prim-plan pe profetul Ilie, făcător de minuni (învie fiul unei văduve, face ca untdelemnul şi făina acesteia să nu se împuţineze), aducător şi opritor de ploaie şi conflictul său cu idolatrul împărat Ahab, care a făcut ,,ce este rău mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui’’. Ilie îl lămureşte pe idolatrul Ahab, în faţa întregului popor, că Dumnezeul lui Israel este adevăratul Dumnezeu şi poporul se întoarce la adevărata credinţă. Ahab se face ucigaş şi hoţ pentru o vie (consimţind la o judecată mârşavă, cu martori mincinoşi, pusă la cale de Izabela, soţia sa, judecată în urma căreia Nabot, proprietarul viei, este condamnat la moarte pentru blasfemie; iar via pe care acesta nu vroia s-o vândă pentru că era moştenire de familie revine împăratului). Astfel acuzat de Ilie, Ahab se smereşte înaintea lui Dumnezeu: îşi rupe hainele, îşi pune un sac pe trup, în care doarme, posteşte, şi în care merge încet în timpul zilei. Dumnezeu ţine cont de smerirea lui Ahab şi îi spune că nenorocirea va cădea peste regatul său nu în timpul vieţii sale, ci în timpul vieţii fiului său.
Cartea a treia a regilor
Domnia lui Solomon
Dreptatea lui Solomon
Uzurpatorul Adonia recidivează şi este pedepsit cu moartea
Fiul lui David pe care acesta ,,nu-l mustrase niciodată", Adonia, fiul Haghitei, ,,frumos la chip’’, s-a sumeţit şi s-a răzvrătit , împreună cu Ioab şi cu preotul Abiatar, împotriva propriului tată, făcându-se pe sine împărat (1.5-10). La sugestia proorocului Natan, Batşeba îi aminteşte foarte bătrânului David că i-a jurat că Solomon va sta pe scaunul de domnie(1.17), îi spune că Adonia s-a proclamat împărat(1.18-20) şi îi spune că după moartea sa ea şi Solomon vor fi priviţi ca vinovaţi(1.21). Bătrânul David ordonă ca Solomon să fie uns împărat de preotul Ţadoc şi proorocul Natan la Ghihon(1.32-40). Auzind de înscăunarea lui Solomon, toţi cei poftiţi la ospăţul de cinstire a ,,împăratului Adonia’’, s-au umplut de spaimă, s-au sculat şi au plecat care încotro. Adonia însuşi, temându-se de Solomon, fuge şi se apucă de coarnele altarului, implorând ca împăratul să-i jure că îi va cruţa viaţa(1.49-50). Solomon îi mai dă o şansă (legea îi dădea dreptul să-l pedepsească cu moartea pentru uzurparea tronului) şi îi promite că, dacă va fi cinstit, un fir de păr nu-i va cădea, dar dacă se va găsi răutate în el, va muri. Adonia se închina noului împărat şi Solomon îi spune să meargă acasă(1.52-53). Totuşi, Adonia o roagă pe Batşeba, să ceară de la Solomon pe Abişag-Sunamita(2.13-18), fecioară tânără şi frumoasă pusă să slujească şi să-i încălzească patul lui David, care nu se împreunase cu împăratul(1.1-4). Întrucât gestul era un prim pas spre o nouă revendicare a tronului, o nouă tentativă de uzurpare a tronului(2.22), Solomon ordonă uciderea lui Adonia, după promisiunea făcută (2.22-25).(nota S2).Abiatar este scos din slujbă şi trimis la moşiile lui din Anatot(2.26-27) şi înlocuit cu preotul Ţadoc.
Ucigaşul Ioab este pedepsit cu moartea pentru două crime făcute în timp de pace
Ioab fuge şi el la coarnele altarului(2.28-30) şi Solomon ordonă uciderea lui pentru ca astfel să fie luat de pe el şi de pe casa tatălui lui ,,sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei’’, pentru că ,,a vărsat sânge de război în timp de pace’’(2.5). Domnul face astfel ca ,,sângele lui să cadă asupra capului lui pentru că a lovit doi bărbaţi mai buni şi mai drepţi decât el’’, şi i-a ucis cu sabia fără ştirea împăratului David: pe Abner, căpetenia oştirii lui Israel şi pe Amasa, căpetenia oştirii lui Iuda, (2.31-34).(notaS1) Benaia este pus în locul lui Ioab(2.35)
Blasfematorul împăratului David, Şimei, greşeşte din nou şi este pedepsit cu moartea de Solomon
Împăratul Solomon îl cheamă pe Şimei, care aparţinea familiei şi casei lui Saul, la el şi îi spune să-şi construiască o casă la Ierusalim, avertizându-l că, în situaţia în care va trece pârâul Chedron, va muri. Porunca avea menirea de a testa temeinicia fidelităţii faţă de noul împărat, Solomon.(Acesta se făcuse vinovat de aducerea de mari blesteme împotriva împăratului David, infracţiune care se pedepsea cu moartea. Astfel, într-un moment în care Absalom preluase puterea şi David fugea de el, Şimei îl blestemase pe David şi aruncase cu pietre după el şi după toţi slujitorii împăratului. Şimei, ca om din familia şi casa lui Saul, îi mai spusese că este un om al sângelui şi un om rău, adăugând că Dumnezeu face să cadă asupra lui pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ar fi luat (acesta era un neadevăr) prin darea împărăţiei în mâna lui Absalom. Abişai, slujitorul lui David, îi cere atunci permisiunea de a aplica legea, adică de a-i tăia capul, dar David refuză spunând:
,,Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i -a zis: ,Bleastămă pe David!` Cine -i... va zice dar: ,Pentru ce faci aşa?`` Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: ,,Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult Beniamitul acesta! Lăsaţi -l să blesteme, căci Domnul i -a zis. Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.`` (2Sam16.5-14). Când David îşi recapătă tronul, acelaşi Şimei iese înaintea împăratului şi îl roagă să nu ţină seama şi să uite nelegiuirea făcută. Acelaşi Abişai îl întreabă pe David dacă acesta nu trebuie pedepsit cu moartea pentru că a blestemat pe unsul Domnului (aşa cum cerea legea). David îi răspunde: ,,Ce am eu cu voi, fiii Ţeruiei, şi pentru ce vă arătaţi astăzi protivnicii mei? Astăzi să se omoare oare vreun om în Israel? Nu ştiu eu că împărăţesc azi peste Israel?`` , spunând aşadar că nu e momentul, şi îi jură lui Simei că nu-l va omorî. -2Sam19.15-21-23).
Şimei jură pe Domnul în faţa lui Solomon că aşa va face. După trei ani, doi slujitori de-ai săi au fugit la Achiş, împăratul Gatului şi Şimei s-a dus după ei şi i-a adus înapoi. Pentru că a nesocotit jurământul Domnului şi porunca lui Solomon, Şimei este pedepsit cu moartea. Aşa cum constată însuşi Solomon, Dumnezeu a întors tot răul pe care i-l făcuse acesta împăratului David asupra capului său. Şi astfel împărăţia s-a întărit în mâinile lui Solomon(2.36-46).
Darurile lui Solomon
Darul primit de la Dumnezeu: cea mai mare înţelepciune posibilă
Dumnezeu îi apare în vis tânărului rege încuscrit cu Faraonul, la Gabaon (cea mai însemnată înălţime), spunându-i să-i ceară ce vrea să-i dea. Solomon, „care iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David” îi răspunde că, fiind „tânăr şi neîncercat”, şi-ar dori „o minte pricepută” pentru a putea împăraţi şi judeca acest popor numeros (poporul evreu), deosebind binele de rău.[1]. Lui Dumnezeu îi place că tânărul rege n-a cerut pentru el, aşa cum ar fi făcut-o alţii, nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor, ci a cerut pricepere ca să facă dreptate, şi îi dă „o minte înţeleaptă şi pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el, şi cum nu va avea nimeni după el. [5]
Dumnezeu a dat lui Solomon şi foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul mării. Înţelepciunea sa întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om, mai mult decât Etan, Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol[6]
Solomon a rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări,[1] a vorbit despre copaci, de la cedrul de Liban până la isopul ce creşte pe zid, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti[7][1]
Faima înţelepciunii sale devenise aşa de mare încât veneau oameni din toate colţurile lumii, inclusiv cei trimişi de împăraţii pământului ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în mintea lui. Împărăteasa din Seba a venit să-l încerce prin întrebări grele iar Solomon i-a răspuns la toate întrebările, aşa încât împărăteasa exclamă că „nici pe jumătate nu i s-a spus” şi că are mai multă înţelepciune şi propăşire decât i se răspândise faima. [8][1]
Solomon rezolva o problemă încurcată
Căpătând darul cerut de la Dumnezeu, înţelepciunea, el rezolvă magistral încurcată problema a copilului revendicat de două prostituate. Una o acuză pe cealaltă că şi-a omorât copilul culcându-se din neglijenţa peste el, şi că l-ar fi schimbat cu al ei, în condiţiile în care ele trăiau în aceeaşi casă, născuseră la trei zile distanţă şi nu era nimeni cu ele în casă. Solomon cere o sabie şi spune să fie tăiat copilul în două şi sa le fie dat fiecăreia jumătate. Mamei adevărate i se rupe inima pentru copil, aşa că îi spune lui Solomon să nu îl omoare ci să-i dea mai bine celeilalte copilul, în timp ce cealaltă este de acord cu intenţia împăratului. Atunci Solomon îşi dă seama al cui este copilul şi-l încredinţează acesteia. Tot Israelul a auzit de hotărârea pe care o rostise împăratul. Şi oamenii s-au temut de împărat, căci au văzut că înţelepciunea lui Dumnezeu era în el, povăţuind -l în judecăţile lui.(3.16-28)
Celelalte daruri: bogaţii şi slavă
Dumnezeu îi dă pe deasupra şi ceea ce n-a cerut, adică îi dăruieşte bogaţii şi slavă, aşa încât în timpul vieţii lui nu va mai fi niciun împărat ca el. Dumnezeu îi mai promite că dacă va păzi poruncile Domnului, îi va lungi şi zilele.[9] În privinţa slavei, Solomon stăpânea peste Iuda şi Israel, unde locuitorii, care „mâncau, beau şi se veseleau” ajunseseră ca „nisipul de pe ţărmul mării”. El stăpânea şi toate împărăţiile „de la Râu până în ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului”, „stăpânea peste toată ţara de dincoace de Râu, de la Tisah până la Gaza, peste toţi împăraţii de dincoace de Râu” iar supuşii săi „îi aduceau daruri, fiindu-i supuşi tot timpul vieţii lui”. În plus, avea pace pretutindeni de jur împrejur.[3] În privinţa bogăţiei, împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pământului în bogăţii[10]
Dările
Greutatea aurului care venea pe an era uriaşă, cca 30 000 kg aur, „afară de ce scotea de la negustorii cei mari şi din negoţul cu mărfuri, de la toţi împăraţii Arabiei şi de la dregătorii ţării”, arată „Cartea întâi a împăraţilor”.
Scuturile
Împăratul Solomon a făcut două sute de scuturi mari de aur bătut, şi pentru fiecare din ele a întrebuinţat şase sute de sicli de aur, adică 10 kg de aur (1 siclu de aur=16,36 gr; 600 sicli=9816gr, aprox 10kg) şi alte trei sute de scuturi mici de aur bătut, întrebuinţând trei mine de aur, adică 2,5 kg aur.(1mină aur=818 grame, 3 min=2,5kg aur); şi împăratul le -a pus în casa numită Pădurea Libanului.
Luxul curţii
„Cartea a III a Regilor” istoriseşte faptul că împăratul a făcut un mare scaun de domnie de fildeş, şi l -a acoperit cu aur curat. Scaunul acesta de domnie avea „şase trepte, şi partea de sus era rotunjită pe dinapoi, de fiecare parte a scaunului erau răzimători: lîngă răzimători stăteau doi lei, şi pe cele şase trepte stăteau doisprezece lei de o parte şi de alta. Aşa ceva nu s'a făcut pentru nici o împărăţie”.[3] La curtea sa-continuă cartea- toate paharele erau de aur şi toate vasele din casa pădurii Libanului erau de aur curat, căci pe vremea lui Solomon „argintul nu avea nicio trecere” fiind „tot atât de obişnuit ca pietrele, şi cedrii tot aşa de mulţi ca smochinii din Egipt care cresc pe câmpie”. Corăbiile din Tars îi aduceau, la fiecare trei ani, aur şi argint, fildeş, maimuţe şi păuni.
Caii
Cărţile istorice ale Vechiului Testament istorisesc că Solomon dispunea de 1400 de care şi 12 000 de călăreţi, 40 000 de iesle, caii şi carele fiind aduse din Egipt la un preţ hotărât(1car=600 de sicli, 1 cal=150 de sicli).[11]. Solomon aducea cai inclusiv pentru împăraţii Hitiţilor şi pentru împăraţii Siriei[3]
Slujbaşii lui Solomon
Ţadoc şi Abiatar- preoţi
Benaia- căpetenia oştirii
Adoniram- mai mare peste dări
Asaria, Elihoref, Ahia- logofeţi
Azaria- mai mare peste îngrijitori
Zabud- slujbaş de stat, cirac al împăratului
Ahişar- mai mare peste casa împăratului
Iosafat- scriitor.[3]
Construcţiile
Construirea Templului
Solomon îi trimite vorbă lui Hiram, care „îl iubise totdeauna pe David” şi care-şi trimisese slujitorii la el, spunându-i că tatăl său, David, n-a putut să zidească o casă Domnului, Dumnezeului lui, din pricina războaielor cu care l-au înconjurat vrăjmaşii lui, dar că, acum Domnul i-a dat lui odihnă din toate părţile, el neavând nici potrivnic, nici nenorociri, aşa că are de gând să zidească o casă Numelui Domnului, precum l-a anunţat însuşi Dumnezeu pe David [12] Cartea istoriseşte cum Solomon îi cere lui Hiram, împăratul Sidonului, să aducă cedrii şi chiparoşi pentru construcţia Templului, ştiut fiind faptul că „nimeni nu se pricepe să taie lemne ca sidonienii” şi îi promite simbria dorită de acesta. Hiram îi răspunde că cedrii vor fi trimişi pe mare în plute până la locul dorit, iar Solomon îi trimite merinde, aşa cum i se ceruse. Între Hiram şi Solomon a fost pace, şi au făcut legământ împreună. Totuşi, mai târziu, apar neînţelegeri, căci Hiram este nemulţumit de cele 20 cetăţi oferite de Solomon, (numind ţara în care se aflau Cabul, nume rămas până în zilele noastre) în schimbul lemnelor de cedru, chiparos şi aurului(120 talanţi) pe care le livrase împăratului Israelului. Solomon- continuă relatarea- ia 30 000 de oameni de corvoadă din Israel, şi-i trimite cu schimbul în Liban. Aceşti oameni de corvoadă proveneau de la popoarele străine rămase în cetăţile cucerite de Solomon. (amoriţi, hitiţi, fereziţi, heviţi, iebusiţi), nefăcând parte din copiii lui Israel.[13] Împaratul mai avea 70 000 de purtători de poveri şi 80 000 tăietori de pietre în munţi, conduşi de 3300 de căpetenii. Solomon a poruncit să se scoată pietre „mari şi măreţe”, cioplite pentru temeliile casei. Lucrătorii lui Solomon, ai lui Hiram, şi Ghibliţii, le-au cioplit, şi au pregătit lemnele şi pietrele pentru zidirea casei. Solomon a zidit casa Domnului, în al patru sute optzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în al patrulea an al domniei lui peste Israel, în luna Ziv, care este luna a doua. Templul a fost construit în 7 ani, isprăvit în anul al 11-lea, în a opta lună.[14][3][1]. La cererea lui Solomon, Hiram a făcut şi doi stâlpi de aramă pe care i-a pus în curtea Templului. S-au făcut şi uneltele pentru casa Domnului. Lucrarea de zidire a Templului este descrisă amănunţit în capitolul 6 .
Celelalte construcţii
În carte sunt menţionate şi alte construcţii
- Casa sa, Milo şi casa din pădurea Libanului. Solomon şi-a zidit şi casa lui, pe care a terminat-o în 13 ani; a zidit mai întâi casa din pădurea Libanului(100 lungime, lăţimea de 50 şi înălţimea de 30).[15][3][1].Pentru adunări şi serbări de stat, era folosită „casa Pădurii Libanului”, care-şi trage numele de la numeroasele coloane din lemn de cedru libanez, care împodobeau încăperea. În această clădire se afla garda regală formată din 300 de ostaşi cu lănci şi scuturi de aur. (Alfred Hârlăoanu). Cea de-a doua reşedinţă era pentru soţia sa, prinţesa egipteană şi suita sa numeroasă.[1]
- Cetăţi zidite: Ghezer(cucerită de Faraon şi dată ca zestre fetei sale, nevasta lui Solomon), Bet-Horonul de jos, Baalatul şi Tadmorul- magazii, pentru care şi călărime.[1]
- Zidurile Ierusalimului, Haţorului, Meghidoului, Ghezerului.
- Corăbii făcute la Etion-Gheber, lângă Elot, pe ţărmurile mării Roşii, în ţara Edomului.
Păcatul lui Solomon
Solomon târât de iubire se încuscreşte cu neamurile interzise
Deşi Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri „mai mari la număr şi mai puternice” decât cel israelian(hitiţi, ghirgasiţi, amoriţi, canaaniţi, fereviţi, heviţi, iebusiţi), aşa cum relatează cartea Exodului şi Deuteronomului[16] pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreşit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului. Cartea de faţă relatează cum el s-a „alipit” de unele din aceste neamuri „târât de iubire”: a iubit, pe lângă fata lui Faraon, 700 de crăiese împărăteşti moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite şi 300 ţiitoare. La bătrâneţe, femeile i-au abătut inima, i-au plecat inima spre alţi dumnezei, după cuvântul Domnului, şi, astfel, inima „nu i-a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima tatălui său, David”.[17][3][1]Sintagma biblică ,,inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său ca inima lui David"(3Regi1.4) exprimă faptul că Solomon aducea cinstirea sa în principal lui Dumnezeu, dar nu toată, având şi unele manifestări idolatre marginale.
Pedepsele lui Dumnezeu cad asupra lui Solomon
Domnul s-a mâniat pe Solomon- continuă relatarea- pentru că el îşi abătuse inima de la Domnul Dumnezeul lui Israel, care i se arătase de două ori, şi nu păzise poruncile Domnului care-i spusese să nu meargă după alţi dumnezei. Dumnezeu îl pedepseşte cu ruperea domniei de la el, din mâna fiului său (Roboam) şi darea acesteia slujitorului său (Ieroboam I), cu lăsarea totuşi a unei seminţii fiului său.[18]Pe lângă asta, cartea relatează că, fiindcă era „tare şi viteaz”, Ieroboam, slujitorul lui Solomon (fiul lui Nebat şi al văduvei Ţerua), primeşte de la împărat „privegherea peste toţi oamenii de corvoadă din casa lui Iosif” şi se întâlneşte cu proorocul Ahia din Silo, care îi prooroceşte stăpânirea asupra a zece din seminţiile împărăţiei lui Solomon.[3] Solomon încearcă să-l omoare pe Ieroboam, dar acesta se refugiază în Egipt, la faraonul Şisac, unde stă până la moartea urmăritorului său.[3]
Vrăjmaşii
Dumnezeu îi „ridică vrăjmaşi” lui Solomon pe Hadad, Edomitul,[3] pe Rezon, fiul lui Eliada, împărat al Siriei dar şi pe Ieroboam. Hadad, edomitul, din neamul împărătesc al Edomului, fugise în Egipt şi se încuscrise cu Faraon, căsătorindu-se cu sora împărătesei Tahpenses, şi acum vroia să se reîntoarcă în ţara lui când aude că David şi cu Ioab muriseră. Rezon îi era şi el vrăjmaş în această perioadă-continuă relatările- căci David ucisese oştile stăpânului său. Solomon a domnit 40 de ani.
Succesorii
Ieroboam I, slujitorul lui Solomon, domnitor timp de 22 de ani peste Israel, ,,a făcut mai rău decât toţi ce au fost înaintea lui prin idolatria sa’’, este cel care făureşte cei doi viţei de aur, prilej de păcătuire pentru popor, pune preoţi care nu aparţineau casei lui Levi, faptă ce vă atrage nimicirea şi ştergerea de pe faţa pământului a casei sale, instituie după bunul plac o sărbătoare, aduce jertfe şi arde tămâie pe înălţimi. El va fi înjunghiat de Iosia, laolaltă cu preoţii înălţimilor (căci idolatria se pedepsea cu moartea).
Roboam pierde domnia asupra Israelului căci, urmând sfatul tinerilor cu care crescuse, anunţă o înăsprire a condiţiilor guvernării şi poporul se revoltă, chiar omorându-l pe Adoram, mai marele peste biruri. Rămas stăpân doar peste Iuda, el încurajează idolatria şi îngăduie pe sodomiţi; este înfrânt de Şişac care jefuieşte bogăţiile curţii şi ale Templului; poartă un război neîntrerupt cu Ieroboam I .
Asa, domnitor timp de 41 de ani în Iuda, a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, ca tatăl său David, inima sa fiind în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui: a scos din ţară pe sodomiţi, a îndepărtat idolii pe cari -i făcuseră părinţii lui (inclusiv idolul mamei sale), nereuşind totuşi să facă să piară toate înălţimile; a îndepărtat-o pe mama sa de la conducerea ţării din pricina idolatriei ei; a avut război permanent cu Baeşa.
Domn peste Iuda timp de 25 de ani, Iosafat a umblat în toată calea tatălui său, Asa, şi nu s-a abătut deloc de la ea, făcând ce este plăcut înaintea Domnului: a scos din ţară pe sodomiţii care mai rămăseseră de pe vremea tatălui său, Asa, dar nu a reuşit nici el să îndepărteze înălţimile; a trăit în pace cu Ahab, împăratul lui Israel.
Profetul Ilie în luptă cu Ahab şi Izabela
Profetul Ilie opreşte ploaia
Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, îl anunţa pe nelegiuitul rege Ahab că nu va ploua decât după cuvântul lui(17.1).
Ilie face minuni
El este hrănit de către nişte corbi cu pâine şi carne lângă pârâul Cherit(17.2-7), apoi este trimis la văduva Sarepta. Inimoasa văduva îi pregăteşte, aşa cum îi cere Ilie, o turtă din ultimul pumn de faină şi puţinul untdelemn care-l mai avea pentru ea şi pentru fiul ei, după masa aceasta ea fiind pregătită să moară de foame. Dar Dumnezeu face ca făina şi untdelemnul să nu se împuţineze până la căderea ploii.(17.8-16). Ilie, prin rugăciunile sale, învie pe fiul văduvei, care murise în urma unei boli cumplite, datorată, după spusele văduvei, faptului că Ilie ar fi amintit Domnului de nelegiuirea ei.(17.17-24)
Ilie lămureşte pe Ahab şi popor cine este adevăratul Dumnezeu
Ilie pleacă şi se întâlneşte cu Ahab, şi arată poporului idolatru care este adevăratul Dumnezeu: în timp ce preoţii lui Baal nu reuşesc nimic cu rugăciunile lor, rugăciunea sa face ca Dumnezeu să pogoare foc peste junc şi peste şanţul cu apă care împrejmuia animalul.(18.1-38). Văzând puterea lui Dumnezeu, poporul se întoarce cu inima spre El.(18.39). Ilie împlineşte porunca lui Dumnezeu şi junghie pe toţi proroocii (profeţii) lui Baal(18.40)(căci proorocii care îndemnau la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi la slujirea altor dumnezei era pedepsiţi cu moartea-Deut13.5,18.20, 4 Regi10.25). La cuvântul lui Ilie, ploaia cade în sfârşit peste Israel.(18.41-46)
Izabela îl fugăreşte pe Ilie
Mâniată de nimicirea preoţimii care-l slujea pe Baal, Izabela, soţia lui Ahab jură răzbunare şi porneşte să-l ucidă pe Ilie. Acesta, speriat, fuge şi ajunge în pustie, unde, aşezat sub un ienupăr, îşi doreşte să moară: ,, Destul. Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”.(19.1-4). Un înger vine la el două zile la rând lăsându-i de fiecare dată pâine şi apă, şi îl anunţă că are drum lung de făcut. Recăpătându-şi puterea, el merge 40 de zile şi 40 de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.(19.5-8)
Ilie unge împăratul Siriei şi al Israelului şi lasă pe Elisei în locul său
Dumnezeu i se arată lui Ilie pe când stătea în peşteră şi îi spune ce să facă: să-l ungă pe Hazael, împărat al Siriei, pe Iehu, împărat al lui Israel şi pe Elisei în locul său şi-l anunţă că va lăsa în Israel 7000 de bărbaţi care nu s-au închinat lui Baal.(19.9-18). Elisei, un plugar, devine ucenicul lui Ilie, care aruncă mantaua peste el.(19.19-21). Războaiele dintre Ahab şi Ben-Hadad, ajutat de 32 de împăraţi se termină cu victoriile primului în pofida disproporţiei de forţe în favoarea ultimului(cap20).
Ahab şi Izabela îl ucid pe Nabot pentru o vie
Ahab se face ucigaş şi hoţ pentru o vie (consimţind la o judecată mârşavă, cu martori mincinoşi, pusă la cale de Izabela, soţia sa, judecată în urma căreia Nabot, proprietarul viei, este condamnat la moarte pentru blasfemie; iar via pe care acesta nu vroia s-o vândă pentru că era moştenire de familie revine împăratului). Ilie îl acuză că s-a vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, aţâţat de Isabela ca nimeni altul, făcându-se ucigaş şi hoţ(21)(căci consimţirea de a-l ucide echivala tot cu o ucidere, în acelaşi mod în care proorocul Natan îi spune lui David că acesta l-a ucis pe Urie cu sabia fiilor lui Amon, vezi Cartea II a Regilor şi in acelaşi mod în care Iisus va spune că a te uita la o femeie poftind-o înseamnă că respectivul a şi preacurvit în inima sa- Mt5.28) şi prezice moartea sa, a soţiei şi a cetăţii sale.
Ahab se smereşte mergând încet…
Ahab se smereşte: îşi rupe hainele, îşi pune un sac pe trup, în care şi doarme şi posteşte, iar în timpul zilei merge încet. Dumnezeu ţine cont de smerirea lui Ahab şi îi spune că nenorocirea va cădea peste regatul său nu în timpul vieţii sale ci în timpul vieţii fiului său.(21.27-29). Ahab cade răpus de o săgeată rătăcită în lupta sa cu Iosafat (22.29-38).
Bibliografie
- Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda- Studiul Vechiului Testament, pag 167-173, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, ISBN 973-8248-74-4
- Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, introducere la Cărţile regilor, pag 308-309, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2
Note
- ↑ 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5 1,6 1,7 1,8 1,9 Alfred Hârlăoanu- O istorie a mozaismului şi a Israelului antic, Editura Nemira, 2001, ISBN 973-569-508-1
- ↑ Nicolae Ciudin- Studiul Vechiului Testament, , Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-59-5,
- ↑ 3,00 3,01 3,02 3,03 3,04 3,05 3,06 3,07 3,08 3,09 3,10 3,11 3,12 Vladimir Prelipcean, Nicolae Neagă, Gheorghe Bârna, Mircea Chialda- Studiul Vechiului Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, ISBN 973-8248-74-4,
- ↑ Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2,
- ↑ 1Împ3.1-12
- ↑ 1Împ4.29-31)
- ↑ 1Împ4.32-33
- ↑ 1Împ 4.34, 10.1-13, 24-25)
- ↑ 1Împ 3.13
- ↑ 1Împ 10.23
- ↑ 1Împ 4.26,28;10.26, 28-29
- ↑ 1Împ 5.3-4, 2Sam 7.13
- ↑ 1Împ9.20-21
- ↑ 1Împ3.16-28
- ↑ 1Împ3.16-28
- ↑ Exod 34.11-17, Deut7.1-5
- ↑ 1Împ11.1-8
- ↑ 1Împ 11.9-13