Evanghelie
Evanghelia (în greacă, "evangelie" înseamnă "veste bună" sau "bună vestire") este mesajul și transmiterea lucrării lui Iisus Hristos. Viața Bisericii are în centrul ei Evanghelia lui Hristos. Ea reprezintă împlinirea vie a Legii și a Profeților, adică Hristos Mântuitorul și Răscumpărătorul promis, Care este tot timpul prezent în mijlocul credincioșilor, a Bisericii, prin Duhul Sfânt. Acest lucru este semnificat de prezența cărții evangheliilor pe sfânta masă a altarului în bisericile ortodoxe. Mesajul evanghelic al lucrării de mântuire a lui Iisus Hristos este predicat de Biserică încă din ziua Cincizecimii, înainte deci ca el să fie pus în scris de ucenicii lui Hristos.
Εvangheliile sunt un gen de literatură veche despre viața lui Iisus Hristos. În românește, cuvântul este o traducere a grecescului ευαγγέλιον (evangelion). Relatările evanghelice nu s-au scris ca o povestire a vieții lui Iisus, ci cu scopul vestirii mântuirii : "Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui" (Ioan 20, 31).
Evangheliile canonice
Din multele scrieri care s-au reclamat ca fiind evanghelii în antichitate, doar patru au fost primite de către Biserică în Noul Testament ca fiind canonice; sfântul Irineu de Lyon le-a enumerat deja în anul 185:
Originea Evangheliilor canonice
În evangheliile lor, Matei, Marcu și Luca includ multe pasaje similare ale vieții lui Iisus, unele fiind chiar identice. Ioan, pe de altă parte, se exprimă într-un stil diferit și relatează aceleași evenimente în alt mod, fiind adesea plin de mesaje teologice și filozofice.
Paralelele dintre primele trei Evanghelii sunt atât de grăitoare, încât mulți învățați au investigat relația dintre ele. Pentru a le putea studia mai atent, teologul german J.J. Griesbach (1776) a aranjat aceste trei Evanghelii într-un tabel pe trei coloane, numit sinopsă. Ca rezultat, Evangheliile celor trei, Matei, Marcu și Luca, au fost ajuns să fie cunoscute sub denumirea de Evanghelii sinoptice, iar problema motivului similarității și a relațiilor dintre aceste Evanghelii în general, este cunoscută ca „problema sinoptică”.
- A se vedea articolul complet: Evanghelii sinoptice.
Estimările referitoare la datele în care au fost scrise Evangheliile diferă semnificativ, iar dovada pentru vreuna dintre aceste date este redusă. Învățații mai conservatori tind să le dateze mai înainte decât ceilalți. Datele de mai jos sunt estimările făcute de către Raymond E. Brown în cartea sa, O introducere la Noul Testament, ca reprezentând consensul general din 1996 al specialiștilor:
- Matei: cca. 70–100 ca punct de vedere majoritar, față de specialiștii conservatori care susțin o dată înainte de anul 70, mai ales dacă aceștia nu acceptă pe Marcu ca fiind primul care a scris Evanghelia;
- Marcu: cca. 68–73;
- Luca: cca. 80–100, cu multe păreri care susțin o dată pe undeva în jurul anului 85;
- Ioan: cca. 90–110. Brown nu are un punct de vedere consensual pentru Ioan, aceste date fiind cele menționate de către C.K. Barrett, printre alții. Părerea majoritară este că această Evanghelie a fost scrisă în etape, deci nu există o dată anume pentru întreaga lucrare.
Consensul general printre specialiștii biblici este că toate patru Evangheliile au fost scrise inițial în greacă, lingua franca a Orientului roman. S-a sugerat că Matei ar fi scris inițial în aramaică, sau că a fost tradusă din aramaică în greacă într-o fază incipientă, probabil chiar de către autorul însuși. Oricum, nici un text original al Evangheliei în limba aramaică nu a fost găsit vreodată, ci doar traduceri din limba greacă (vezi Peshitta).
Evanghelii necanonice
În afară de cele patru Evanghelii canonice au existat multe alte Evanghelii care nu au fost acceptate în canon. Aceste lucrări sunt compoziții ulterioare Evangheliilor canonice și au fost acceptate doar de mici părți ale primelor comunități de creștini. Unele părți din aceste Evanghelii necanonice (atâta timp cât deviază de la canoanele teologice acceptate) sunt considerate eretice de către conducătorii bisericilor autocefale, inclusiv ai Vaticanului.
Evanghelia copilăriei, a lui Toma (a nu se confunda cu Evanghelia după Toma), relatează multe întâmplări din copilăria lui Iisus care nu sunt incluse în Evangheliile canonice.
Diatessaron a fost o armonizare a celor patru Evanghelii canonice într-o singură narațiune a lui Tatian în jurul anului 175 d.Hr. Aceasta a fost populară timp de cel puțin două secole în Siria, dar în cele din urmă a fost scoasă din uz și nici o copie a acesteia nu a supraviețuit, decât indirect, în unele forme medievale ale Evangheliei care au fost considerate descendente ale acesteia.
Marcion din Sinope, către anul 150 d.Hr., a scris propria ediție a Evangheliei după Luca, în conformitate cu credința lui dualistă (marcionism) în doi dumnezei diferiți: un Dumnezeu plin de compasiune al lui Hristos și un Dumnezeu nemilos din Vechiul Testament. Acesta a scos acele părți din Evanghelia după Luca pe care le considera prea evreiești. De asemenea, el a respins toate celelalte Evanghelii.
Alte cărți, care nu au fost acceptate, fac parte din Apocrifele Noului Testament, și includ: Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Petru, Evanghelia Mariei, Evanghelia egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia lui Iosif, Evanghelia secretă a lui Marcu, Evanghelia lui Hermes.
Unele dintre aceste lucrări sunt similare în stil și conținut cu Evangheliile canonice. Altele sunt gnostice în stil și conținut, prezentând un punct de vedere foarte diferit al învățăturilor lui Iisus.
Alte lucrări care se pretind a fi Evanghelii au suferit modificări ulterioare. „Evanghelia lui Barnaba” își are originea în perioada medievală. Lucrări din perioadele moderne (numite adesea apocrife moderne) includ: „Aquarian Gospel of Jesus Christ” și „The Life of Issa”. Părți din Cartea lui Mormon pot fi de asemenea considerate Evanghelii, din moment ce acestea susțin apariția lui Iisus pe continentul american.
Uz liturgic
În multe biserici creștine, toți creștinii prezenți la slujbă stau în picioare (sau îngenunchiați) când se citesc pasaje din Evanghelii, și se așează când se citesc pasaje din alte cărți ale Bibliei.
Utilizarea liturgică în ortodoxia răsăriteană
În mod obișnuit, Evanghelia este citită public doar de către un preot sau episcop, cu toate că alte pasaje din Biblie pot fi citite de alte persoane desemnate. Evanghelia este citită de un diacon după ce a primit binecuvântarea de la preot sau de la episcop. Ca și în alte biserici, toți stau în picioare (sau îngenunchiați) în timp ce se citește Evanghelia. De asemenea, Sfânta Carte este ținută într-un loc vizibil pe altar. Singurul lucru care poate să-i ocupe acest loc pe altar este Trupul și Sângele Domnului în timpul Sfintei Liturghii, sau Crucea în anumite zile de sărbătoare. Când se citește Evanghelia, aceasta este scoasă în naos în procesiune, iar apoi este pusă înapoi la locul ei. Citirea zilnică este determinată de calendarul liturgic, dar în zilele de sărbătoare se citesc unele părți suplimentare sau în locul celor dictate de canonul obișnuit. Ciclurile canonului de citire încep la Paști cu Evanghelia după Ioan.
La Utrenia de Duminică, după ce preotul citește Evanghelia, credincioșii sărută Biblia și Crucea.