Marcionism
Marcionismul este un sistem de credinţă dualist care a apărut la Roma odată cu învăţăturile lui Marcion din Sinope, în jurul anului 144. Marcion Îl propovăduieşte pe Iisus Hristos ca mântuitor trimis de Dumnezeu şi pe Apostolul Pavel ca lider al apostolilor, dar respinge Biblia ebraică şi pe Iehova. Marcionismul anticipează mult mai consistentul dualism al Maniheismului.
Deoarece marcionismul a apărut chiar la începutul erei creştine şi deoarece chiar de la început a întemeiat o puternică organizaţie ecleziastică paralelă cu cea a Bisericii Ortodoxe, această mişcare a fost un duşman periculos al Bisericii. Deşi marcionismul era asociat cu gnosticismul, Marcion căuta o formă de creştinism care nu avea nici un fel de asociere cu iudaismul. Viziunea lui Marcion părea centrată asupra textelor care erau folosite de creştini ca un Nou Testament, o abordare care i-a condus pe ortodocşi pe calea definirii Noului Testament.
Încă de la început, marcionismul a fost denunţat de oponenţii săi ca o erezie. De asemenea, aceşti oponenţi au scris lucrări împotriva acestuia, dintre care se remarcă o lucrare în cinci volume a lui Tertulian numită Adversus Marcionem, scrisă în jurul anului 208. Astfel, critica împotriva marcionismului a anticipat autoritatea Bisericii de a declara eretic ceea ce este împotriva sa, afirmată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Scrierile lui Marcion s-au pierdut, deşi erau larg răspândite şi citite şi trebuie să fi existat numeroase manuscrise. Chiar şi aşa, mulţi savanţi (printre care şi Henry Wace) pretind că este posibil ca o mare parte din marcionism să fie reconstruit şi dedus din ceea ce criticii săi de mai târziu, în special Tertulian, spun despre Marcion.
Marcion a declarat creştinismul ca fiind distinct şi în opoziţie cu iudaismul. El a respins în întregime Biblia ebraică şi a declarat că Dumnezeul Bibliei ebraice a fost un demiurg mai mic, care a creat lumea, dar a fost (de facto) izvorul răutăţii.
Premisa marcionismului este aceea că multe din învăţăturile lui Hristos sunt incompatibile cu Dumnezeul din religia evreilor. Concentrându-se pe tradiţia Sfântului Pavel, Marcian a crezut că oricare alte concepte de Evanghelie, şi în mod special orice asociere cu religia Vechiului Testament, erau în opoziţie cu adevărul şi constituiau o cădere în păcat. Plecând de la această premisă, el a considerat argumentele Sfântului Apostol privind legea şi Evanghelia, mânia şi harul, faptele şi credinţa, carnea şi duhul, păcatul şi virtutea, viaţa şi moartea ca fiind esenţa adevărului religios. El a atribuit aceste aspecte şi caracteristici la două principii, dreptul şi mâniosul Dumnezeu al Vechiului Testament, care este în acelaşi timp identic cu creatorul lumii, şi unui al doilea Dumnezeu al Evangheliei, necunoscut înainte de Hristos, care este doar iubire şi îndurare. Marcion a strâns scripturi din tradiţia ebraică şi le-a pus în opoziţie cu Evanghelia după Luca, cu Epistolele pauline (dar nu cu Epistola Sobornicească sau cu Epistola către Evrei) şi cu Epistola marcionistă către laodiceni, adăugată de el, într-o lucrare intitulată ‘‘Antithesis’‘. Versiunea lui Marcion la Evanghelia după Luca nu seamănă cu cu versiunea canonică din zilele noastre. Nu numai că nu conţine toate profeţiile despre venirea lui Hristos dar are şi unele implicaţii teologice importante. Adunând împreună aceste texte, foarte probabil Marcion a redactat prima versiune a canonului Noului Testament cunoscută, din scrieri asociate cu Apostolul Pavel şi Iisus, în ceea ce a numit Apostolikon, lucrare care îi reflecta convingerile.
După excomunicarea lui Marcion, elemente ale învăţăturii sale au supravieţuit în lumea mediterană apuseană încă trei sute de ani, iar în răsărit pentru multe sute de ani, în principal în zone din afara Imperiului Roman de Răsărit, care au adoptat maniheismul.