Apocrife

Apocrifele sunt de obicei colecţii de texte cu vocaţie scripturistică, dar rămase în afara canonului biblic. Termenul de apocrife poate avea semnificaţii diferite, în funcţie de contextul scriptural în care este folosit (cu referire la Vechiul sau la Noul Testament) şi de cel confesional (împrumutând semnificaţii diferite în context ortodox, catolic sau protestant).

Apocrifele Vechiului Testament

A se vedea articolul principal: Cărţile deuterocanonice.

Cărţile apocrife/deuterocanonice/bune de citit sunt cărţi ale Vechiului Testament acceptate de Biserica Ortodoxă ca parte integrantă a textului biblic, dar care nu sunt acceptate ca atare de protestanţi. Termenul de „deuterocanonice” provine din limba greacă, deutero +canona, însemnând "al doilea canon." Termenul de apocrife provine din grecescul ἀπόκρυφα, care înseamnă "ascuns, ocult". Formula cărţilor „bune de citit” traduce termenul grecesc anagignoskomena, apelativul folosit în mod obişnuit în tradiţia greacă pentru a desemna aceste cărţi, care nu sunt însă numite „apocrife” în Biserica Ortodoxă.

În context vetero-testamentar, cărţile apocrife (numite uneori deuterocanonice) sunt cărţile considerate edificatoare, „bune de citit” (gr. anagignoskomena) şi integrate ca atare în versiunile ortodoxe ale Vechiului Testament, dar cu un statut inferior faţă de cărţile aparţinând „primului canon” vetero-testamentar. Unii exegeţi ortodocşi le consideră neinspirate de Duhul Sfânt şi nu le consideră parte a canonului, în acest sens fiind numite şi „cărţi necanonice” ; alţii le consideră cărţi inspirate, dar cu vocaţie de pedagogie morală, nu ca surse doctrinare autorizate; alţii, în sfârşit, ţinând seama şi de folosirea lor extensivă în cultul Bisericii, le consideră parte integrantă a canonului biblic, respingând, pentru ele, denumirea improprie de „apocrife”

https://myriobiblos.gr/bible/studies/karavidopoulos_apocrypha.html

„Întrucât mulți s-au angajat să întocmească o relatare a lucrurilor care ni s-au descoperit, așa cum ne-au fost transmise de către cei care de la început au fost martori oculari și slujitori ai Cuvântului, mi s-a părut bine să vă scriu și vouă în ordine de sus, ca să cunoașteți certitudinea lucrurilor despre care ați fost învățat...”

Luca 1.1-3. Rezumat din Casa Bibliei Grecesti Πολυτονική γραμματοσειρά Οἶκος τῆς Ἑλληνικῆς Βίβλου

Așa cum printre oamenii din vechime mulți erau numiți profeți, dar unii dintre ei erau profeți mincinoși, iar alții erau adevărați profeți, și darul duhurilor cu discernământ a fost dat oamenilor, deoarece se judeca dacă un profet adevărat sau unul mincinos, tot așa și acum în Noul Testament mulți au vrut să scrie Evangheliile, dar cei care i-au încercat nu i-au aprobat pe toți, dar pe unii i-au ales.

Dar chiar dacă au încercat-o, Lelithia este acuzată că este lipsită de binefacere și că a ajuns la scrierea Evangheliilor. Căci Matei nu a încercat, ci a scris prin Duhul Sfânt, de asemenea Marcu și Ioan, și Luca de asemenea. Autorii au încercat să copieze Evanghelia scrisă după egipteni și Evanghelia scrisă după cei Doisprezece. Și acum și Basilide a îndrăznit să scrie o Evanghelie după Basilide. Mulți au încercat așadar să mă înșele, pentru că este relatat în Evanghelia lui Toma și în Evanghelia lui Matia și în multe altele. Acestea sunt lucrurile care au fost încercate, dar numai Biserica lui Dumnezeu preferă patru. Prima Evanghelie a lui Iacov

https://myriobiblos.gr/bible/studies/karavidopoulos_apocrypha.html

AJUTORUL STUDIULUI BIBLIC https://myriobiblos.gr/bible/studies/karavidopoulos_apocrypha.html

Ioan D. Karavidopoulos Introducere în apocrife Din cartea Texte creștine apocrife, volumul 1 Evanghelii apocrife, Salonic 1999, Publicații Pournaras

„Texte creștine apocrife” – sau, după o altă denumire predominantă, „Noul Testament apocrif”, spre deosebire de „Vechiul Testament apocrife” – sunt denumirile diferitelor texte anonime sau pseudo-creștine, scrise din secolul al II-lea d.Hr. secolului încolo, care nu sunt cuprinse în „canonul” C.D. ci pur şi simplu sunt recitite sau respinse de scriitorii ecleziastici ai primelor secole Cu toate acestea, sunt legate de C.D. (și astfel se explică denumirea lor predominantă) atât din punct de vedere al genului literar (sunt Evanghelii, Fapte, Epistole, Revelații, dar și Dialoguri, Întrebări etc.), cât și din punct de vedere al conținutului, deoarece aceste texte se referă la evenimente sau persoane cuprinse în Vechiul Testament, modificându-le de obicei, sau sunt în extensie a acestora. Termenul „ocult” înseamnă inițial ceea ce este ascuns și păzit cu grijă. În Epistola către Coloseni se spune că în Hristos „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoașterii” (2:3), ceea ce înseamnă că aceste comori sunt ascunse în Hristos, nu pentru ca ele să nu fie descoperite oamenilor, ci că ele sunt păzite într-un mod unic ca într-un „vistierie” din care credinciosul trage, în mod sigur, unii dintre aceste cercuri. termenul avea o semnificație pozitivă și indica cărțile care erau protejate de uzul obișnuit din cauza profunzimii semnificațiilor lor pe care cititorul obișnuit nu le putea înțelege. Totuși, scriitorii bisericești au folosit același termen în sens negativ, pentru a indica cărți de valoare și origine dubioasă și chiar eretice în multe cazuri, și le-au numit în listele care au supraviețuit termenul „apocrife” a predominat în limbajul ecleziastic și teologic Vom vedea mai târziu că de-a lungul secolelor s-a descoperit că nu toate apocrifele supraviețuitoare sunt eretice. Care au fost cauzele care au dus la producerea acestei literaturi oculte? 1) În primul rând, imaginația evlavioasă a unor autori necunoscuți, care și-au atribuit lucrările unor figuri cunoscute din biserică, a vrut să umple „golurile” Noului Testament, în special viețile lui Iisus și ale Fecioarei Maria precum și ale Apostolilor, uneori cu un scop apologetic. Informația din Ioan 20:30 „Isus a făcut multe alte semne... care nu sunt scrise în această carte” a fost o bază biblică suficientă pentru scriitorii apocrifi. Alte pasaje au servit și ca declanșator pentru scrierea unui text. B.C. Informația din 2 Corinteni 12:2 („Am văzut un om... prins până la al treilea cer... și am auzit cuvinte de nespus, pe care omului nu este îngăduit să le rostească”) a provocat Revelația apocrifă a lui Pavel.

De multe ori persoane secundare sau anonime ale C.D. Ei sunt menționați cu un nume specific în Apocrife - nume care a predominat în tradiția bisericii, mai ales în cea liturgică - și devin protagoniști sau joacă un rol mai important în ele. Sutașul anonim al răstignirii este dat în Apocrife sub numele de Longinus (și așa este cunoscut în Synaxaria și în altă tradiție), cei trei magi poartă numele Gaspar, Balthasar și Melchior, cei doi hoți se numesc Gestas și Dismas (sau Dimas), femeia sângerândă Veronica etc. De obicei, sunt prezentate relatări mitice și fictive despre perioade din viața lui Isus pentru care nu există informații în evanghelii. Deci de exemplu Se vorbește despre nașterea și copilăria Fecioarei Maria, despre minunile copilăriei lui Iisus, despre fuga în Egipt și prăbușirea idolilor de acolo, coborârea în Hades și evenimentele de acolo, Învierea, activitatea misionară a apostolilor în diverse părți ale lumii etc. 2) Literatura ocultă a devenit imediat vehiculul și mijlocul pentru formularea și răspândirea învățăturilor eretice. Scriitorii ecleziastici, în special din primele secole, vorbesc despre scrieri apocrife pe care pretind că le posedă diverse grupuri de eretici, în special gnosticii, cu care îi înșală pe creștinii nebănuiți și analfabeți. Irineu, de exemplu, Referindu-se la gnostici, el spune că aceștia au „o mulțime de neînchipuit de scrieri ascunse și false, pe care ei înșiși le-au creat” și pe care „le introduc în uimirea nebunilor și a scrisorilor celor care nu insistă asupra adevărului” (Elegos 1’20). Se referă el la apocrifa cunoscută astăzi?

Clement din Alexandria vorbește și despre „cărțile apocrife” ale ereticilor (Stromataeus 1:15. 3:4), iar Origen, comentând prologul Evangheliei după Luca „pentru că mulți au încercat…”, prin mulți el înțelege scriitorii apocrifi care „au încercat”, dar nu au putut să scrie „evanghelii”; tes Evanghelia celor Doisprezece, Evanghelia după Egipteni, Evanghelia după Basilide, Evanghelia după Toma, Evanghelia după Matia „și mulți alții”. Cu toate acestea, el spune că trage unele informații despre martiriul lui Isaia dintr-un text apocrif (Epist. către Africanus 11:65), precum și despre uciderea lui Zaharia între templu și altar (Mat. 10:18). Istoricul Eusebiu, referindu-se la discuțiile despre canonul Noului Testament, distinge cărțile în „confesionale”, „contradictorii”, „stricate” și „eretice”. În ultimele două grupuri el enumeră câteva dintre textele apocrife cunoscute astăzi (Ecl. Hist. 3:25).

Epifanie se referă în mod repetat la eretici care folosesc texte apocrife (Panarion 26.5. 30.3. 34.18. 40.2. 45.4. 47.1. 55.362.2 etc.). În lucrarea „Scurt rezumat al Scripturilor divine” atribuită lui Atanasie cel Mare (PG 28, 432 B), sunt menționate Perioadele lui Petru, Ioan, Toma, Evanghelia lui Toma, Învățătura apostolilor și Clementinele, care sunt caracterizate ca fiind „falsificate și risipite”, neconținând nimic „autor” benefic. O listă completă a apocrifelor nu este păstrată de niciun scriitor ecleziastic. Puținele liste incomplete care au supraviețuit de la Timotei cel Bătrân, Origen, Atanasie cel Mare, Eusebiu, iar mai târziu de la Nikephoros, Patriarhul Constantinopolului etc. precum și din decretul Gelasian, ele se suprapun parțial între ele sau conțin nume care nu corespund niciunuia dintre apocrifele cunoscute astăzi. Există discuții astăzi în cercetare despre caracterul eretic sau nu al anumitor cărți apocrife (de exemplu, Evanghelia lui Petru). Într-adevăr, textele apocrife au o istorie complexă, fie pentru că, eretice fiind, au fost editate de o mână ortodoxă, fie pentru că altele, dimpotrivă, fiind ortodoxe inițial, au fost editate de eretici, care și-au adăugat propriile învățături. Istoria tradiției lor scrise de mână este, de asemenea, complexă. Se întâmplă uneori ca o traducere antică a unui original grecesc să fie mai lungă sau mai scurtă decât originalul. Și totuși unele apocrife sunt păstrate în manuscrise care nu sunt întotdeauna de acord între ele în toate punctele. În unele cazuri, un text apocrif este păstrat într-o formă extinsă și într-o formă mai scurtă. Uneori, traducerea latină a unui original grecesc este mai lungă sau, în alte cazuri, mai scurtă. Multe sunt păstrate în limba lor originală greacă, dar și în traduceri antice (latina, coptă, siriacă, etiopică, armeană etc.). Unele sunt păstrate doar în aceste traduceri.

De-a lungul secolelor, textele apocrife au fost tratate diferit: uneori au fost condamnate de Biserică (mai ales în Occident), uneori au alimentat evlavia populară sau au inspirat opere de artă. Arta bizantină are scene ale căror origini se află în Apocrife. Este suficient să amintim aici, de exemplu, mozaicurile pronaosului Mănăstirii Chora din Constantinopol și bisericii Santa Maria Maggiore din Roma, care sunt inspirate din Protoevanghelia lui Iacob și cuprind scene din copilăria Fecioarei Maria. De asemenea, temele iconografice ale peșterii ca loc de naștere al lui Iisus, deschiderea muntelui pentru a-l salva pe Ioan Botezătorul de ostașii lui Irod etc. ele sunt extrase din texte apocrife, care desigur, la rândul lor, pot încorpora tradițiile creștine timpurii.

Apocrifele au trezit uneori interesul științei, mai ales în timpul nostru. J. Charlesworth (The New Testament Apocrypha and Pseudepigrapha: A guide to publications, 1987, 1-4) distinge următoarele faze în interesul savantului pentru aceste texte. Prima fază coincide cu Evul Mediu și creșterea interesului în special în Protoevangeliul lui Iacob. Această fază se caracterizează prin evaluarea negativă a apocrifelor în raport cu superioritatea cărților din canonul Scripturilor grecești creștine. și ajunge în secolul al XVIII-lea cu ediția monumentală de J.A.Fabricius, Codex Apocryphus Novi Testamenti (1703, 21719). A doua fază, în cursul secolului al XIX-lea, se caracterizează prin devalorizarea continuă a apocrifelor și tratarea lor ca texte false. Lucrările majore ale acestei epoci sunt Dictionnaire des Apocryphes, de J.P. Migne (vol. 1-2, 1856), și edițiile lui C. Tischendorf: Acta Apostolorum Apocrypha (1851), Apocalypses Apocryphae (1866) și Evangelia Apocrypha (1853). A treia fază este plasată la începutul secolului al XX-lea și este marcată de colecția „Agrafei” de către Resch și de descoperirea papirusului Oxyrhynchus. Lucrările cheie ale acestei epoci sunt, pe lângă diferitele ediții ale Oxyrhynchus Logion, prima ediție a lui E. Hennecke, Neutestamentliche Apocryphen (1904), care urma să vadă multe retipăriri până astăzi în colaborare cu W. Schneemelcher, precum și ediția lui M.R. James, The Apocryphal New Testament (1924), a cărei ediție revizuită și editată ne-a fost dată recent de K.J. Elliott. A patra fază de cercetare, după Charlesworth, care continuă până în zilele noastre, începe în anii 1960 și se distinge printr-o evaluare mai pozitivă a apocrifelor, deoarece acestea sunt acum examinate alături de restul producției creștine din primele secole ca un curent care coexistă cu celelalte. O trăsătură caracteristică a acestei noi perioade este multitudinea de lucrări științifice care sunt publicate la nivel internațional, planificarea și, parțial, realizarea de publicații critice.

Pentru a patra dintre perioadele identificate de cercetătorul de mai sus, putem adăuga următoarele: Studiul Apocrifelor este promovat în prezent de o Societate științifică recent înființată, Association pour l’Etude de la Littérature Apocryphe Chrétienne (AELAC), cu sediul la Lausanne și cu membri din multe alte universități, în principal din Europa și America. Societatea a organizat prima conferință internațională despre Apocrife în martie 1995 la Lausanne, publică revista anuală Apocrypha (8 volume până în prezent), a planificat și a realizat parțial ediții critice ale Apocrifelor în Corpus Scriptorum Christianorum - Series Apocryphorum (publicată de Brepols, Belgia) și, de asemenea, a început o serie de cărți de traducere în limba franceză și de pockete. pentru un public de lectură mai larg.

Deși apocrifele nu aduc în esență niciun element nou revelației creștine și, deși, în comparație cu textele canonice ale Noului Testament, ele sunt în mod evident insuficiente în ceea ce privește aprofundarea teologică în istoria economiei divine, elementele istorice, bogăția spirituală și profunzimea morală, se poate justifica atât interesul vremurilor mai vechi, cât și al cercetării moderne pentru ele. Unele dintre aceste tradiții pe care se bazează festivalurile Bisericii sunt păstrate, cum ar fi: Geneza, Prezentarea Maicii Domnului etc.

La urma urmei, mulți dintre aceștia - care nu provin de la eretici - au hrănit multe generații de creștini de-a lungul istoriei și, dacă nu s-au găsit niciodată în centrul vieții ecleziastice, au trăit totuși și ca lecturi populare populare au influențat periferia, iar calea lor periferică tăcută a apărut adesea mai puternic spre centru și a influențat arta, cultul și edificarea morală.

Înainte de a încheia această scurtă introducere, am dori să observăm că denumirile „Apocrife ale Noului Testament” sau „Noul Testament apocrif” sunt destul de nefericite. Preferăm ca mai de succes denumirea de „Texte creștine apocrife”, pe care Societatea o folosește și pentru studiul apocrifelor, deoarece aceste texte, deși din punct de vedere al genurilor literare, reproduc de obicei, așa cum am spus deja, genurile literare ale Bisericii creștine. și sunt în extinderea temelor sale, sunt îndepărtate temporal de acesta și acoperă întreg primul mileniu creștin, unele sunt și mai noi.

Originalele grecești ale apocrifelor, cele care au supraviețuit, pot fi găsite în publicațiile notate în Bibliografia imediat de mai jos, precum și în A. de Santos Otero (doar Evangheliile). Nu includem în această ediție textele gnostice găsite în 1946 la Nag Hammadi, Egipt (vezi gnosticismul creștin. Textele copte din Nag Hammadi în Egipt, editată de S. Agouridis, publicată de Artos Zois, 1989), cu excepția unuia reprezentativ, Evanghelia lui Toma, care este diferită de Evanghelia lui Iisus atribuită copilăriei lui Toma.

Apocrifele în tradiţiile romano-catolică şi protestantă

În Biblia Ortodoxă, canonul Vechiului Testament cuprinde 49 de cărţi. Romano-catolicii acceptă doar şapte cărţi „deuterocanonice”, astfel că în Biblia catolică numărul cărţilor Vechiului Testament este de 46 (uneori numerotate ca 47). Întrucât protestanţii resping folosirea Septuagintei, textul biblic vetero-testamentar protestant include doar 39 de cărţi.

Adevăratele cărţi apocrife ale Vechiului Testament

Există însă şi cărţi cu vocaţie scripturală vetero-testamentară şi care nu sunt incluse de nici o Biserică în canonul Vechiului Testament, cuprinsul lor doctrinar nefiind considerat valid. Acestea sunt adevăratele „cărţi apocrife” ale Vechiului Testament. Este vorba de Înălţarea la cer a lui Moise, Urcarea la Cer a lui Isaia, Apocalipsa lui Ilie, Cartea lui Enoh, Testamentul celor Doisprezece Patriarhi şi o altă Carte a Macabeilor. Aceste cărţi au cunoscut totuşi o răspândire destul de mare, astfel că apar aluzii la ele inclusiv în textul Noului Testament.

Noul Testament

Dat fiind că majoritatea creştinilor recunosc aceleaşi 27 de cărţi ale Noului Testament, termenul de apocrife este folosit pentru a desemna atât cărţile „apocrife” din perioada apostolică, neincluse în canonul biblic dar considerate folositoare sufleteşte, precum şi falsele cărţi scripturistice cunoscute sub numele grecesc de pseudoepigrapha, considerate eretice.

Cărţile „apocrife” ale perioadei apostolice

O serie de cărţi scrise în perioada apostolică, atribuite unor apostoli sau ucenici ai Mântuitorului sau chiar unor profeţi. Aceste scrieri din perioada creştină timpurie cuprind relatări despre viaţa şi învăţăturile Mântuitorului, învăţături cu privire la Natura divină, aspecte din viaţa şi învăţăturile apostolilor, elemente de pedagogie morală creştină. Frecvent, învăţătura cuprinsă în acestea este considerată în totalitate sau în mare parte ortodoxă, şi sunt considerate cărţi folositoare şi edificatoare, dar fără autoritate doctrinară echivalentă cu cea a canonului biblic. Sunt cunoscute sub numele de cărţi apocrife.

Pseudoepigrapha

La sfârşitul secolului I, au apărut mai multe scrieri despre copilăria, viaţa şi învăţăturile lui Hristos, despre viaţa Maicii Domnului şi activitatea apostolilor. Prezentate sub numele unor apostoli sau ucenici ai lui Hristos, acestea colportează o serie de legende şi relatări fanteziste despre viaţa Mântuitorului, Maicii Domnului şi apostolilor. Acestea erau aşa-numitele „cărţi apocrife” sau „false” (termenul grecesc de pseudoepigrapha traducându-se literal ca „false scrieri”).

Unele dintre acestea au rezultat din şi au contribuit la dezvoltarea în sânul Bisericii creştine timpurii a ereziei gnostice, care transforma creştinismul într-un fel de filosofie spiritualistă, dualistă şi marcată de pretenţia de elitism intelectual. Biserica creştină a trebuit să se confrunte cu problema învăţăturilor false răspândite cu ajutorul acestor cărţi în sânul comunităţii creştine. Mai mulţi Sfinţi au scris împotriva acestor scrieri şi a învăţăturilor lor greşite. În acelaşi timp, dat fiind că nu toţi creştinii aveau pregătirea intelectuală de a distinge greşelile cuprinse în aceste cărţi, Părinţii le recomandau creştinilor să evite cu totul citirea lor. Ecouri ale acestei probleme se regăsesc inclusiv în Pateric sau în alte scrieri cu caracter spiritual ale acestora.

Scrisori din cer

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer

A se vedea şi

• Cărţile deuterocanonice
• Vechiul Testament
• Noul Testament

Traduceri

• Apocalipsa lui Pavel, ed. bilingvă, traducere de Smaranda şi Cristian Bădiliţă, Polirom, Iaşi, 1999.
• Trei Apocrife ale Vechiului Testament. Iosif şi Aseneth, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam, traducere şi îngrijire de Cristian Bădiliţă, Polirom, Iaşi, 2000.
• Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Badiliţă, ed. a IV-a revizuită, Polirom, Iaşi, 2007.

Surse

• OrthodoxWiki:Apocrypha
• en: Wikipedia: w: Development of the Old Testament canon, w: Development of the New Testament canon, w: Biblical apocrypha, w: New Testament apocrypha, w: Antilegomena.

Legături externe

• The Old Testament Apocrypha - St. Tikhon's Monastery
• What are the Apocrypha and the Da Vinci Code Claims? (GOARCH)
• The Orthodox Faith