Încreștinarea traco-romanilor

Încreștinarea traco-romanilor s-a produs încă de la începutul creștinismului prin Sf. Ap. Pavel și ucenicii săi. Traco-romanii sunt triburile tracice de la sud de Dunăre, romanizate încă din secolele III-II î.Hr. Aceste triburi au ajutat de asemenea la încreștinarea triburilor tracice de la nord de Dunăre, adică a dacilor și apoi a daco-romanilor. Astfel, calea de venire a creștinismului la strămoșii românilor a fost direct prin evrei și prin greci, prin traducerea noțiunilor creștine din limba greacă în limba lor.

„Înainte de a se propovădui în limba latină de la Roma, s-a propovăduit în cea traco-romană.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Context istoric

În timpul celui de al doilea război punic, în anul 217 înainte de Hristos, legiunile romane trec în Peninsula Balcanică și încep supunerea ei. Această supunere a durat însă vreme îndelungată, deoarece Tracii și Illyrii pe de o parte, Macedonenii pe de alta, s-au luptat cu îndârjire spre a-și păstra independența. În cele din urmă însă au fost învinși. Regatul macedonean, după lupta de la Pydna (anul 169 înainte de Hristos), fusese împărțit în patru părți puse sub privegherea Romei; în anul 146 înainte de Hristos, el este desființat cu totul și transformat în provincie romană. Orașele grecești de pe țărmul dobrogean și basarabean al Mării Negre primesc și ele stăpânirea Romei, deoarece ea le asigura liniștea; ni s-a păstrat astfel tratatul pe care-l încheie orașul Callatis cu generalul roman Marcus Varro Lucullus la anul 72—71 înainte de Hristos. Micii stăpânitori geți din Dobrogea sunt supuși treptat stăpânirii Romei.

Limba traco-romană

Creștinismul traco-roman

Istoricii și filologii au afirmat încă demult că termenii creștini fundamentali ai românilor sunt de origine latină și că, deci, creștinismul românesc datează dinainte de venirea slavilor în vecinătate și s-a exprimat în limba latină. Istoricul D. Onciu spunea la 1899: „Până la încreștinarea bulgarilor, românii avură în Biserică limba latină de la care ne-a rămas terminologia de origine romană”. Iar A. D. Xenopol spunea și el: „Înainte de creștinismul bulgar, la români era creștinismul român”.

Însă, începând cu observațiile Pr. Dumitru Stăniloae dintr-un articol din «Telegraful Român» din primăvara anului 1945, s-a acordat o atenție mai stăruitoare faptului că termenii românești creștini fundamentali, deși latini, sunt deosebiți de termenii latini ce-au iradiat de la Roma în tot Occidentul latin, ba uneori chiar și la popoarele germanice (omnipotens, resurrectio, Trinitas - der Allmächtige, Auferstehung, Dreieinigkeit). De aceea, istoricul Dr. Ștefan Lupșa, în 1949, folosind acest argument pentru neprovenirea creștinismului românesc de la Roma, a spus astfel:

Dacă misionarii ar fi venit (la noi) de la Roma, ar fi venit cu termenii formați de-a gata de acolo și i-ar fi impus și la noi, cum i-au impus în tot Apusul latin. Dar la noi n-au venit cu fides, Trinitas, Deus, ecclesia, oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, ressurectio, assumptio, creator, omnipotens, virgo etc., ci misionarii orientali, având a traduce termenii grecești-evanghelici în care învățaseră creștinismul, au ales din graiul poporului nostru, ca unii ce acum i-au învățat graiul, cuvintele: credință, Treime, Dumnezeu, Tatăl, întrupare, înviere, înălțare, biserică, împărăția cerurilor, rugăciune, Făcătorul, Atotțiitorul, Fecioară etc. Astfel, termenii prin care se exprimă creștinismul nostru primar și fundamental, în loc de a fi o dovadă că am primit creștinismul de la Roma, arată, dimpotrivă, că nu l-am primit de la Roma, ci de la misionarii care, nefiind de la Roma, nu ne-au adus termenii consacrați acolo, ci învățând limba poporului de aici, ca să-i poată predica, au ales, din graiul lui pentru prima dată cuvintele latine corespunzătoare noțiunilor creștine, sau au format, cu ajutorul poporului nostru (respectiv al primilor convertiți din sânul lui, care poate știau și limba greacă a misionarilor), termenii cei mai potriviți creștinismului. Analiza aceasta dovedește și lipsa dependenței ulterioare de Roma a Bisericii traco și dacoromane din primele șapte secole, căci dacă ar fi fost mai târziu o dependență a noastră de Roma uniformizatoare, ea ne-ar fi impus termenii ei, cum i-a impus popoarelor latine supuse ei bisericește.

În plus de aceasta, terminologia aceasta dovedește că creștinismul românesc era la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV, când începe să apară în părțile românești un scris latin literar, care folosea termenii creștini latini de pretutindeni, atât de înrădăcinat în popor în această terminologie proprie, deci atât de vechi, că termenii creștini literari de origine romană nu s-au mai putut impune în popor.

Misionarii au ales acești termeni, sau au ajutat la formarea lor, supunându-se unor structuri fonetice proprii limbii traco-dace ce s-au imprimat limbii latine de către strămoșii traco-daci. Faptul că aceste structuri au trebuit să se impună limbii latine de la începutul primirii ei, arată vechimea limbii române în specificul ei și, deci, a poporului român, ca popor daco-roman aparte. Termenii românești latini creștini, purtând și ei amprenta acestor structuri, arată și prin aceasta că creștinismul s-a impus poporului românesc chiar din perioada formării limbii române.

Identitatea cu limba daco-romană

„Noi, românii, suntem urmașii romanității orientale întregi, adică a tuturor romanilor din partea răsăriteană a Imperiului Roman.”

(P. P. Panaitescu)

Identitatea termenilor la daco-romanii din nordul Dunării și la traco-romanii din sudul ei arată că ei au venit în nordul Dunării prin traco-romanii din sudul ei și că toată masa traco și daco-romană din sudul și nordul Dunării vorbea aceeași limbă.

Aceasta o recunoaște la 1902 însuși D. Onciul, care cu trei ani înainte amintea numai de limbajul latin al creștinismului românesc originar. La 1902, el afirmă omogenitatea limbajului creștin al românilor din nordul și sudul Dunării și trage din aceasta concluzia despre provenirea creștinismului românesc prin frații din sudul Dunării. Ba mai mult, el încadrează omogenitatea termenilor creștini latini din sudul și nordul Dunării în omogenitatea generală a limbii traco și daco-romanilor, ca limbă latină deosebită de cele occidentale. El spune:

Ce privește limba, omogenitatea ei la miazănoapte și miazăzi de Dunăre se explică de ajuns prin unitatea teritorială a elementului roman pe ambele maluri în curs de cinci secole de la cucerirea Daciei până la așezarea slavilor în Peninsula Balcanică, în sec. VII. Precum aceste probe, așa și originea creștinismului la românii din Dacia ne îndreaptă spre Peninsula Balcanică. Așa cum se prezintă prin terminologia sa latină, creștinismul românilor nu s-a putut forma decât în Imperiul Roman de la Constantin cel Mare încoace.

Dar Imperiul Roman devine, după mutarea reședinței lui Constantin cel Mare la Constantinopol, un Imperiu Roman de Răsărit și unul de Apus. Cel al urmașilor lui Constantin devine Imperiul Roman de Răsărit și traco-romanii, cu care rămân în solidaritate și daco-romanii, cad în Imperiul Roman de Răsărit.

Aceeași omogenitate lingvistică specială între romanii din răsărit, din sudul și nordul Dunării, împreună cu înrâurirea religioasă a ultimilor de către primii, o afirmă și Xenopol, când se ocupă mai deosebit cu această problemă. După ce arată cum slavii s-au interpus între românii din nordul Dunării și sudul ei „mai păstrându-se o insulă din ei pe coastele Adriaticei” (istro-românii), continuă:

Din analiza de până aici rezultă însă că românii din stânga Dunării au stat în legătură cu frații lor din Moesia încă timp îndelungat după părăsirea Daciei, în care epocă cei de la nord primesc de la cei din sud înrâurirea religioasă creștină, într-o formă în care o avem numai de la Constantin cel Mare care-și mutase reședința la Constantinopol; aceasta ne dă cheia asemănării mai mari între cele trei dialecte ale graiului latin oriental decât al acestora cu limbile romanice apusene.

Sextil Pușcariu afirmă aceeași unitate între limba română din sudul și nordul Dunării de la începuturile ei și deosebirea ei de limba popoarelor latine din Occident, adăugând că limba latină orientală era o limbă vulgară, sau populară, proprie latinității orientale. Prin aceasta dă de înțeles că limbile latine din Occident erau alte limbi populare de la început, căci într-un imperiu așa de mare ca cel Roman, limba populară e alta în fiecare regiune, spre deosebire de limba literară, care era o limbă universală, dar se folosea mai mult în scris-citit și ca limbă de stat și în comenzile din armată (ceea ce nu-i făcea însă pe soldați să nu vorbească între ei limba lor populară deosebită după regiuni); era o limbă literară care nu era vorbită nicăieri de popor, în mod spontan, deși membrii popoarelor latine o învățau mai cu ușurință a o scrie și a o citi, când se ridicau la învățătură, decât pe cea greacă.

Vom zice, deci, că limba română nu este fiica, ci continuatoarea limbii latine vorbite odinioară în cele mai multe părți ale Imperiului Roman de Răsărit. Limba română de azi e însă limba latină, cu modificările ivite în cursul veacurilor. Aproape fiecare din hărțile reproduse în acest volum arată că Dunărea nu împiedica limba românilor din Iugoslavia să rămână aceeași cu cea din Banat și Oltenia.

De ce doar tracii s-au romanizat?

Perspectiva Pr. Dumitru Stăniloae

Se pune întrebarea: ce a făcut ca, din tot Imperiul Roman de Răsărit, numai în părțile locuite odinioară de tracii și dacii ajunși sub stăpânirea romană să se păstreze limba latină, și anume o limbă latină omogenă și totodată distinctă de limbile latine din Occident? De ce nu s-a păstrat în Grecia de azi, cu care Peninsula Balcanică de mai la nord era, de asemenea, în continuitate teritorială și care era ocupată de romani chiar mai demult și rămasă mai mult sub dominația romană? De ce nu s-a păstrat măcar o dovadă cât de mică despre folosirea limbii latine de către populațiile din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt?

Răspunsul nu poate fi decât că în niciuna din acele părți nu s-a impus în popor limba romană. În Egipt știm că s-a păstrat, până la ocuparea lui de arabi, limba coptă autohtonă; despre sirieni, ca să nu mai vorbim de armeni. De ce s-a impus așa de repede și definitiv limba latină numai în Tracia și Dacia? De ce nu s-a impus nici ilirilor, strămoșii albanezilor? În ce privește Dacia, s-a dat ca explicație faptul că în ea s-au adus coloniști mulți din Italia. Dar nu știm să se fi făcut colonizări tot așa de mari în Tracia. Apoi, chiar despre coloniștii aduși în Dacia, cercetătorii mai noi spun că nu erau din Italia, ci, mai ales, din alte părți ale Imperiului Roman unde nu se vorbea în popor limba latină. Se pare că ei au învățat latina mai mult în Dacia și pe cea din Dacia. Legiunea V Macedonica a fost adusă din Palestina; în legiuni ca Gemina XIII, XVI erau mulți sirieni. Din Italia legile opreau exportarea de țărani ca să nu rămână pământurile stăpânilor romani nelucrate.

Așa stând lucrurile, nu rămâne altă explicație decât că între limba traco-dacilor și cea romană era o mare înrudire; cu mult mai mare ca între cea greacă, sau iliră și cea latină. Datorită acestui fapt, limba latină a putut fi ușor adoptată de populația de aici. Dar tot datorită lui s-a putut imprima cuvintelor latine structurile fonetice traco-dace, dacă nu cumva multe cuvinte erau identice, dar la traco-daci cu o structură fonetică în parte deosebită.

Cât de mare era înrudirea limbii trace cu cea romană e greu de spus. Fapt e că, mult înainte de cucerirea Daciei de către Traian, la 105-106 d.Hr., tracii trebuiau să fi vorbit limba romană populară, cu toată răzvrătirea lor continuă împotriva ocupației romane. Pe de altă parte, limba lor, înainte și după ajungerea lor sub stăpânirea romană, trebuie să fi fost aproape una cu limba dacilor. Numai așa se explică cum și dacii vorbesc tot așa de repede, după ocuparea lor, limba romană. Ei se aflau într-o comunicare frecventă cu tracii de la sudul Dunării. Incursiunile dese peste Dunăre sporeau această comunicare. Cine știe dacă prin aceste incursiuni Burebista și urmașii lui nu urmăreau și o întindere a statului dac până unde se întindeau în sud tracii și dacă nu cumva aceste incursiuni erau încurajate și de populația tracă înrudită, mereu în răzvrătire față de ocupația romană.

Perspectiva lui P. P. Panaitescu

Legat, până la un anumit punct, de aceste lucruri, P. P. Panaitescu spune astfel:

Cauzele istorice care au determinat romanizarea tracilor și a dacilor sunt, până astăzi, insuficient cercetate, istoricii mulțumindu-se să aplice istoriei Daciei aspectele întâlnite în istoria romanizării celorlalte provincii ale Imperiului Roman. Dacia nord-dunăreană, fiind ultima dintre provinciile romanizate și prima dintre cele pierdute, s-a pus întrebarea dacă aici nu au jucat un rol și alte elemente specifice romanizării Daciei. Pe lângă acțiunea de colonizare, sprijinită și organizată de stat, pe lângă influența culturală și economică exercitată de purtătorii limbii și culturii romane așezați în mijlocul dacilor, mai este și un al treilea factor important: emigrația țăranilor romani și romanizați din Imperiu în Dacia, înainte de cucerirea romană, teză scumpă lui N. Iorga. Bineînțeles, dacă admitem această pătrundere neoficială, anterioară cuceririi romane, trebuie să primim prelungirea ei și după părăsirea Daciei de către armata și oficialitatea romană, într-o vreme când condițiile sociale și fiscale ale țăranilor din Imperiu se înrăutățiseră mult față de situația acestei clase în epoca dinainte de Traian.

Din cauza observațiilor de mai sus, P. P. Panaitescu consideră retragea aureliană un eveniment de o importanță mai mică decât i se oferă, nefiind un prag real în istoria dacilor: de vreme ce dacii fuseseră romanizați încă dinainte de cucerirea lui Traian, nici retragerea lui Aurelian nu a avut un mare impact pentru daci, ci mai mult pentru romani, dacii continuându-și viața ca mai înainte.

În privința limbii, P. P. Panaitescu consideră limba tracică una apropiată de limbile baltice.

Sf. Ap. Pavel

A doua călătorie misionară

Când Sf. Ap. Pavel, la anul 51, în a doua sa călătorie misionară, a venit pentru prima oară în Europa, predicând întâi la Filipi, apoi trecând prin Amfipole și Neapole, se opri în Tesalonic (toate în Macedonia), unde continuă vestirea lui Hristos. În aceste orașe locuiau pe lângă greci și puțini evrei și romani, și mulți traci. Sub numele de romani (Fp. cap. 16, 17), cea mai mare parte trebuie să fi fost traco-romanii și numai puțini romani din alte părți, mai mult în funcții administrative. Traco-romanii au putut fi numiți, de autorul Faptelor Apostolilor, romani pentru apropierea limbii lor în parte romană prin ea însăși, în parte romanizată, cu cea a romanilor.

Tulburarea stârnită în popor în jurul predicii lui Pavel și a ucenicilor săi, și minunea săvârșită în temnița din Filipi, nu se poate să nu fi dat de gândit și traco-romanilor din oraș. Mai ales în Veria, unde Pavel se duce din Tesalonic, majoritatea populației trebuie să fi fost traco-romană, căci până azi Veria e un centru principal al aromânilor.

În Veria, Sf. Apostol Pavel și ucenicii săi se duc după ce sunt scoși din Tesalonic. Acolo au fost primiți de populație mai bine decât în Tesalonic. „Și aceștia erau mai mărinimoși decât cei din Tesalonic (adică mai generoși); ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele cercetând Scripturile dacă sunt așa” (Fp. 17, 11). Desigur, Sf. Ap. Pavel a intrat și aici întâi în sinagoga evreilor. Dar evreii erau pentru Sf. Ap. Pavel numai o punte către neamuri. El se socotea trimis la neamuri, apostolul neamurilor, al tuturor neamurilor, deosebite de evrei, nu numai al grecilor. Evreii care au primit credința creștină de la el nu l-au împiedicat să o comunice și grecilor. Căci solia creștină venea cu ideea depășirii granițelor etnice. Textul spune că în Veria au crezut multe dintre femeile grecilor, dar și „nu puțini dintre bărbați” (Fp. 17, 12). Sf. Ap. Pavel vorbea, pe lângă limba ebraică, și pe cea greacă. Ucenicii cu care a venit la Veria de asemenea. Ei vorbeau în mod direct grecilor, dar e extrem de probabil că grecii, și chiar evreii, întrucât se aflau (mai mult ca negustori) într-un târg mic, în mijlocul unei populații în majoritate traco-romană, știau și limba acestora și le traduceau ceea ce auzeau de la Pavel și de la ucenicii lui, Sila și Timotei, în limba lor. E de crezut că chiar Sf. Pavel îi îndemna la aceasta, dacă se știa trimis la neamuri.

După intrigile evreilor din Tesalonic care auziseră că Sfântul Pavel are mare ascultare la Veria, el a trebuit să plece și din Veria, dar au rămas acolo ucenicii săi Sila și Timotei, iar el a plecat la Atena, de unde a cerut acestor ucenici să vină la el ca să plece spre Ierusalim. Că în atenția lui Pavel, Dumnezeu pusese în mod special grija de vestire a Evangheliei la traco-romani, se constată din vedenia care-l mână pe el de la Troia la Filipi, „cea dintâi cetate a acestei părți a Macedoniei și colonie romană” (Fp. 16, 12). În vedenie i s-a arătat „un bărbat oarecare macedonean, care-l ruga: treci în Macedonia și ne ajută” (Fp. 16, 9). Acolo, la colonia aceasta romană, sau la populația traco-romană, era trimis Sfântul Apostol Pavel, în primul rând în Europa, nu la greci, căci grecii cunoșteau deja creștinismul din Antiohia, din Asia Mică și puteau să-l aducă ei înșiși la grecii din Europa. Dar trebuia să se iasă din limitarea creștinismului între greci, și anume nu numai la mici populații din Asia Mică risipite printre greci, ci la populația întinsă de dincolo de greci: aceasta era în primul rând populația traco-romană. De aceea, călăuziți de Dumnezeu, Sfântul Pavel și ucenicii săi „porniră cu corabia de la Troa, au mers drept la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli și de acolo la Filipi”. Era un oraș cu mult mai la nord de Tesalonic, la granița Macedoniei cu Tracia, deci mult mai populat de traco-romani.

Tomaschek, specialistul vienez în problemele tracilor, spune că Filipi era oraș trac. În orice caz, dacă în oraș erau mulți greci, în satele din jur erau aproape toți locuitorii traco-romani. Chiar expresia Sfântului Pavel „un oarecare bărbat macedonean” (άνήρ Μακεδών τις), arată nedumerirea lui la vedenia unui bărbat care nu era cunoscut ca grec, ci apărea ca un om de un neam deosebit, necunoscut înainte de el. Tot Sfântul Pavel mai spune că înainte străbătuse „Galatia și Frigia”, dar Frigia era locuită tot de o ramură tracă. Și chiar Troa se pare că era locuită și de traci. Iar Lidia, prima credincioasă creștină, convertită de Pavel în Filipi era din Tiatira, aproape de Troa, deci făcea probabil parte din populația tracă din acele locuri, fiind atrasă la Filipi de o populație omogenă.

A treia călătorie misionară

Sfântul Pavel n-a scris o epistolă în limba traco-romană, pentru creștinii traco-romani din Veria, nu atât pentru că nu o cunoștea, ci pentru că nu era o limbă literară. Dar cu siguranță că epistolele lui către Filipeni și Tesaloniceni au fost tălmăcite de greci și acestora, însuși Sfântul Pavel va fi voit aceasta. Căci el dă expresie simțămintelor sale deosebit de afectuoase față de această populație, în majoritate traco-romană, din Macedonia, în mai multe rânduri. Astfel el vine pentru a doua oară și pentru a treia oară (în a treia sa călătorie misionară) la anul 57, în Macedonia, o dată după necazurile ce le-a avut în Efes de la închinătorii zeiței Diana și a doua oară după uneltirile evreilor din Grecia, unde plecase din Macedonia. Se pare că despre a doua venire în Macedonia amintește Sfântul Pavel în epistola I către Corinteni: „Și voi veni la voi, când voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia voi trece” (1 Cor. 16, 5). Mereu, după necazurile ce le avea în alte părți, venea să se mângâie pe la Filipi și în Veria. Ba mai mult, între alți ucenici făcuți la Tesalonic, el ia cu sine și pe unul din Veria, pe Sosipatru al lui Piru, nume care e obișnuit între romani (Fp. 20, 1-6).

Generozitatea creștinilor din Macedonia s-a manifestat și în darurile deosebit de mari pe care le-au strâns ei pentru ajutorarea creștinilor din Ierusalim. Pavel a fost atât de mișcat de această dărnicie a lor, cu toate necazurile și sărăcia lor, că e singura pe care ține să o facă cunoscută corintenilor.

Vă fac cunoscut, fraților, harul lui Dumnezeu cel dăruit în bisericile Macedoniei. Că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor și sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăția dărniciei lor. Căci mărturisesc că de voia lor au dat după putere și peste putere, cu multă rugăciune cerând har de a lua și ei parte la ajutorarea sfinților (2 Cor. 8, 1-4).

Cu exemplul lor, Pavel îi stimulează și pe corinteni să strângă daruri. Se pare că a doua epistolă către corinteni o scrie Pavel chiar din Macedonia, în timpul celei de a doua și înaintea celei de a treia cercetări a ei. Căci îndemnând pe corinteni să strângă și ei daruri, scrie: „Ca nu cumva, când macedonenii vor veni împreună cu mine și vă vor găsi nepregătiți, să fim rușinați noi, ca să nu zicem voi, în această laudă (a corintenilor către macedoneni) încrezătoare” (2 Cor. 9, 4).

Îndemnul dat de Pavel grecilor prin exemplul macedonenilor, între care, cu siguranță, cei mai mulți trebuie să fi fost traco-romani, a avut efect. Căci el poate anunța aceasta în epistola către romani, scrisă probabil din Corint, în preajma plecării la Ierusalim, după ce s-a întors din a treia vizită în Macedonia: „Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinților. Căci Macedonia și Ahaia (Grecia) au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii și sfinții din Ierusalim” (Rom. 15, 25, 26).

Ba mai mult, macedonenii au susținut și pe Pavel, cu ajutoarele pe care i le-au dus, chiar când propovăduia în Corint, cu ocazia primei lui sosiri acolo, după ce predicase în orașele din Macedonia. Căci spune Sfântul Pavel: „Alte biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi. Și de față fiind la voi și în lipsă aflându-vă, n-am fost sarcină nimănui. Căci lipsa mea au împlinit-o frații veniți din Macedonia” (2 Cor. 11, 8-9).

E foarte probabil că tot din Macedonia și-a întins Pavel propovăduirea până în Iliria, care nu cuprindea numai Albania de azi, ci și ținuturile din vestul și nordul Peninsulei Balcanice locuite tot de traci romanizați. Și tot de aici va fi trimis pe Tit în Dalmația (2 Tim. 4, 10). Abia după aceea, voia să întindă propovăduirea sa până la Roma și, de acolo, până în Spania. El râvnea să propovăduiască pretutindeni unde Hristos n-a fost propovăduit. De aceea, nu putea lăsa populația traco-romană din Balcani care se întindea de lângă orașele Filipi, Tesalonic, Veria, în vest și în nord, lipsită de propovăduirea lui: „Prin puterea semnelor și a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt, de la Ierusalim și din ținuturile dimprejur până în Iliric am împlinit propovăduirea lui Hristos, râvnind astfel să propovăduiesc acolo unde Hristos nu fusese numit” (Rom. 15, 19-20). Deci, înainte de a se propovădui în limba latină de la Roma, s-a propovăduit în cea traco-romană.

După cum a fost spus, Pavel n-a scris macedonenilor în limba traco-romană nu pentru că nu o cunoștea sau pentru că cunoștea bine numai limba greacă, pe lângă cea ebraică. El va fi învățat cu ușurință în scurtă vreme puțin și limba vorbită de ei (dacă știa și latina literară), bazându-se și pe darul vorbirii în diferite limbi ce se dăruise și lui cum s-a dăruit celorlalți apostoli în ziua de Rusalii. Căci el însuși spune: „Mulțumesc Domnului că vorbesc în limbi mai mult decât voi toți” (1 Cor. 14, 19). Dar Pavel și-a scris epistolele într-o limbă literară pe care o cunoștea cel mai bine și care avea un caracter universal, putând fi citită de cărturarii de pretutindeni.

Concluzie

Aceasta a fost, în general, calea de venire a creștinismului la strămoșii românilor: direct prin evrei și mai ales prin greci, prin traducerea noțiunilor creștine din limba greacă în limba lor. Vecinătatea aceasta a unui creștinism de limbă greacă cu a unuia de limbă latină populară orientală a avut loc pe toată coasta de Răsărit și din Dobrogea a Mării Negre. Căci o restrânsă populație greacă compusă mai mult din negustori, trăind pe lângă o masivă populație traco-romană, cunoștea, desigur, limba acesteia și putea traduce noțiunile creștine în limba ei. Faptul acesta ni-l arată alternarea inscripțiilor creștine de limbă greacă și latină din Calatis, Tomis, Tropaeum Traiani, ca și din alte părți ale teritoriului României de azi, deși inscripțiile acestea fiind în latina literară, nu ne dovedesc și exprimarea acestui creștinism într-un limbaj latin specific poporului din aceste părți. Acest limbaj ni-l dovedește numai păstrarea lui vie până azi și faptul că aceste inscripții, neputând apărea decât de la Constantin cel Mare încoace, când creștinismul se putea exprima în monumentele publice, arată că creștinismul exista într-o limbă populară într-o populație a locului a cărei limbă vorbită era apropiată de limba latină literară.

Așa fiind, se poate afirma că creștinii au început să apară și printre traco-romani încă din vremea propovăduirii Sfântului Apostol Pavel și a ucenicilor lui în sudul Peninsulei Balcanice și a Apostolului Andrei pe marginea de apus a Mării Negre și în Dobrogea.

Iar o dată cu aceasta au apărut și termenii evanghelici grecești traduși direct în limba traco-romană sau în latina vulgară vorbită în această parte.

Menționăm că, plasând apariția acestor termeni în era apostolică, nu înțelegem că toată populația traco și daco-romană a fost încreștinată de atunci. Precum în toate părțile Imperiului Roman, creștinismul a devenit religia majorității populației de-abia pe la începutul sec. IV, fapt care-l îndeamnă pe Constantin cel Mare să-l declare religie de stat, iar resturi de păgânism au rămas până în sec. V (Ciril de Alexandria †444 dărâmă ultimele temple păgâne în Egipt), așa au putut dăinui resturi din cultul necreștin în Tracia Traiană la o parte din populație până în sec. V, sau chiar mai mult. Dar termenii creștini fundamentali au apărut deodată cu primii creștini traco-romani. Aceștia i-au comunicat mai departe o dată cu vestirea soliei creștine, folosirea lor întinzându-se tot mai mult în poporul român o dată cu răspândirea creștinismului.

Căci mai trebuie să admitem că primii creștini dintre strămoșii noștri, în entuziasmul noii lor credințe, s-au străduit să o comunice și altora. Și când reușeau să câștige noi frați în credința cea nouă, îi vizitau adeseori chiar dacă erau la distanțe de multe zeci și chiar de sute de km ca să se bucure împreună și-și exprimau credința comună în acești termeni noi. Apărea, astfel, un nou impuls al călătoriilor dintr-o parte în alta a teritoriului traco și daco-roman, ca un nou mijloc de închegare a comuniunii spirituale și naționale în toată Peninsula Balcanică și la nord de Dunăre.

Surse

• Pr. Dumitru Stăniloae, Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu ale limbii române, în general, în «Biserica Ortodoxă Română», XCVII nr. 3-4, 1979, pp. 563-590. URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
• Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ediția a III-a, Cugetarea-Georgescu Delafras S.A., București.
• P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, Editura Științifică, București, 1969.

A se vedea și

• Încreștinarea bulgarilor
• Încreștinarea rușilor