Formarea primelor state românești

Conform Pr. Prof Mircea Păcurariu, formarea primelor state românești s-a produs în urma migrației slavilor pe teritoriile românești, ceea ce a dus la ce se poate considera „poporul român” și „limba română”.

Înainte de marea invazie avaro-slavă

După retragerea aureliană, diverse popoare migratoare s-au stabilit temporar, și mai apoi definitiv, pe teritoriile românești:

• Secolul III: Goții încep să se stabilească pe teritoriile părăsite de militarii romani.
• Secolul IV: Goții sunt înfrânți de huni, ceea ce-i determină pe goți să emigreze la sud de Dunăre, părăsind pământurile nord-dunărene.
• Secolul V: Hunii sunt învinși mai întâi de gepizi. Se cunosc unele tabere militare gepide în Transilvania.
• Secolul VI: Hunii sunt înfrânți de avari și longobarzi. Avarii încep să se așeze în Transilvania, declanșând atacuri împotriva imperiul bizantin la sud de Dunăre și distrugând episcopate sud-dunărene.
• Secolul VII: Marea invazie avaro-slavă distruge așezările urbane din Dobrogea, inclusiv Tomis, iar slavii încep să se așeze definitiv pe meleagurile românești

Migrația slavilor

Înainte de 602, slavii sunt prezenți în teritoriile extracarpatice ale teritoriilor românești, conform istoricilor bizantini Iordanes și Procopius. Însă, pătrunderea lor masivă pe teritoriile românești se produce în cursul secolului VII, după cum dovedesc numeroase așezări slave descoperite în urma săpăturilor arheologice.

Spre deosebire de populațiile migratoare nomade (goți, huni, gepizi, avari), slavii, fiind o populație de agricultori, s-au așezat definitiv pe meleagurile noastre, conviețuind timp de câteva secole cu autohtonii daco-romani. Aceștia, prin superioritatea numerică, prin vechimea așezării și organizării lor, prin stadiul superior al civilizației materiale și moștenirea romano-bizantină, au asimilat și au încreștinat pe slavi, deci elementul romanic din spațiul carpato-dunărean a ieșit biruitor în noua fază istorică a conviețuirii cu slavii, chiar dacă aceștia au deținut temporar conducerea vieții politico-sociale.

Dacoromânii și macedoromânii

În același timp, mase mult mai mari de slavi, au trecut în fostele provincii romane din sudul Dunării. O primă mare penetrație a avut loc în anul 602. În acel an, trupele bizantine de la Dunărea de Jos au proclamat împărat pe centurionul Focas și s-au îndreptat spre Constantinopol, pe care l-au cucerit. Frontiera Dunării fiind astfel slăbită, avarii și slavii au putut ocupa întinse teritorii până la Munții Balcani. Prin așezarea slavilor aici, populația romanică a fost dislocată, împărțită în două grupe mari:

• Una la miazănoapte, cuprinzând pe dacoromâni (din care s-a despărțit o parte, aceea dinspre apus, ai căror urmași sunt istroromânii de azi)
• Cealaltă spre miazăzi, cuprinzând pe macedoromâni sau aromâni (din care s-au despărțit apoi meglenoromânii).

O altă parte a populației romanizate din sud a trecut în nordul Dunării, iar o altă parte însemnată, care a rămas pe loc, a fost cu timpul slavizată. Deci, se petrec două fenomene cu totul deosebite: daco-românii deznaționalizează și asimilează pe slavi în nordul Dunării, iar slavii așezați în sudul Dunării dislocă și, în parte, slavizează populația romanică din fostele provincii Moesia Inferior, Dardania, Dacia Ripensis și Mediterranea. înseamnă ca ținuturile nord-dunărene au devenit de acum înainte centrul de greutate al romanității dunărene.

De ce și-au pierdut slavii limba și neamul numai în nordul Dunării, dar, în schimb, au slavizat pe romanii din sudul fluviului, în ținuturile de șes, se explică prin colonizarea agricolă masivă a slavilor în provinciile Imperiului de Răsărit, unde țăranii nu erau liberi și i-au primit ca eliberatori pe slavi. În schimb, în nordul Dunării au rămas numai colonii slave izolate, pe văi, așa cum arată situația risipită și rară a denumirilor slave de locuri. Românii din nordul Dunării, formând obști libere, au ieșit învingători în lupta pentru limbă și neam.

În Evul Mediu, toate popoarele romanice au dus o luptă pentru menținerea limbii proprii și a teritoriului; această luptă a dat măsura puterilor populare străvechi în fața migrațiilor armate care au rupt zăgazurile Imperiului. În acest chip trebuie înțeleasă și formarea poporului român. Ea nu este o simplă schimbare treptată datorită împrejurărilor economice și sociale, ci rezultatul luptei împreună pentru păstrarea pământului, a limbii, a credinței, a libertății. Numai din această luptă se naște o solidaritate, din nevoile și răbdarea supunerii, din bucuria izbânzii. Un popor nu poate fi decât luminarea minții celor mulți cu aceeași conștiință.

Formarea poporului român

Din conviețuirea cu slavii au rămas în limba noastră un număr însemnat de cuvinte în toate ramurile de gândire și activitate omeneasca (aproximativ 1/6 din lexic). Trebuie însă reținut că nu se poate forma nicio propoziție în limba română numai din cuvinte slave, fără a folosi și elemente latine.

Din veacurile VII—VIII se poate vorbi de poporul român și de limba română. În veacul al VIII-lea poporul român era chiar menționat în izvoare bizantine sub numele de βλάχοι (vlachoi), de origine slavă, dar împrumutat de la germani, care denumeau prin valha popoarele de neam romanic sau celtic ; slavii l-au folosit numai pentru romanici și mai ales pentru români.

Populația băștinașă era organizată în obști sătești (teritoriale) conduse de un sfat al bătrânilor, având — pentru cazuri excepționale — și o căpetenie militară, un jude, jupân sau cneaz. Cu timpul, căpeteniile obștilor s-au transformat în adevărați stăpâni ai pământului, iar mandatul încredințat temporar conducătorului militar a devenit o funcție permanentă, uneori chiar ereditară. Așa au luat naștere primele formațiuni politice, uniuni de obști, cnezate, sau „țări”, existente de obicei pe văile unor râuri sau depresiuni și care au dus treptat, prin unirea lor, la formarea unor state românești.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, Editura Științifică, București, 1969.