Preoții ortodocși români și mișcarea memorandistă

Preoțimea și mișcarea memorandistă au fost elemente definitorii în contextul creării statului dualist austro-ungar în 1867, cu implicații semnificative în viața politică, socială, economică și culturală a românilor din Transilvania.

Context istoric

La 3/15 mai 1868, prin așa-numitul „Pronunciament” de la Blaj, la redactarea căruia au contribuit mulți preoți, în special din Blaj, s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria. Ulterior, la 7 februarie 1869, a avut loc la Timișoara o conferință a liderilor politici ai românilor din Banat și Ungaria, marcând fondarea Partidului Național al românilor din aceste regiuni (condus de Alexandru Mocioni), adoptând ca tactică politică „activismul”, adică implicarea în viața politică a Ungariei.

O lună mai târziu, liderii români din Transilvania au organizat o conferință similară la Miercurea Sibiului, înființând Partidul Național Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu, adoptând tactica politică a „pasivismului”, adică neparticiparea la viața politică a Ungariei în semn de protest împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria.

Numeroasele persecuții ale guvernelor maghiare împotriva mișcărilor românești au dus la unificarea celor două partide în anul 1881, sub numele de Partidul Național Român. În cadrul acestei unificări, s-a decis redactarea unui memoriu către Curtea Imperială din Viena, exprimând revendicările fundamentale ale românilor. Cu toate acestea, realizarea acestui proiect a fost amânată timp de mai bine de un deceniu.

Memorandumul

Redactarea

Abia în cadrul unei conferințe extraordinare a Partidului Național Român din 20-21 ianuarie 1892 s-a hotărât redactarea unui „Memorandum” către împăratul Francisc Iosif I, în care erau prezentate principalele revendicări ale românilor transilvăneni. Redactarea acestuia a fost încredințată unui comitet format din 25 de membri, printre care și câțiva preoți și profesori de teologie, și a fost finalizată în cadrul conferinței Partidului din 25-26 martie 1892. Memorandul a fost apoi tipărit la Sibiu, în limba română și în câteva limbi de circulație internațională, pentru a fi cunoscut în cercuri cât mai largi.

Represaliile

O delegație impresionantă formată din 300 de români, printre care avocați, profesori, preoți și protopopi, țărani, meseriași etc., s-a prezentat la Viena la 28 mai 1892 pentru a prezenta Memorandul împăratului. Cu toate acestea, conform așteptărilor, delegația nu a fost primită de către împărat, iar plicul sigilat ce conținea Memorandul a fost trimis, nedesfăcut, guvernului de la Budapesta, iar de acolo la Turda, către președintele de atunci al Partidului Național Român, Ioan Rațiu.

Totodată, guvernul de la Budapesta, fără a lua în considerare doleanțele exprimate de reprezentanții români în Memorand, a ordonat deschiderea unui proces de agitație împotriva celor implicați în redactarea și difuzarea acestuia. După investigații ce au durat aproape doi ani, a avut loc procesul memorandiștilor, între 7-25 mai 1894, la Cluj, într-o atmosferă de teroare și lipsă de obiectivitate din partea tribunalului. Dintre liderii mișcării memorandiste, 15 au fost condamnați la ani grei de închisoare la Seghedin și Vaț.

Răspunsul internațional

Procesul a avut un ecou puternic în aproape toate țările europene, dar mai ales în România, unde au avut loc numeroase adunări de protest, s-au publicat articole vehemente în presa vremii, s-au trimis telegrame și scrisori de solidaritate, și s-au inițiat liste de subscripții în sprijinul memorandiștilor. Cele mai multe acțiuni de acest gen au fost coordonate de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (sau Liga Culturală), înființată la București în 1891. În Transilvania, colectele pentru susținerea celor condamnați au fost organizate sub îndrumarea preoților și învățătorilor români și a soțiilor lor.

Participarea Bisericii

Trebuie subliniat că între cei condamnați în acel proces se numărau și câțiva slujitori ai Bisericii, care făceau parte din Comitetul central al Partidului, având un rol însemnat în redactarea Memorandului. Aceștia erau: profesorii Dimitrie Comșa și Daniil Popovici Barcianu de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (3 ani și respectiv 2 ani și 6 luni) și preotul Nicolae Cristea, consilier arhiepiscopesc la Sibiu (8 luni).

Ei și-au ispășit pedeapsa la Seghedin (Lucaciu) și Vaț, până la 15 septembrie 1895, când au fost grațiați de împărat. Pe lângă aceștia, au mai fost anchetați și alți preoți, acuzați că au răspândit Memorandul (Ioan Duma din Șacalul de Pădure — Reghin, Romul Crainic din Dobra — Hunedoara, Ioan Todescu din Bucium Cerb — Abrud, Ioan Maior din Roșia — Abrud, Ioan Moldovan din Mediaș și alții). În felul acesta, slujitorii Bisericii au dovedit din nou că sunt alături de popor în lupta pentru dobândirea drepturilor sale firești.

Urmări

Consecințe imediate

După procesul Memorandului au urmat alte încercări — administrative, judiciare și politice — de înăbușire a mișcărilor românești. De pildă, se preconiza modificarea legilor școlare, pentru a da posibilitatea Ministerului Instrucțiunii din Budapesta să-și spună cuvântul la numirea cadrelor didactice de la școlile confesionale, aprobarea de către Minister a numirii profesorilor de teologie, măsuri represive energice împotriva preoților agitatori și altele. În ciuda acestor măsuri, mișcările românești au crescut mereu, stârnind îngrijorarea cercurilor guvernamentale din Budapesta și a împăratului Francisc Iosif I.

După întemnițarea conducătorilor Partidului Național Român, treburile sale au fost conduse de un comitet provizoriu, în frunte cu ieromonahul Vasile Mangra de la Arad, pe atunci unul din fruntașii mișcării naționale românești. El a avut un rol însemnat în convocarea unei mari adunări naționale la Sibiu, la 28 noiembrie 1894, cât și în convocarea unui Congres al naționalităților oprimate din Austro-Ungaria (români, slovaci și sârbi), la Budapesta, la 10 august 1895. Congresul — care a dovedit solidaritatea și unitatea acestor naționalități — a avut un puternic răsunet în opinia publică europeană.

Reluarea activismului

La 23 ianuarie 1905 a avut loc o nouă conferință a Partidului Național Român la Sibiu, hotărându-se reluarea activismului politic. De acum înainte, mai mulți deputați români, între care și preotul unit Dr. Vasile Lucaciu, protopopul ortodox Gheorghe Popovici din Lugoj, au fost aleși în Parlamentul din Budapesta, reușind să înfrângă în alegeri pe candidații guvernului. Alături de mitropoliții și episcopii români, deputații români au participat la dezbaterile parlamentare cu toată încrederea, izvorâtă din justețea cauzei pe care o susțineau. Asesorul (consilierul) Nicolae Ivan de la Sibiu era vicepreședinte al Partidului Național Român (1906—1918).

Mulți preoți au fost aruncați în închisoare pentru sentimentele lor românești, manifestate prin viu grai sau în scris. De pildă, în 1907 profesorul Ioan Lupaș de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu a fost condamnat la trei luni de închisoare la Seghedin pentru un articol scris în foaia „Țara noastră”, în legătură cu răscoala țăranilor din România, în 1907. În aceeași închisoare zăcea și septuagenarul preot Petru Laslău din Vălișoara (jud. Hunedoara), învinuit că a sprijinit candidatura unui deputat român, în fruntea păstoriților săi.

Preoții și profesorii de teologie erau adeseori îndrumători ai poporului în felurite probleme economice-agricole. De pildă, profesorul Dimitrie Comșa de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu a fost inițiatorul și apoi președintele Reuniunii române de agricultură din județul Sibiu. În această calitate, a cutreierat numeroase sate, rostind conferințe și făcând demonstrații practice în grădini și livezi, a organizat expoziții agricole și etnografice, a pus bazele primelor însoțiri sătești de credit, tovărășii și cooperative economice.

Unii preoți au îndrumat și încurajat pe credincioși în pomicultură, izbutind să le creeze o stare materială satisfăcătoare (de pildă preotul Ioan Hanzu din Fântânele—Sibiu, un alt "popa Tanda"). Alți numeroși preoți (ortodocși dar și uniți) au contribuit la înființarea băncilor românești din Transilvania, făcând parte din comitetele lor de conducere: „Albina” din Sibiu, Economul” din Cluj, „Lumina” din Sibiu și „Patria” din Blaj, înființate de Mitropoliile de acolo, „Victoria” din Arad, „Timișana” din Timișoara, înființată prin stăruința protopopului Meletie Dreghici, „Populară” din Caransebeș, înființată la stăruințele preotului profesor Dr. Dimitrie Cioloca, „Crișana” din Brad, înființată de preotul profesor Ioan Gherman, „Corvineana” din Hunedoara, „Maramureșana” din Sighet, fondată de preotul Simion Balea din Săpânța și altele. Mulți preoți au contribuit la înființarea unor cooperative de credit (Rășinari, Săliște, Năsăud etc.).

Bartolomeu Baiulescu

Alți slujitori ai altarului au lucrat pentru promovarea meșteșugurilor între români și pentru organizarea meseriașilor români în asociații. De pildă, preotul brașovean Bartolomeu Baiulescu (1831—1909) a fost cel care a înființat „Asociația pentru sprijinirea învățăceilor și sodalilor meseriași români”, în Brașov (1869), fiind primul ei președinte.

Asociația era ajutată de Biserica Sfântul Nicolae din Șchei și de felurite filantropi din Transilvania și vechea Românie. A stăruit neîncetat, prin grai și prin scris, ca țăranii români să-și dea copiii la meserii. Asociația a înființat o școală de meserii în Brașov, contribuind cu bani la întreținerea tinerilor ucenici, iar în 1877, preotul B. Baiulescu a întemeiat „Banca meseriașilor români”, asociație de credit și depuneri, în Brașov, iar în 1886, a apărut, sub conducerea sa, „Meseriașul român”, „foaie pentru învățătură și petrecere alcătuită pentru meseriași și toți iubitorii de meserii” (până în 1889).

Nicolae Cristea

O misiune asemănătoare a îndeplinit-o la Sibiu consilierul arhiepiscopesc Nicolae Cristea, care a înființat și a fost mult timp președinte al asociației Reuniunea sodalilor români de acolo (1867—1897). A fost urmat la conducerea Reuniunii de Victor Tordășianu (1897—1920), absolvent de teologie și revizor-contabil al Arhiepiscopiei. Preotul profesor Grigorie Silași a fost președintele Reuniunii sodalilor români din Cluj între anii 1874—1885. Se mai pot cita și alte asociații de meseriași sprijinite și îndrumate de preoți.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.