Introducerea liturghiei slave la români

Introducerea liturghiei slave la români reprezintă procesul de înlocuire a limbii liturgice străromâne cu slavona pe teritoriile românești. Acest proces a început în preajma secolului X, după încreștinarea bulgarilor, și a dăinuit până în secolul XVII când începe introducerea limbii române în slujbe.

Introducere

Context

Românii au primit liturghia slavă, așa cum au așezat-o Chiril și Metodie, cu alfabetul chirilic stabilit la Preslav, în Bulgaria. Până la sfârșitul veacului al XVII-lea au răsunat în bisericile române de la orașe și de la țară cuvintele neînțelese de popor, în slavonă, și actele domnești pentru stăpânirea moșiilor, zapisele de vânzare, cronicile și poruncile de judecată se scriau tot în slavonă. Chiar după înlocuirea în Țările Române a limbii slavone cu cea română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavonei, însemnându-se cu buchiile chirilice. Abia bunicii generației interbelice au început să scrie cu literă latină. E un lucru neobișnuit în istoria civilizației ca un popor latin să păstreze timp de veacuri liturghia, limba cărturărească și alfabetul slavon. Care e pricina adevărată a acestei înrâuriri așa de adânci în cultură? În ce împrejurări și de când s-a adoptat liturghia slavă la noi și de ce a ținut așa de mult timp?

Teorii vechi

Întrebarea și-au pus-o mulți istorici, începând cu vechii cronicari Miron Costin și Dimitrie Cantemir, care și-au închipuit că, după eșecul Sinodului de la Florența (1439) pentru unirea catolicilor cu ortodocșii, românii, ca să se deosebească mai bine de legea Apusului, au primit de bună voie limba străină în biserică. Dar acte slavone și cărți bisericești slave avem din vremea domnilor dinainte de Sinodul de la Florența, așa că alta este pricina.

Istoricii care cred că românii sunt un popor venit târziu de peste Dunăre socotesc că au găsit încă o dovadă în primirea de către români a liturghiei slave; aceasta ar fi o dovadă că românii au venit în patria lor de azi ca păstori din părțile sud-dunărene stăpânite de slavi. Ei uită însă că păstorii nomazi și inculți nu puteau cunoaște o limbă literară, nici să fi adus cu ei din țările slave cărțile traduse de Metodie și Chiril. Dimpotrivă, liturghia slavă la noi este o dovadă că românii, în vremea când au primit-o, erau un popor așezat, cu o clasă superioară învățată.

Alții își închipuie că românii, neavând episcopi, trimiteau preoții lor la hirotonie pe la vlădicii sud-dunăreni, la Vidin sau Silistra, și astfel au învățat slavonește, ca și cum o reformă atât de adâncă s-ar fi putut face cu mijloace așa de simple. Dacă e vorba numai de găsirea în vecinătăți a unor episcopi pentru sfințirea preoților, episcopi de limbă latină se află în veacul al IX-lea și în Pannonia și în Slovacia de azi, iar mai târziu chiar în Transilvania, la Oradea și la Alba-Iulia (sec. XI) și totuși popii români din Maramureș și din Munții Apuseni au cântat liturghia tot în slavonește.

Clarificări

Adoptarea liturghiei slave nu însemna primirea creștinismului, ci, în cadrul bisericii, înlăturarea ritului latin mai vechi și înlocuirea lui cu liturghia slavonă. Românii erau creștinați din antichitate, slujba bisericească o făceau probabil într-o latină apropiată de cea veche, căci până la înrâurirea slavă, deosebirea între latină și străromână nu era prea adâncă.

Data primirii liturghiei slavone

Liturghia slavă a fost adoptată de români în sec. X. Din acest veac datează cele mai vechi inscripții slave-chirilice de pe teritoriul țării: inscripțiile din Dobrogea, inscripția slavo-chirilică de la Bucov, lângă Ploiești, unde era un atelier de fierărie în care s-au găsit, în limba slavonă, grafite incizate pe pereți și o dată după era bizantină, cu lipsa cifrei unității: 641..., care corespunde anilor erei noastre: 902-911. Tot în atelierul de la Bucov s-au găsit exemplare din ceramica de bucătărie, răspândită pe atunci în toate provinciile romane, precum și unelte de muncă folosite de populația autohtonă. E vorba de un atelier pe domeniul unui stăpân, în apropierea unei curți, un aspect caracteristic pentru perioada feudalismului timpuriu.

Sunt și alte dovezi că adoptarea liturghiei slave și a limbii slave, ca limbă oficială a clasei stăpânitoare la români, datează din sec. X. În adevăr, această limbă liturgică este folosită în toate provinciile românești (Transilvania, Țara Românească și Moldova), ea este deci anterioară cuceririi Transilvaniei de către feudalii unguri și de către biserica catolică, când încă nu existau granițe politice între românii de dincoace și cei de dincolo de Carpați. Cucerirea ungurească în Transilvania datează din sec. XI; introducerea liturghiei slave la români are loc deci înainte de această dată.

În veacul al X-lea se produce expansiunea liturghiei slave și a limbii literare slave, pornind din Bulgaria, de la centrul cultural din Preslav, spre vest și spre nord, adică la sârbi și la ruși. Adoptarea lor de către români face parte, evident, din același curent cultural. Pe de altă parte, terminologia religioasă în limba română, de origine slavă (popă, liturghie, rai, iad, utrenie, vecernie, vlădică, precistă, a blagoslovi etc.) este împrumutată din limba bulgară și anume, pentru cele mai multe cuvinte, din vechea bulgară, limbă vorbită în sec. IX-XI.

Cultura slavo-română

Caracteristicile limbii

Adoptarea limbii slave ca limbă literară de către poporul român se face de la sud spre nord, în a doua fază a difuzării acestei limbi literare, prin centrul cultural de la Preslav și nu în vremea lui Metodie și Chiril. Nu este o simplă întâmplare faptul că, în același veac cu apariția slavonismului cultural la români, exista o populație slavă încă neromanizată în Dacia, precum și o suzeranitate efectivă a primului Imperiu Bulgar în această țară: „Bulgaria de dincolo de Dunăre”.

Aceste fapte au contribuit, desigur, la adoptarea limbii slavone literare și religioase la români. Dar limba slavă culturală, care s-a menținut la români până în sec. XVII, nu era daco-slava, limba populației slave din Dacia. Slavii din Dacia înțelegeau însă vechea limbă slavă bisericească și făceau totodată parte din cultura suzeranilor bulgari. Aceasta a contribuit la primirea slavonismului cultural de către români în sec. X. Limba de cultură folosită de slavi și apoi de români nu era o limbă populară. Ea era adânc influențată de cultura bizantină, de retorică și chiar de lexicul grecesc și, pe de altă parte, de vechea slavă bisericească cu elementele sale lexicale și morfologice macedonene.

Caracterul arhaizant al celor mai multe texte slavo-române (texte slave scrise de români sau pentru români), cât și influențele bulgare vechi și noi, sârbești și ucrainene din aceste texte, arată că avem a face cu un fenomen literar și nu etnic. Prezența în limba slavo-română a unor elemente lexicale și gramaticale ale limbilor slave vii este datorată școlii din care făceau parte grămăticii, scriitorii de acte din Țările Române. Un număr de boieri și de dregători, ca și unii negustori, vorbeau slavona literară, dar aceasta nu era limba lor maternă. Tot astfel, în țările catolice, oamenii culți, laici și clerici, vorbeau latinește, deși latina medievală nu mai era o limbă vie, ci numai o limbă de cultură. Întocmai ca și limba slavă de cultură, în care se strecoară elemente ale limbilor slave vii, tot așa în latina medievală cărturărească se strecoară influențe ale limbilor romanice.

Răspândirea slavonismului cultural

Slavonismul cultural la români nu privea numai biserica și liturghia în țările române. Toate actele care constituiau privilegiile de stăpânire ale pământului erau scrise în Țara Românească și Moldova, în slavonește; de asemenea, poruncile adresate de stăpânire negustorilor, orașelor și cârmuitorilor săteni se scriau în aceeași limbă, ba chiar și un număr de scrisori particulare din sec. XV-XVI, scrise de boieri și orășeni, erau redactate în această limbă. Inscripțiile de pe morminte și cele votive din biserici și palate, letopisețele, cărțile literare populare se alcătuiau în această epocă tot în slavonește.

În ce privește Transilvania, au început să iasă la iveală manuscrisele slavone folosite în bisericile române ortodoxe din Maramureș, Banat, Hațeg și din alte părți, scrise în slavonește. Inscripțiile bisericilor ridicate în Valea Streiului de către cnezii români sunt redactate în aceeași limbă slavonă, ca aceea a documentelor și inscripțiilor slave din Țara Românească. Ele datează de la sfârșitul sec. XIV și de la începutul celui următor. În Maramureș, s-au aflat câteva privilegii și scrisori ale cnezilor și voievozilor români din acea provincie, scrise în aceeași limbă slavă bisericească și de cancelarie (Uricul din 1404, dat de cnezii români din Maramureș mănăstirii din Peri).

Slavona ca limbă literară

Folosirea limbii slavone în toate țările românești este o dovadă nu numai că adoptarea ei datează dinainte de cucerirea maghiară, dar indică și caracterul ei de clasă: este limba literară a clasei stăpânitoare. Limba slavonă la români nu are un caracter preponderent bisericesc; ea era forma de exprimare a autorității de stat (cancelaria domnească) și a clasei stăpânilor de pământ din epoca fărâmițării feudale: inscripții, scrisori, cronici, pravile și literatură în general. Slavonismul literar la români a fost limba cnezilor, a clasei cneziale românești, moștenită de statul și de biserica feudală. Slavona nu era limba maternă a clasei stăpânitoare românești, ci numai o limbă oficială și literară. Numele boierilor români menționați în actele slavone din sec. XIV și XV sunt românești: Limbă Dulce, Cârpitul, Jumătate, Albul etc. Chiar numele de origine slavă ale unor boieri sunt trecute în actele slavone, articulate cu articolul românesc: Radu, Stanciu, Danciu etc. În aceleași acte slavone, satele românești sunt redate cu articolul pluralului românesc: Bujorenii, Ciocăneștii, Călimăneștii, Bucureștii.

De altă parte, călătorii și istoricii străini din sec. XIV-XV sunt unanimi în a arăta că românii sunt o populație de limbă romanică și nu pomenesc nimic despre existența unei pături sociale sau a unei populații sătești de origine slavonă în mijlocul poporului român. Cel dintâi, germanul Schiltberger, care a trecut prin țările române în 1396, spune că valahii au limba lor deosebită, dar nu pomenește de slavi conlocuitori cu dânșii. Cel mai precis în această privință este cronicarul polon Dlugosz, contemporanul lui Ștefan cel Mare, care vorbește despre „valahii, ai căror strămoși sunt băștinași din Italia, de unde au fost alungați și au adoptat ritualul și obiceiurile slavilor, ale lor proprii stricându-se”. Dlugosz știa deci că românii sunt un popor romanic care a adoptat cultura slavonă, deci o limbă străină.

Limba slavă la români n-a fost așadar dialectul daco-slavilor, limba unei părți a populației, ci limba literară folosită de toți slavii ortodocși. Această situație nu este cu totul unică în istorie. În Lituania, poporul lituanian era condus de o nobilime a marilor cneji și de dinastia Jagellonilor. Liturghia ortodoxă folosită de lituanieni înainte de creștinarea lor sub formă catolică (în 1385), corespondența și cancelaria nu erau în limba populară lituaniană, ci în slavă bisericească de redacție rusă. Jagellonii și curtea lor în veacurile XIV-XV scriau numai în slavonește, poporul lituanian nu înțelegea această limbă.

Surse

• P. P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.