Doxologie

În practica creștină ortodoxă, Doxologia (gr. Δοξολογία - a aduce slavă / mărire lui Dumnezeu) sau slavoslovia (sl. slavosloviti - a slăvi, a preamări pe Dumnezeu) se referă la un vers scurt sau imn de laudă adresate lui Dumnezeu. Doxologia este continuarea practicii iudaice pre-creștine din sinagogi de aducere de laude lui Dumnezeu.

Doxologia desemnează, în liturgica ortodoxă:

• Doxologia - „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duhul...” (doxologie trinitară)
• Doxologia (imn) - imnul „Slavă/ Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu...”

Utilizare în Vechiul și Noul Testament

Doxologiile, ca model, sunt folosite în multe slujbe religioase creștine dar nu numai. Modelul acesta este folosit pe scară largă în epoca Vechiului Testament dar și în vremurile apostolice. Sfântul Pavel folosește doxologii în scrisorile sale. Exemple remarcabile sunt:

• Romani 16:27 - „Unuia înțeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin!” (doxologie la finele unei salutări)
• Galateni 1:5 - „Căruia [Dumnezeu-Tatăl] fie slava în vecii vecilor. Amin!” (doxologie la finele unei salutări)
• Efeseni 3:21 - „Lui [Dumnezeu] fie slava în Biserică și întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!”
• Iuda 24-25 - „Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere și să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniți cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere și stăpânire, mai înainte de tot veacul și acum și întru toți vecii. Amin!” (exemplu non-paulin: doxologie la finele unei salutări)

Doxologia „Slavă Tatălui...”

Versul de laudă a Sfintei Treimi „Slavă/ Mărite Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” sau în forma extinsă „Slavă/ Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (cum o găsim deja în Didahie) se numește uneori doxologie în liturghia ortodoxă. Este o doxologie trinitară, care în timpul ereziei ariene a devenit folosită foarte pe larg în Biserica Ortodoxă. Din această epocă, doxologia trinitară a început să fie preferată doxologiilor netrinitare. Deși este cea mai cunoscută doxologie de acest tip, multe alte doxologii există în slujbele și în imnografia ortodoxă.

Doxologia „Slavă întru cei de sus...”

Adesea însă, prin Doxologie se înțelege cântarea/ imnul „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”, provocat de diacon sau de preot la sfârșitul utreniei prin cuvintele „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”. La care strana răspunde cântând imnul:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.
Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Ție, slăvimu-Te, mulțumim Ție pentru slava Ta cea mare.
Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte atotțiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte.
Doamne Dumnezeule, Mielușelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce ridici păcatul lumii, miluiește ne pe noi, Cel ce ridici păcatele lumii.
Primește rugăciunea noastră, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui, și ne miluiește pe noi.
Că Tu ești Unul Sfânt, Tu ești Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
În toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului.
Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi.
Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci. Amin.
Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine.
Bine ești cuvântat, Doamne, învață-mă îndreptările Tale. (de 3 ori)
Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam și în neam. Eu am zis: Doamne, miluiește-mă, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție.
Doamne, la Tine am scăpat, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu.
Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină.
Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi. (de trei ori)
Slavă...
Și acum...
Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.
(Apoi mai pe larg:)
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

În zilele de duminică și de sărbători Doxologia (imn) este cântată, și atunci este numită de cărțile de tipic și de cult „doxologia mare”. Când doxologia este doar citită sau recitată, este numită „doxologia mică”.

Alte doxologii

Fiecare rugăciune din cultul Bisericii se încheie cu o formulă doxologică (cel mai adesea trinitară), care în cultul public se recită cu voce mai înaltă, pentru care motiv se numește ecfonis.

Alte doxologii folosite în cultul Bisericii dar și în rugăciunile individuale sunt:

După Tatăl Nostru

„Că a Ta este împărăția și puterea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.”, care se găsește în Matei 6:13. Această doxologie face trimitere la forma din 1 Cronici 29:11-12: A Ta este, Doamne, mărirea, puterea și măreția, vecinicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalți ca un stăpân mai presus de orice! Dela Tine vine bogăția și slava, Tu stăpânești peste tot, în mâna Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile.. Este spusă de preot după rugăciunea Tatăl Nostru în timpul Sfintei Liturghii și a altor slujbe.

După Ectenia Mare

După Ectenia Mare (la Sfânta Liturghie, vecernie, utrenie etc.) preotul zice ecfonisul (doxologic): „Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea. Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”, fiind urmat de „Amin”-ul credincioșilor.

O spiritualitate doxologică

Teofil Părăian

Părintele Teofil Părăian remarcă, în conferința „Ortodoxie=Doxologie”, că spiritualitatea ortodoxă este una doxologică, fiind impregnată de slujbele ortodoxe și neputând fi despărțită de participarea la slujbe, care sunt o așezare a noastră în fața lui Dumnezeu cu conștiința că vorbim cu Dumnezeu, că I ne rugăm. Biserica ortodoxă este o Biserică a slujirii liturgice. Nu se concepe ortodoxie fără doxologie. Nu se poate concepe ortodoxie fără preamărirea lui Dumnezeu. ORTODOXIE = DOXOLOGIE. Pentru că:

Nu-i ortodox acela care nu aduce mărire lui Dumnezeu.

Nu-i ortodox acela care nu aduce cinstire Maicii Domnului.

Nu-i ortodox acela care nu se angajează prin sfintele slujbe preamăritoare de Dumnezeu.

Nu-i ortodox acela care de la preamărirea lui Dumnezeu, de la cinstirea Maicii Domnului, de la cinstirea sfinților, nu trece la preamărirea lui Dumnezeu cu viața.

Pentru că există o doxologie a gândirii, a minții, există o doxologie a simțirii și există o doxologie a trăirii, a vieții. Toate acestea trebuie să fie împreună. Pe această cale angajează pe om sfintele slujbe și spiritualitatea ortodoxă.

Dumitru Stăniloae

Părintele Dumitru Stăniloae elaborează asupra importanței doxologiei în Ortodoxie cum se poate citi mai jos.

Pentru Ortodoxie, Dumnezeu și lucrarea Lui creatoare și mântuitoare nu este un obiect de doctrină teoretică, ci de laudă entuziastă, ca și pentru psalmistul Vechiului Testament. Ortodoxia se dovedește și în aceasta continuatoarea creștinismului de la început, care e modul Vechiului Testament de a se comporta față de Dumnezeu. Dar, lauda în cultul ortodox nu este exclusivă, ci ea este împreunată cu mulțumirea pentru ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi și cu rugăciunea ce se aduce lui Dumnezeu pentru a ne face parte în continuare de mila și de darurile Sale. Însușirile mărețe și faptele minunate de bunătate ale lui Dumnezeu sunt menționate cu laudă, ca un temei pentru cererea unor noi milostiviri și daruri ale Lui și ca asigurări că El ne va face parte din aceste milostiviri și daruri.

Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoștința despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existențial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conținutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanță a raportului nostru personal și viu cu El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creștinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filosofie a creștinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea și subordonându-l minții umane. Dar numai în relația dialogică Dumnezeu e trăit intens și adevărat. De aceea, Ortodoxia e o experiență vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvântează, îi răspunde la cereri cu mângâierile și darurile Sale.

Dumnezeu lucrează asupra credincioșilor prin cult, prin sacramente, iar credincioșii simt și mărturisesc prezența lui Dumnezeu în cântările de laudă și rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu și credincioși și numai după aceea este și un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare și L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simțim și ne mișcă să dăm expresie de laudă și de mulțumire pentru această simțire a noastră. Așa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoștinței de Dumnezeu, ci și izvor de cunoaștere și de continuă verificare a cunoștinței de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiției vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experiența conținutului lor și exprimarea acestei experiențe. Credincioșii Bisericii Ortodoxe nu și-au însușit învățătura Bisericii în genere din catehisme și expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult și cultul e gândire, călăuză în gândire. Credinciosul ortodox nu disprețuiește reflexia despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflexie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflexia partenerului care laudă pe Dumnezeu, îi mulțumește și îi cere ceva, e o reflexie în cadrul viu al dialogului, în experiența misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului.

Așa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei care e și gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu, așa cum în matca unui râu se fac experiențele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienței mai presus de cuvânt. În cântare, ființa noastră devine sensibilă la experiența misterului, e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viață dătător și găsește forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieții inefabile a misterului trăit.

Dar cultul mai este, în același timp, și vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuințele sale și ale semenilor săi, ale lumii întregi, ca și despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul își vede și își trăiește profund și existențial, trebuințele sale de Dumnezeu și ia cunoștință de ceea ce devine el prin împărtășirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinței și al nefericirii pe care le trăiește în necunoașterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale și în începutul acestei împliniri, care se țese în dialogul misterios și mântuitor cu Dumnezeu. De aceea, cultul este optimist. Omul se trăiește pe sine, în cadrul lui, înălțat și gustă de mai înainte înălțările sale viitoare, inclusiv viața sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii și al comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii Săi. Icoanele sfinților, imnurile de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei, măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărată doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu și cu semenii săi, o doctrină a măreției care așteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele și imnurile adresate sfinților îl țin pe credincios în tensiune între arvuna primită și desăvârșirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum escatologic. Perspectiva escatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieții prezente.

Articole înrudite

• Ecfonis