Teodoret din Cir

Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) a fost un influent scriitor și teolog creștin, episcop de Cir (Siria) în anii 423-457. A jucat un rol de seamă în disputele teologice din secolul al V-lea.

Viaţa

Potrivit istoricului Tillemont, Teodoret s-a născut la Antiohia în anul 393 şi a murit fie la Cir, în Siria ("cale de vreo două zile la răsărit de Antiohia" sau optzeci de mile romane) sau la o mănăstire de lângă oraşul Apameea (la cincizeci şi patru de mile sud-est de Antiohia), în jurul anului 457.

Informaţii răzleţe despre viaţa lui se găsesc în Epistolele sale şi în Istoria bisericească (Philotheos historia). Părinţii săi nu putuseră avea copii vreme de doisprezece ani, când un eremit pe nume Macedonie i-a promis mamei sale că va avea un copil, care trebuia însă închinat lui Dumnezeu, de unde şi numele său de Teodoret ("darul lui Dumnezeu"). A crescut sub povăţuirea unor asceţi şi a dobândit o vastă cunoaştere clasicilor greci şi, potrivit Sf. Fotie, un stil de o puritate atică. Este improbabil că ar fi fost un ucenic direct al lui Teodor din Mopsuestia şi că ar fi auzit omiliile Sf. Ioan Gură de Aur.

De când era foarte tânăr, a devenit citeţ, intrând în rândul clerului din Antiohia, după care a stat o vreme într-o mănăstire, a slujit, în calitate de cleric, la Cir, iar în 423 a devenit episcop al unei dioceze de circa patruzeci de mile pătrate şi cuprinzând 800 de parohii, dar având ca reşedinţă un oraş neînsemnat. Teodoret, sprijinit doar de pledoariile eremiţilor apropiaţi lui, punându-se el însuşi în pericol fizic, a fost un zelos apărător al ortodoxiei credinţei. A convertit mai mult de 1000 de marcioniţi din dioceza lui, precum şi mulţi arieni şi macedonianişti; a retras peste 200 de copii ale lucrării ereticului Taţian, Diatessaron din biserici; a ridicat mai multe biserici, pe care le-a înzestrat cu Sfinte Moaşte.

Preocupările sale economice şi filantropice erau vaste şi diverse: s-a străduit să-i ajute pe săracii copleşiţi de taxele ridicate, şi-a împărţit moştenirea săracilor, din veniturile episcopale a construit băi, poduri, apeducte şi alte clădiri. A chemat la el medici şi retori şi le-a amintit public funcţionarilor îndatoririle lor. A trimis scrisori de încurajare creştinilor persecutaţi din Persia şi i-a acordat adăpost cartaginezului Celestiacus, care se refugiase din calea vandalilor.

Controversa nestoriană

Teodoret a fost o figură importantă în controversele hristologice legate în mod tradiţional de numele Sf. Chiril al Alexandriei. Teodoret a subscris la cererea adresată de Ioan I al Antiohiei către Nestorie de a încuviinţa folosirea termenului de Theotokos ("Născătoare de Dumnezeu") pentru Maica Domnului. La cererea lui Ioan, a scris însă şi împotriva anatemelor Sf. Chiril.

S-ar putea ca el să fi fost cel care a redactat Crezul (simbolul de credinţă) al delegaţiei antiohiene menite să asigure înţelegerea corectă de către împărat a Crezului Niceo-Constantinopolitan, şi a fost membru şi purtător de cuvânt al delegaţiei antiohiene de opt persoane convocate de împărat la Calcedon. A refuzat însă să consimtă la condamnarea lui Nestorie. Ioan, care, la porunca împăratului, s-a împăcat cu Chiril, a încercat să-l silească pe Teodoret să se supună intervenind, peste capul acestuia, în eparhia lui.

Teodoret era hotărât să păstreze pacea Bisericii şi a încercat să obţină adoptarea unei formule prin care se evita condamnarea necondiţionată a lui Nestorie, iar spre sfârşitul anului 434 a făcut tot ce a putut pentru stingerea conflictului dintre Bisericile răsăritene. Sf. Chiril al Alexandriei a refuzat însă orice compromis, iar când acesta şi-a lansat atacul împotriva lui Diodor din Tars şi Teodor din Mopsuestia (în anul 437), Ioan al Antiohiei a luat partea acestora, iar Teodoret şi-a asumat rolul de apărător al partidei antiohiene (cca. 439). Domnus II al Antiohiei, urmaşul lui Ioan, şi l-a luat drept sfetnic. După moartea lui Chiril, susţinători ai teologiei antiohiene au fost numiţi episcopi. Irineu, un prieten al lui Nestorie, susţinut de Teodoret a fost numit episcop de Tir, în ciuda protestelor lui Dioscor al Alexandriei, urmaşul lui Chiril, care s-a întors îndeosebi împotriva lui Teodoret. Acuzându-l că mărturisea doi Fii în persoana lui Hristos, a obţinut de la Curte un ordin prin care i-a interzis să părăsească oraşul Tir.

În această perioadă, Teodoret a compus lucrarea Eranistes (a se vedea mai jos). Strădaniile sale de a se justifica, împotriva acuzaţiilor lui Dioscur, precum şi împotriva acuzaţiilor opuse, de apollinarism ale lui Domnus împotriva lui Eutihie au fost zadarnice. Curtea l-a exclus pe Teodoret din Sinodul II de la Efes din 449, datorită opoziţiei sale faţă de Chiril. Aici a fost condamnat, fără să fi foost audiat, din pricina Epistolei 151 împotriva lui Chiril şi a faptului că luase apărarea lui Diodor şi Teodor, şi sinodul a stabilit ca lucrările sale să fie arse. Chiar şi Domnus a consimţit la această condamnare.

Teodoret a fost silit să părăsească cetatea Cir şi să se retragă la mănăstirea lui din Apameea. A făcut apel la Papa Leon cel Mare, însă apelul său pentru o revocare a sentinţelor pronunţate împotriva lui nu a fost acceptat, prin edict imperial, până după moartea lui Teodosie al II-lea în 450. I s-a poruncit să ia parte la Sinodul de la Calcedon, şi a avut de întâmpinat aici o puternică opoziţie. El a fost primul care a luat parte la sinod doar ca acuzator, deşi din rândul episcopilor. Apoi, pe 26 octombrie 451 a fost constrâns de prietenii lui Dioscor să pronunţe anatema împotriva lui Nestorie. Comportamentul lui indică faptul că a făcut acest gest cu aceleaşi rezerve, anume limitarea condamnării la doctrina existenţei a doi Fii în Hristos şi la refuzul lui Nestorie de a recunoaşte formula Theotokos pentru Maica Domnului. După acest gest, a fost declarat ortodox şi reabilitat.

Singurul lucru care se cunoaşte despre el după Sinodul de la Calcedon este o scrisoare a papei Leon prin care acesta îi cere să apere credinţa mărturiisiită la Calcedon (PG, lxxxiii. 1319 sqq.). Alături de Diodor din Tars şi Teodor de Mopsuestia, era la fel de urât de cei din partida monofizită ca şi Nestorie, aceştia considerându-i pe toţi aceştia şi pe prietenii lor drept eretici. Controversa celor Trei Capitole a dus la condamnarea scrierilor sale împotriva lui Chiril al Alexandriei la [[Sinodul V Ecumenic|al doilea Sinod de la Constantinopol (553).

Scrieri

Exegetice

In scrierile sale, Teodoret s-a ocupat în primul rând de exegeza biblică. Sfânta Scriptură era pentru el singura autoritate, iar modul în care înţelege învăţătura ortodoxă consta într-o alăturare de citate biblice. Autenticitatea şi cronologia relativă a comentariilor sale este dovedită de trimiterile pe care le face în scrierile mai târzii la cele mai timpurii. Comentariul său la Cântarea Cântărilor, scris pe când era un tânăr episcop, dar nu înainte de anul 430 este anterior celui la Psalmi; comentariile sale la cărţile profetice încep cu comentariul la Daniel, urmat de Ezechiel şi de cel la Profeţii mici. După acestea, comentariul la Psalms a fost terminat înainte de anul 436, iar cele la Isaia, Ieremia şi la Epistolele Sf. Apostol Pavel (inclusiv la Evrei), înainte de 448. Ultimele scrieri exegetice ale lui Teodoret au fost interpretări ale unor pasaje dificile din Octateuh (Cărţile lui Moise plus Cărţile lui Iosua, Judecătorilor şi Rut) şi Quaestiones legate de Cărţile Regilor şi Cărţile Cronicilor (Paralipomena), scrise aproximativ între anii 452-453.

Cu excepţia comentariului său la Isaia (din care s-au păstrat fragmente în antologia de comentarii biblice cunoscută sub numele de Catenae) şi la Galateni ii.6-13, scrierile exegetice ale lui Teodoret au supravieţuit până în prezent. Unele materiale exegetice referitoare la cele patru Evanghelii înscrise în catenae sub numele lui provin probabil din alte lucrări ale sale, iar în comentariile lui la Octateuh apar şi interpolări scrise de alţi autori.

Pentru Teodoret, scriitorii biblici, cu toate că îşi păstrau propria personalitate, erau doar instrumente ale Duhului Sfânt. Din pricina inevitabilei imperfecţiuni a traducerilor, afirmă el, înţelegerea textelor devine dificilă. Necunoscând limba ebraică, Teodoret utiliza traducerea siriacă, diferitele versiuni greceşti şi Septuaginta.

În principiu, exegeza sa este de tip gramatical-istoric, iar el critică intercalarea în text a unor idei aparţinând autorilor. Scopul său este evitarea riscului reducţionismului, inerent în interpretarea literală, dar şi a capcanelor interpretării alegorice. De aceea, el protestează, de exemplu, împotriva atribuirii Cântării Cântărilor lui Solomon, ca fiind o formă de înjosire a Sfântului Duh. Mai degrabă, aprecia el, trebuie spus că Scriptura vorbeşte adesea în sens "figurat" şi "în ghicitură." În Vechiul Testament totul are o semnificaţie tipologică şi profetică, prefigurând astfel învăţătura creştină. Inspiraţia dumnezeiască permite înţelegerea corectă a textelor, potrivit sfaturilor apostolilor şi a împlinirii în Noul Testament a celor prefigurate în Legea veche. Consideră valoroasă, însă nu obligatorie tradiţia exegetică a învăţătorilor bisericeşti. Frecvent, Teodoret alege interpretarea care i se pare mai bună din cele existente, de obicei pe cea a lui Teodor de Mopsuestia, la care adaugă interpretarea proprie. Modul său de gândire şi afirmaţiile pe care le face sunt simple şi clare, iar meritul sau este de a fi păstrat moştenirea exegetică a Şcolii din Antiohia în ansamblul ei pentru întreaga Biserică creştină.

Apologetice, istorice

Printre lucrările sale apologetice se găsea Ad quaestiones magorum (429-436), în prezent pierdută, în care justifica jertfele din Vechiul Testament ca pe o soluţie alternativă la idolatria egipteană now lost, in (întrebarea 1, Lev., PG, lxxx. 297 sqq.) şi prezintă legenda Magilor care venerau elementele (Istoria bisericească v. 38).

De providentia cuprinde mai multe discursuri apologetice în care Teodoret demonstrează Providenţa dumnezeiască din ordinea lumii fizice (capitolele i-iv) şi din ordinea morală şi socială (cap. vi-x).

Vindecarea bolilor elineşti sau Cunoaşterea Evangheliei Adevărului din Filosofia Greacă, alcătuită din douăsprezece discursuri era o încercare de a demonstra adevărul creştinismului pornind de la filosofia greacă, prin opoziţie cu ideile şi practicile păgâne. Pentru el, adevărul este limpede şi coerent în sine atunci când nu este întunecat de greşeli şi se auto-confirmă ca forţă a vieţii; filosofia este doar o presimţire a adevărului. Această lucrare se distinge prin organizarea clară a ideilor şi prin stilul său.

Istoria bisericească a lui Teodoret, care începe cu apariţia arianismului şi se încheie cu moartea lui Teodor de Mopsuestia în 429 este mult inferioară celor scrise de Socrate Scolasticul şi de Sozomen. Cuprinde multe surse care altfel ar fi fost pierdute, îndeosebi unele scrisori referitoare la controversa ariană, însă este inferioară în ceea ce priveşte simţul istoric şi acurateţea cronologică, fiind marcată totodată de înclinaţia lui Teodoret de a înfrumuseţa lucrurile şi de preferinţa lui pentru relatările miraculoase şi personale. Materiale antiohiene originale apar îndeosebi în ultimele cărţi.

Nu există un acord al cercetătorilor în ceea ce priveşte sursele folosite de Teodoret. Potrivit lui Valesius (Henri Valois), Teodoret s-ar fi folosit în principal de scrierile lui Socrate şi Sozomen; cercetările minuţioase ale lui Albert Guldenpenning demonstrează că acesta ar fi făcut apel în primul rând la Rufin, urmat de Eusebiu de Cezareea, Atanasie, Sozomen, Sabinus, Filostorgiu, Grigorie de Nazianz şi doar în ultimul rând de Socrate. N. Glubokovskij îi reţine doar pe Eusebiu, Rufin, Filostorgiu şi poate pe Sabinus.

Istoria bisericească, cu un adaos despre iubirea dumnezeiască, cuprinde biografiile a treizeci de sihaştri, dintre care zece erau încă în viaţă, pe care îi propune ca modele de viaţă duhovnicească. Este un document de o importanţă remarcabilă pentru înţelegerea complexităţii rolului primilor monahi în societate şi în biserică; se distinge totodată şi prin faptul că prezintă un model de autoritate a sihaştrilor care contrastează puternic Viaţa lui Antonie scrisă de Sf. Atanasie cel Mare. La cererea unui înalt funcţionar pe nume Sporacius, Teodoret a compilat un Compendiu al poveştilor eretice (Haereticarum fabularum compendium), care cuprinde o parte de ereziologie (cărţile i-iv) şi un "compendiu al dumnezeieştilor dogme" (cartea v) care, alături de De principiis al lui Origen şi de scrierile teologice ale Sf. Ioan Damaschin este singura prezentare sistematică a teologiei Sfinţilor Părinţi de limbă greacă.

Corespondenţa lui Teodoret's este o sursă primară pentru urmărirea evoluţiei problemelor hristologice dintre Sinodul de la Efes şi cel de la Calcedon şi clarifică probleme administrative şi sociale ale vremii.

Dogmatice

Printre tratatele dogmatice, Teodoret aminteşte (Epist. cxiii, cxvi) că scrisese împotriva lui Arie şi a lui Eunomie, probabil într-o singură lucrare, la care se adăugau trei tratate împotriva ereticilor macedonianişti. Pe lângă acestea, a mai scris două lucrări împotriva apolinarienilor şi un Opus adversus Marcionem din care nu s-a păstrat nimic. În ceea ce priveşte tratatele lui Despre Treime şi Despre dumnezeiasca Întrupare (cf. Peri theologias kai tes theias enanthropeseos; Epist. cxiii), despre care A. Ehrhard consideră că aparţin lucrărilor Despre Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime şi Despre Întruparea Domnului ale Sf. Chiril al Alexandriei, acestea aparţin în mod sigur Şcolii antiohiene şi lui Teodoret. Tot acestuia îi aparţin şi cap. xiii-xv, xvii, şi scurte părţi din alte capitole ale fragmentele publicate de Jean Garnier (Auctarium) sub numele de Pentologia lui Theodoret despre Întrupare, precum şi trei din cinci fragmente pe care Marius Mercator le atribuie unor scrieri ale lui Teodoret. Este vorba despre scrieri polemice împotriva arianismului şi a apolinarismului. Respingerea celor douăsprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei este păstrată în răspunsul Sf. Chiril Cyril (PG, lxxvi. 392 sqq.). Teodoret crede că identifică idei apolinariene în învăţăturile lui Chiril şi refuză atât "contractarea în una singură" a celor două Naturi ale Fiului Unului-Născut, precum şi separarea Acestuia în doi Fii (Epist. Cxliii). În locul unei "uniri după ipostas" acesta accepta doar una de "manifestare a caracteristicilor esenţiale sau a modurilor celor două naturi." Omul unit cu Dumnezeu Se născuse din Fecioara Maria; între Dumnezeu-Cuvântul şi chipul de rob trebuia făcută o distincţie. S-au păstrat doar scurte fragmente (cf. Epist. xvi) din scrierile lui Teodoret în apărarea lui Diodor din Tars şi Teodor de Mopsuestia (Glubokovskij ii. 142).

Principala sa lucrare de hristologie este Eranistes etoi polymorphos ("Cerşetor sau polimorf") în trei dialoguri, în care se prezintă pe sine ca ortodox şi îi descrie pe monofiziţi ca pe nişte cerşetori care îşi afişează învăţăturile adunate din resturi ale diferitelor surse eretice. Dumnezeu este neschimbat şi după întrupare, cele două Naturi rămân distincte în Hristos, iar Dumnezeu Cuvântul este nemuritor şi impasibil. Fiecare din cele două Naturi rămâne „pură” după unire, păstrându-şi proprietăţile, fără amestecare şi fără schimbare. Din cele douăzeci şi şapte de discursuri în apărarea diferitor afirmaţii, primele şase sunt conforme, în conţinut, cu poziţia lui Teodoret. Câteva extrase din discursurile sale despre Sf. Ioan Gură de Aur s-au păstrat la Fotie (codex 273). Cele mai valoroase sunt numeroasele sale scrisori.

Surse

• Wikipedia - Theodoret

Legături externe

• http://www.crossroadsinitiative.com/library_author/64/Theodoret_of_Cyr.html
• Theodoret's works
• Encyclopædia Britannica 11th edition
• Greek Opera Omnia by Migne Patrologia Graeca, with analytical indexes and concordances made on the whole writings