Adorare
Acest articol face parte din seria Spiritualitate ortodoxă | |
Sfintele Taine | |
Botezul – Mirungerea Sf. Împărtășanie – Spovedania Căsătoria – Preoția Sf. Maslu | |
Starea omului | |
Păcatul – Patima – Virtutea Raiul – Iadul | |
Păcate | |
Păcate strigătoare la cer | |
Păcate capitale | |
Alte păcate | |
Păcatele limbii | |
Virtuți | |
Virtuțile teologice | |
Virtuțile morale Înțelepciunea – Smerenia | |
Etapele vieții duhovnicești | |
Despătimirea (Curățirea) Contemplația Îndumnezeirea | |
Isihasm | |
Trezvia – Pocăința Isihia – Discernământul Mintea | |
Asceza | |
Fecioria – Ascultarea Statornicia – Postul Sărăcia – Monahismul | |
Rugăciunea | |
Închinarea – Cinstirea Pravila de rugăciune Rugăciunea lui Iisus Sf. Moaște – Semnul Sf. Cruci | |
Sfinții Părinți | |
Părinții apostolici Părinții pustiei Părinții capadocieni Filocalia Scara dumnezeiescului urcuș | |
Editați această casetă |
Adorarea (lat. adoro-are sau latria de la gr. λατρεία latreia - a aduce un cult, o jertfă, închinare, venerare) este o atitudine profund religioasă, însoțită de ritual și resturi, prin care se exprimă dependența și supunerea totală față de Dumnezeu, ca Domn atotputernic și atotțiitor: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești (Matei 4, 10; 10, 12 ; Luca 4, 8; Fapte 7, 7; cf. Deuteronom 6, 13). Adorarea ține de însăși natura religiei Vechiului și Noului Testament (Romani 9, 4) și implică credința în Dumnezeu cel viu și personal, Care intră în dialog conștient cu ființele personale. Fericitul Augustin (354—430) consideră latria ca atitudine fundamental creștină, de supunere totală față de Dumnezeu (Despre adevărata credință, cap. 45). Creștinii, chiar de la începutul Bisericii, cu toate că au practicat cultul jertfei euharistice, au refuzat să aducă sacrificii idolilor păgâni, invocând nu numai inconsistența jertfelor de alimente și animale, ci și caracterul idolo-latru al cultului zeilor (Rom. 1, 25). În cursul disputelor provocate de iconoclasm, ortodocșii au arătat că venerarea icoanelor nu înseamnă idololatrie, deoarece în reprezentarea iconografică sau picturală, persoanele nu sunt cinstite ca dumnezei, pe temeiul material, cum credeau iconomahii, ci pe temeiul asemănării lor cu chipurile pictate. Cinstirea dată icoanelor revine direct persoanelor reprezentate (a se vedea Icoană).
Adorarea sau latreia constituie cultul suprem, sau închinarea în sens propriu, care se cuvine numai persoanelor Sfintei Treimi (numit în greacă Teoseveia θεοσέβεία — cultul lui Dumnezeu), și se deosebește de actul de venerare sau de cinstire în general (gr. προσκίνησις proskynesis - închinare; sau gr. δουλεία doulia - cinstire, venerare). Urmează supracinstirea (sau gr. hiperdoulia ὑπερδουλεία) Maicii Domnului, în calitatea ei de Născătoare-de-Dumnezeu (Theotokos) și cinstirea (sau gr. doulia δουλεία) îngerilor și sfinților, pe baza asocierii lor cu persoana lui Hristos. Pâinea și vinul euharistie prefăcute în Trupul și Sângele Domnului se bucură de același cult de adorare, pe când Evanghelia, crucea și icoanele sunt cinstite în mod relativ, adică prin referire la evenimentele și persoanele reprezentate. Adorarea se exprimă în acte de prosternare (a se vedea metanie), aducere de ofrande, rugăciuni de invocare și doxologie, în gesturi de pietate și reverență.
Adorarea se deosebește în mod radical de idolo-latrie, după cum între religie și mitologie, între mister și mit, există o diferență totală. În actul de adorare, creștinul se adresează lui Dumnezeu ca ființă personală și plină de iubire, pe când idolatria provine din frica (sau din mitul) față de divinitatea impersonală, reprezentată prin idoli tăcuți. Apostolul Pavel vorbește de logiki latia, adică de așezarea ființei omului în stare de jertfă spirituală: Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. (Rom. 12, 1)
Căci pe El (Hristos) noi Îl adorăm deoarece este Fiul lui Dumnezeu; cât privește pe martiri, noi îi iubim ca discipoli și imitatori ai Domnului și aceasta anume din cauza consacrării lor fără egal față de Împăratul și Stăpânul lor. La rândul nostru, noi putem fi prietenii și ucenicii lor. (Martiriul Sfântului Policarp, XVII, 3, trad. cit., p. 233)
Surse
- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. Adorare