Iconoclasm

Iconoclasmul este un curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica imperială în problemele religioase. Iconoclasmul a fost în general justificat printr-o interpretare greșită a poruncii a doua din cele zece porunci, care interzice crearea „chipurilor cioplite”.

Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor, termen construit din cuvintele grecești ikon (εἰκών = chip, înfățișare, icoană) și klao (κλάω = a distruge, a sfărâma). Uneori se vorbește pentru aceeași acțiune de distrugere și necinstire a icoanelor de iconomahie, adică de luptă împotriva icoanelor, de la ikon și makhi (μάχη = luptă).

Erezia aceasta a fost în special inițiată și susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, motiv pentru care ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă este lungă; ea a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană în 726 și terminându-se în anul 843 când la conducerea imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de Amorium. Astfel, iconoclasmul a cunoscut două faze:

1. Prima, care este deschisă de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 și se închide în timpul Sfintei Împărătese Irina și a fiului ei Constantin al IV-lea, odată cu Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787);
2. A doua, care începe cu anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul și se termină în 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Sfânta Teodora.

Cei care au urmat practicile iconoclaste sunt numiți iconoclaști, iar cei care respectă și venerează imaginile religioase sunt numiți iconoduli (sau slujitori ai icoanelor).

Antecedente

Învățații au încercat să determine cauzele care au dus la nașterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste și care a fost reacția față de el.

Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstirea ei și idolatrie. Ei socoteau că cinstirea icoanelor vine în contradicție cu unele porunci biblice, că încalcă, de pildă, porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi că, potrivit învățăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în „duh și adevăr” (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7-16).

Discuții în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la un sinod care s-a ținut la Elvira prin anii 300-306, iar părinții și scriitori bisericești ca Iustin Martirul, Atenagora din Atena, Tertulian, Epifanie de Salamina, Eusebiu de Cezareea și alții mai târziu au fost interpretați ca manifestând rezerve față de cinstirea icoanelor. Totuși, aceste rezerve n-au fost considerate justificate de Biserică, deoarece ea făcea distincție între icoana materială și chipul reprezentat pe ea.

Cultul icoanelor a continuat, astfel, să progreseze ajungând în vremea lui Iustinian și a succesorilor săi, la un stadiu foarte dezvoltat. La rezervele care s-au mai ridicat către sfârșitul secolului al VI-lea, papa Grigorie cel Mare (590-604) răspundea că în afară de menirea lor de a contribui la mărirea sentimentului religios, icoanele au un important rol educativ și instructiv, mai ales pentru neștiutorii de carte.

Context istoric

Reformele secolului VII

Dezvoltarea sistemului themelor de împăratul Heraclie a avut consecințe nu numai în domeniul militar, ci și economic-agricol. Astfel, se pute observa nu numai o clasă de posesori de pământ, a stratioților, dar și o înmulțire a țăranilor liberi, căci, dacă primul născut al unui stratiot avea obligația de a continua meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalți copii deveneau țărani liberi, care aveau la dispoziție mari întinderi de pământ nelucrat.

Această categorie de țărani liberi va fi întărită de străini, în special slavi, care se vor așeza în imperiu, atât ca stratioți, cât și ca țărani în cadrul themelor bizantine. Asistăm astfel, în cursul secolului al VII-lea, la dezvoltarea unei clase de țărani liberi, mult mai puternică decât în trecut, când baza societății agrare o formase marea proprietate funciară și colonatul.

Această nouă realitate poate să stea la baza Legii agrare, document deosebit de important, promulgat de Sf. Iustinian al II-lea, pentru a reglementa situația în agricultură. Legea cuprinde prevederi cu privire la protejarea proprietății țărănești (mobile și imobile) și fixează pedepsele pentru eventuale infracțiuni comise. Importanța sa istorică rezidă în faptul că reglementează situația țăranilor liberi. Aceștia apar ca posesori liberi al unui teren cultivat, livadă și grădină pentru legume și, împreună cu întreaga obște, a pășunilor, pădurilor și pământurilor nelucrate. Obștea sătească este privită în fața autorității ca o unitate administrativă și fiscală, responsabilă în bloc de plata impozitelor. Acest nou sistem de responsabilitate în bloc pentru plata impozitelor se întâlnește pentru prima oară în Legea Agrară.

Pentru români, Legea Agrară este importantă, fiindcă a fost atașată Pravilei lui Vasile Lupu (1646) și Pravilei lui Matei Basarab (1652), ceea ce înseamnă că realitățile agrare din Bizanțul vremii lui Iustinian al II-lea erau asemănătoare cu acelea din Țara Românească în secolul al XVII-lea.

Paralel cu creșterea numărului țăranilor liberi, constatăm în această vreme mărirea proprietății Bisericii și a mănăstirilor, provenite, în special, din donații de la membrii tuturor claselor sociale. Acest fenomen marchează, între altele, creșterea influenței Bisericii, mai ales a monahismului, ceea ce a făcut pe Ioan Oxites (sec. XI) să caracterizeze societatea bizantină de dinainte de criza iconoclastă ca fiind împărțită în două mari categorii: monahii și laicii.

Atitudinea față de icoane

Evlavia arătată icoanelor era foarte răspândită nu numai în biserici, dar și în casele particulare, astfel că se puteau vedea icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților peste tot. Se făceau mătănii în fața lor, se aprindeau lumânări, erau sărutate cu evlavie, se aștepta de la ele împlinirea tuturor dorințelor, chiar facerea de minuni, erau luate chiar ca „nași” pentru copii. Unele icoane ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului erau considerate nefăcute de mâna omenească și li se dădea o mare cinstire. Lumea știa că icoanele posedă o mare putere tainică și că prin ele se pot obține în viața aceasta binefaceri, iar în cealaltă mântuirea sufletului.

Multe persoane pioase erau însă nemulțumite de acest exces adus cinstirii icoanelor, iar unii părinți sfătuiau chiar că icoanele să fie distruse. La această rezervă față de cultul icoanelor au contribuit și unele secte și erezii ca pavlicienii care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al sfinților, adică, după ei, tot ceea ce nu era cinstit „în duh și adevăr”. Mesalienii din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar monofiziții, activi mai ales în părțile orientale ale imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată. Acestora li se adăuga iudeii și musulmanii, care vedeau în icoane renașterea idolatriei și politeismului.

Către sfârșitul secolului al VII-lea și începutul celui de-al VIII-lea, întâlnim, deci, în lumea bizantină, pe de o parte, curentul foarte puternic în favoarea icoanelor, pe de alta, manifestări împotriva lui. Aceste manifestări împotriva cinstirii icoanelor aveau mai degrabă un caracter izolat în părțile de vest ale imperiului, și mai puternic în Orient, ca urmare a influenței iudaice, islamice, a sectelor și ereziilor.

Disputele secolului VII

Către sfârșitul al VII-lea, Sinodul Quinisext (691-692) stabilea prin canonul 82 ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel, și aceasta cu scopul de a sublinia că „viața Sa în trup, patimile, moartea dătătoare de mântuire și răscumpărare lumii au fost câștigate prin întrupare”. Se atrăgea astfel atenția asupra importanței întrupării, asupra realității ei, care dădeau o bază pentru reprezentarea pe icoane. Consecința imediată a acestui canon a fost reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monetele emise de Iustinian al II-lea.

Dar aceasta a dat prilejul unor vii discuții. La Constantinopol, în Asia Mică și Armenia întâlnim manifestări iconoclaste: Teodosie, episcopul Efesului (fiul fostului împărat Tiberiu al III-lea Apsimar – 698-705), Toma, episcop de Claudiopolis și Constantin de Nacoleia se numără printre cei mai de seamă iconoclaști ai acestei vremi.

Născută dintr-o pretinsă sau adevărată teamă de a nu cădea în idolatrie, rezerva față de icoane a evoluat spre o dispută pregnant hristologică și aceasta va constitui nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri.

Hins Georg Beck a afirmat că iconoclasmul secolului al VIII-lea n-a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericești și se arată că episcopii de Efes, Claudiopolin și Nacoleia, menționați mai sus, au venit la Constantinopol să ceară patriarhul Gherman să dispună oprirea cultului icoanelor. Patriarhul refuzând, ei au procedat pe cont propriu la îndepărtarea icoanelor și la oprirea cinstirii lor. Se presupune, de asemenea, că odată sosiți la Constantinopol episcopii iconoclaști au vizitat și pe împăratul Leon al III-lea, adept al ideilor lor că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră.

Desigur aceste lucruri pot fi adevărate, dar fără concursul împăraților opiniile acestor ierarhi n-ar fi rămas decât simple atitudini fără a doua zi.

Prima perioadă iconoclastă (726-787)

Introducere

Leon al III-lea crescuse și trăise în regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea imperiului și socotindu-se totodată „împărat și preot”, cu dreptul de control asupra problemelor bisericești și laice, el va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului din convingeri religioase. El socotea că prin aceasta va purifica religia creștină de rămășițele păgânismului, readucând-o la înălțimea și puritatea ei originară.

Nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de refacere a societății și a credinței, pe care voiau să le pună pe baze mai drepte și mai bune. Ei n-au fost niște raționaliști ori liberi cugetători, cum spun alții, care, cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit să bazeze societatea nouă „pe principii nemuritoare”. Aceste ipoteze sunt greșite, fiindcă împărații iconoclaști, la fel ca toți oamenii timpului lor, erau foarte credincioși, uneori cu preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportarea lor mânia divină, și mai presus de toate, voiau să purifice religia creștină de tot ce li se părea că este idolatrie.

Pe de altă parte, împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; aceasta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptători și chiar agriculturii și altor activități economice, prin numărul insuficient de lucrători și, respectiv, funcționari.

Împărații aveau de partea lor armata din Asia Mică, pe unii înalți funcționari, precum și o parte din popor din părțile orientale. Dar în regiunile europene ale imperiului și, mai ales, în Italia, poporul era împotriva iconoclaștilor, mai ales monahii și femeile fiind foarte activi în această luptă. Apărătorii icoanelor erau mult mai numeroși.

Leon al III-lea (717-741)

Începuturile persecuțiilor

Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea a fost prilejuită de o erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și a produs un cutremur. În acest fenomen natural împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezintă data începerii persecuției împotriva icoanelor. Măsurile imperiale au întâmpinat o dârză rezistență. Când niște ofițeri au vrut să dea jos icoana Mântuitorului, care se afla deasupra porții din cartierul Chalkoprateia, aceștia au fost omorâți de popor și a izbucnit o mare răscoală, terminată cu morți și răniți.

Împăratul a poruncit numeroase arestări, condamnări, mutilări și exilări. Grecia și insulele Cyclade s-au răsculat în 727 și au proclamat un nou împărat. Revoluția aceasta a fost însă înfrântă. Se spune că, tot atunci, Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universității din Constantinopol, arderea bibliotecii și izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge pe aceștia să sprijine mișcarea iconoclastă.

Opoziția ierarhilor

În apus, Sfântul Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energetic, fiind susținut de populație, care s-a revoltat, a oprit trimiterea veniturilor plătite în mod obișnuit Constantinopolului și a scris împăratului că nu are dreptul să hotărască în materie de credință și să introducă inovații în ceea ce avem de la părinți. Evenimentele ulterioare vor deschide o mare prăpastie între vestul imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală și insulele din Marea Egee), susținător al cultului icoanelor, și partea de răsărit a imperiului, în special themelor din Asia Mică, campioane ale iconoclasmului.

Patriarhul Gherman (715-730), convins că nu-l poate readuce pe împărat la cinstirea icoanelor, a protestat energetic, așa că raporturile au atins punctul maxim de încordare.

Pentru a da o mai solidă bază măsurilor sale, împăratul Leon al III-lea a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (Silentium) ținută la palat, la care au participat mai ales înalți demnitari civili. S-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat să-l semneze. De aceea, a fost înlocuit cu Anastasius. Edictul acesta a reprezentat pentru Leon al III-lea bază legală de înlăturare a icoanelor și de persecutare a celor ce le cinsteau.

Opoziția din partea populației a continuat și sub Sfântul Grigorie al III-lea (731-741), care ținea un sinod la Roma și excomunică în chip oficial pe adversarii cultului icoanelor. Drept contramăsură, împăratul Leon a confiscat proprietățile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta și Illyricul oriental, supunându-le patriarhului de Constantinopol. Raporturile între Răsărit și Apus s-au deteriorat atât de mult, încât ruptura părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt și, mai ales, Carol cel Mare.

Opoziția monahilor

Alături de papa Grigorie al II-lea, Grigorie al III-lea și patriarhul Gherman, o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: este sfântul Ioan Damaschin. El a scris trei apologetici în apărarea icoanelor: prima, chiar de la izbucnirea crizei iconoclaste, când se mai spera să se schimbe atitudinea împăratului, celelalte două după depunerea patriarhului Gherman.

Împăratul este calificat „mincinos și viclean” și i se contestă dreptul de a se amesteca în treburile bisericești. El trebuia să asigure libertatea de credință, fiindcă, potrivit sfântului Ioan Damaschin, tot ceea ce este bazat pe forță și nu pe convingere, este hoție. Nucleul susținerilor sfântului Ioan Damaschin despre icoane se poate sumariza în următoarele: icoana este un simbol și intermediar între om și divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma întrupării sale; astfel se leagă problema icoanelor de doctrina mântuirii.

Constantin al V-lea (741-775)

Sinodul de la Hiereia

Introducere

Disputele iconoclaste ating punctul culminant în timpul lui Constantin al V-lea. Împăratul ia parte activă la disputele iconoclaste și pregătește un sinod, care va avea loc la Hiereia, pe malul răsăritean al Bosforului, lângă Chalcedon, între 10 februarie și 8 august 754. Constantin avea nevoie ca programul său iconoclast să fie sancționat de un [[sinod], nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea.

În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice, dar din acestea ne-au rămas fragmente din două. La sinod au participat 338 de episcopi și s-a vrut ca el să fie considerat ecumenic. Însă niciun patriarh din pentarhie nu a participat: scaunul din Constantinopol era vacant; Antiohia, Ierusalim și Alexandria erau sub ocupație musulmană; iar Roma nu a fost invitată să participe.

Horosul

Ultima ședință a avut loc în palatul Valherne din Constantinopol, la care a fost prezent și împăratul. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos (definiție dogmatică), care au fost combătute cuvânt cu cuvânt la Sinodul al VII-lea ecumenic din 787.

Potrivit acestui Horos, împărații sunt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia diavolească.

Sinodul condamnă și ceea ce li se părea a fi o cinstire exagerată a sfinților, socotind că o asemenea venerare era prea adesea un scop în sine și îndepărta pe cinstitor de la dragostea și emulația sfinților, care era în modul său de a gândi singura cale de conduită creștină. Sinodalii făceau o teorie mai mult etică despre icoane, potrivit căreia virtuțile sfinților sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie să le reproducă în el însuși. Nici Maica Domnului nu poate fi reprezentată pe icoane, prin mijlocirea artei păgâne, deoarece ea este mai presus de ceruri și de sfinți.

Citind texte din Sfânta Scriptură, care nu sunt probante pentru teza lor, și aducând în sprijin unele pasaje din părinții bisericești, tot atât de puțin concludente, ca și textele scripturistice, sinodalii conchid:

Bazați pe Sfânta Scriptură și pe părinți declarăm în chip unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm cu toată puterea din Biserica creștină orice icoană, de orice fel, rezultat al artei reprobabile a picturii. Oricine în viitor va îndrăzni să facă o icoană de acest fel, să o cinstească, să o așeze în biserică sau într-o casă particulară, ori să posede în ascuns una din aceste icoane, dacă este episcop, preot sau diacon să fie depus din treaptă, iar dacă este călugăr sau laic să fie anatematizat; el va cădea, de asemenea, și sub incidența legilor civile, ca unul care este adversar al lui Dumnezeu și dușman al dogmelor, pe care ni le-au lăsat părinții.

Horos-ul este urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane și a cinstitorilor lor, a patriarhului Gheman, „adoratorul lemnului”, a lui George de Cipru și a lui Ioan Damaschin, „care împărtășește sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este dușmanul imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor”. Sunt exprimate, de asemenea, laude la adresa împăratului, împărătesei, calificați ca „lumini ale ortodoxiei”, care au proclamat și mai intens inseparabilitatea celor două firi ale lui Iisus Hristos, și au dat o lovitură de moarte idolatriei. Se pare că împăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

Prigoana

La un oarecare timp după Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât și de cele ale Bisericii, împăratul a dezlănțuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratați și chiar uciși.

Măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbește de această fază a iconoclasmului numind-o monahomahie (luptă împotriva monahismului). Călugării au fost izgoniți din mănăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi, mulți dintre ei obligați să defileze în hipodrom ținând câte o femeie de mână. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietățile mănăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și a atacat atât de aprig pe monahi, încât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.

Persecuția s-a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat. Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite cu scene care se inspirau din natură ori din expedițiile militare ale împăratului.

La Constantinopol ura iconoclastă a mers atât de departe, încât a depășit hotărârile Sinodului din 754, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor și al moaștelor de sfinți, și s-a extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.

Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășițele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul său cu recunoștință, în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpănă de invaziile acestora.

Leon al IV-lea (775-780)

După moartea lui Constantin al V-lea urmează la tronul Imperial fiul său din prima căsătorie, cu o prințesă khazară: Leon al IV-lea, supranumit și „Khazarul”. Domnia lui Leon însemnează trecerea de la faza culminantă a iconoclasmului, atinsă în timpul lui Constantin al V-lea, la restabilirea cultului icoanelor sub Sfânta Irina. Persecuția împotriva icoanelor nu încetează nici acum în întregime, dar ea este mai moderată.

De pildă, nu mai asistăm la persecutarea acelora care cinsteau pe Maica Domnului și nici nu mai întâlnim antimonahismul din timpul lui Constantin. Unele scaune episcopale sunt date acum chiar monahilor. Totuși, Leon este atașat tradiției iconoclaste și nu ezită să dea ordin să fie bătuți în public ori aruncați în închisoare chiar înalți funcționari, care favorizau cultul icoanelor.

Atitudinea sa mai îngăduitoare față de închinătorii la icoane a fost, poate, încurajată de soția sa Irina, o ateniană care fusese crescută în tradiția iconodulă și care, cum vom vedea va restabili, prin Sinodul al VII-lea ecumenic, cinstirea icoanelor. Irina fusese educată în Athena, care în vremea ei nu mai era orașul păgân de altădată. Panteonul se transformase în biserică, în care Sfânta Sofia alungase pe Pallas-Athena de pe Acropole, unde sfinții înlocuiseră pe zei. Ca cea mai mare parte din contemporanele ei, Irina era pioasă, de o pietate aprinsă, fierbinte, pe care o înflăcărau și evenimentele tulburi ale epocii în care trăia. Unii cronicari spun că cinstirea icoanelor se făcea în ascuns chiar la palatul imperial. Anthousa, o fiică a lui Constantin al V-lea, păstra fără teamă credința în icoanele interzise. Irina a crezut că poate să o imite pe cumnata ei și s-a mândrit că a restaurat în reședința imperială cultul interzis. Se povestește însă că într-o zi soțul său a descoperit în apartamentul ei, ascunse sub perne, două icoane. La vederea lor, Leon a fost cuprins de o mânie violentă; și cu toate că Irina a jurat că nu știa cine le-a pus acolo, trecerea sa pe lângă împărat a suferit o serioasă știrbire.

După numai cinci ani de domnie, Leon al IV-lea moare în anul 780 și astfel se termină prima perioadă de persecuție iconoclastă din imperiu.

Sinodul VII Ecumenic (787)

Articol principal: Sinodul VII Ecumenic.

Succesorul lui Leon al IV-lea, fostul împărat iconoclast, a fost fiul său Constantin al VI-lea (780-797), minor de 10 ani și care va domni multă vreme sub regența mamei sale Sfânta Irina. Rămasă regentă, Irina pregătește cu răbdare și abilitate restabilirea cultului icoanelor. Ea îl va instala în scaunul patriarhal pe Tarasie, un laic, secretarul împărătesei, și încep pregătirile pentru un nou sinod ecumenic.

Așadarr, ea a inițiat Sinodul VII Ecumenic (cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea) în anul 787, unde este restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor, adorarea (latreia) acestora fiind însă interzisă în mod explicit. Unul din argumentele fundamentale ale cinstirii icoanelor se găsește în învățătura asupra Întrupării: întrucât Dumnezeu-Fiul (Iisus Hristos) S-a făcut trup, având o formă fizică, este de acum înainte posibilă folosirea materiei pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu-Fiul și pe Sfinți.

Sfârșitul primei faze

Prin Sinodul VII Ecumenic, se încheie prima fază a iconoclasmului din secolul al VIII-lea. Sinodul de la Niceea are meritul de a fi elaborat și impus doctrina ortodoxă despre necesitatea și sensul cinstirii icoanelor, doctrină care, chiar dacă la câteva decenii după aceea va fi contestată și scoasă din uz temporar, va fi repusă în valoare în anul 843 și va rămâne în vigoare până astăzi.

Astfel sinodul a contribuit pe plan bisericesc la refacerea artei creștine, care a avut mult de suferit. De fapt, măsurile drastice și pe lungă durată luate de împărații iconoclaști au dus practic la distrugerea aproape completă a artei creștine anterioare secolului al VIII-lea. Doar în Italia ori în alte părți mai îndepărtate de centrul Imperiului bizantin, unde măsurile dictate de împărați nu erau duse la îndeplinire cu toată strictețea, au mai rămas icoane și picturi anterioare iconoclasmului. Din păcate, multe din acestea s-au pierdut în cursul timpului, ele căzând în ruină sau în mâna necredincioșilor.

Perioada intermediară (787-813)

Conflictele de conducere

Elementele ostile cultului icoanelor nu au fost definitiv învinse. Supraviețuirea lor se vede cu ocazia conflictului dintre Irina și fiul ei Constantin.

Irina era o fire ambițioasă și n-a dorit că atunci când fiul ei atinsese vârsta de a putea domni singur să-i lase această libertate. Astfel, Constantin coagulează în jurul său poziția iconoclastă, în frunte cu faimosul Mihail Lachanodrakon și cu ajutorul armatei din themele Asiei Mici, fidele iconoclasmului, se proclamă singur împărat în octombrie 790.

Irina trebuie să părăsească palatul imperial, unde revine abia după 2 ani, la presiunea partizanilor ei. Dar decăderea morală a lui Constantin, concretizată mai cu seamă în faptul că își părăsește soția legitimă, pe frumoasa Maria de Paflagonia, pentru Teodota, o doamnă de onoare de la curtea Irinei, precum și insuccesele militare într-o bătălie cu bulgarii (iulie 792), vor contribui la readucerea Irinei în anul 792, care va domni alături de fiul său după vechea formulă.

Adulterul împăratului a provocat revolta monahilor intransigenți (a „zeloților”), conduși de Sfântul Platon, starețul mănăstirii Sacudion, și de nepotul său Sfântul Teodor Studitul. Mișcarea acestora împotriva împăratului este cunoscută sub numele de criza moihiană (μοιχαλίς). La acestea s-a adăugat și cruzimea de care a dat dovadă Constantin față de unchii săi (frații tatălui său), cărora le-a poruncit să li se scoată ochii, pentru a-i împiedica să aibă pretenții la domnie.

Împărăteasa Irina (797-802)

După cinci ani de domnie, Irina îl înlătură pe fiul său de pe tron, poruncind să fie orbit și trimis în pribegie împreună cu a doua soție. Din 797 până în 802 ea este singură împărăteasă, domnind ca împărat, nu asociată la tron, ori ca regentă, ci ca singură suverană, devenind prima femeie care domnește pe tronul Bizanțului. În politica internă, Irina ia măsuri populare, desființând ori reducând impozitele pentru populația Constantinopolului; pentru mănăstiri, reduce taxele de import-export pentru cele două avant-posturi ale capitalei Abydos și Hiereia, taxe care reprezentau unele din cele mai importante resurse ale statului. Toate acestea însă provoacă o criză în finanțele Statului.

În exterior sunt de semnalat insuccese în luptele cu arabii, care cuceresc pe mare o parte din Thema Thracesienilor și impun un tribut foarte mare. După înfrângerea din 792 din partea bulgarilor, bizantinii se află sub permanenta lor amenințare și trebuie să le plătească tribut.

Situația în Apus

În Apus asistăm la victoriile răsunătoare ale lui Carol cel Mare (rege al francilor 780-800; împărat roman de apus 800-814), care cucerește pentru imperiul său aproape tot Occidentul (distruge regatele avarilor, lombarzilor, cucerește și creștinează Bavaria și Saxonia), bate pe arabii din Spania (atunci iau naștere Les Chansons de Roland). Toate acestea au consecințe favorabile pentru papi, care își lărgesc autoritatea, recunoscând acum ca autoritate politică pe împăratul francilor. La 25 decembrie 800 papa Leon al III-lea îl încoronează pe Carol cel Mare în Biserica Sf. Petru din Roma ca împărat roman de apus. Carol cel Mare nu va fi recunoscut ca împărat roman de bizantini, acest titlu fiind doar un drept al împăratului din Bizanț.

Crearea imperiului lui Carol cel Mare va contribui și mai mult la separarea între bisericile și între cele două imperii. Carol cel Mare și papa trimit în anul 802 o ambasadă la Constantinopol cu propunerea de căsătorie pentru Irina „pentru ca Orientul și Occidentul să fie din nou împreună”. Dar o revoltă de palat, organizată de înalți funcționari și ofițeri, o detronează pe Irina la 31 octombrie 802, exilând-o în insula Lesbos, unde și moare; astfel au luat sfârșit încercările de unire venite din apus.

Nichifor I (802-811)

Nichifor I (802-811), unul dintre complotiștii care au răsturnat-o pe Irina, urmează la tron. El este însă ortodox, respectă cinstirea icoanelor și pentru a marca această atitudine căsătorește pe fiul său Stavrakios cu Teofana, o rudă a Irinei.

Conflictele cu monahii

El intră însă în conflict cu monahii, din cauză că alege patriarh în locul lui Tarasie (806) pe un savant istoric, Nichifor (patriarh 806-815; scrie lucrarea Scurtă istorie, care cuprinde perioada 602-769; moare în 828), nu pe Sfântul Teodor Studitul, cum doreau călugării.

Un alt motiv al certei dintre împărat și călugări a fost faptul că împăratul a reunit un sinod alcătuit din laici și clerici, care a recunoscut ca legitimă căsătoria lui Constantin al VI-lea cu Teodota. Amestecându-se, deci, în cearta moihiană, împăratul s-a distanțat de călugări, arătând prin aceasta că el nu se simte legat de canoane. Călugării susțineau, dimpotrivă, că împăratul ca om este pasibil de păcat și nu este deasupra canoanelor, ci supus lor.

Sfârșitul

La 26 iulie 811, armata bizantină, după lupte victorioase împotriva lui Krum, este surprinsă și încercuită de Krum într-o trecătoare prin munții Haemus și masacrată până la ultimul om. Împăratul însuși este prins și ucis, iar din craniul lui, Krum face o cupă din care bea la banchete în sănătatea boierilor. De la 378, când Valens a murit la Adrianopol, este primul caz când un împărat din Bizanț moare și cade în mâna barbarilor.

Mihail I Rangabe (811-813)

Fiul lui Nichifor, Stavrakios, este și el grav rănit în luptă, dar scapă și este ales împărat. Decedează însă la câteva luni și este urmat de Mihail I Rangabe (811-813), împărat ortodox și iconofil, dar slab militar. El recunoaște prin delegațiile sale trimise la Aachen (Aix-la-Chapelle) pe Carol cel Mare ca împărat, dar nu ca împărat roman, acest titlu fiind doar un drept al împăratului din Bizanț. Mihail I Rangabe va fi înlocuit de Leon Armeanul (813-820), care va domni sub numele de Leon al V-lea și sub care va începe faza a II-a a iconoclasmului.

A doua perioadă iconoclastă (813-843)

Leon al V-lea (813-820)

Introducere

Leon al V-lea Armeanul (813-820) este reprezentant al acelor elemente din Asia Mică care s-au distins prin calitățile lor militare, dar și prin ostilitate față de cinstirea icoanelor. Continuând tradiția lui Leon al III-lea și Constantin al V-lea, el și-a propus ca țel întărirea puterii militare a imperiului și reinstalarea iconoclasmului. După înlăturarea lui Mihail I Rangabe și consolidarea tronului, el a început să-și arate convingerile sale iconoclaste. După un autor din acea vreme, el ar fi declarat câtorva prieteni apropiați: „Vedeți că toți împărații care au admis cultul icoanelor și le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună. Toți acești împărați au fost înmormântați cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să distrug icoanele”.

Leon al V-lea încearcă să asasineze pe Krum cu prilejul unei întâlniri de pace, dar acesta scapă și pustiește împrejurimile capitalei și mai ales orașul Adrianopol, de unde și deportează cca. 10.000 de oameni la nord de Dunăre în ținutul Onglos (după unele izvoare în „Bulgaria de dincolo de Dunăre”), regiune care ar corespunde cu Bugeacul de astăzi. O victorie a împăratului Leon împotriva lui Krum în 813 la Mesembria și apoi moartea subită a acestuia (13 aprilie 814) aduc o oarecare ușurare pentru Bizanț, căci succesorul său Omurtag își îndreaptă atenția mai mult spre nord-vest și este preocupat de consolidarea ordinii interne a statului bulgar. Omurtag încheie cu bizantinii o pace pe 30 de ani, care va fi avantajoasă pentru bulgari.

Noul sinod iconoclast

Liniștea din partea bulgarilor, ca și din partea arabilor, pierduți în lupte interne, îi permite lui Leon să se ocupe de problemele interne.

Împăratul însărcinează pe învățatul iconoclast Ioan Grammaticul să adune toată documentația teologică necesară organizării unui nou sinod. Atitudinea ostilă față de icoane întâmpină opoziția dârză a patriarhului Nichifor Mărturisitorul, a lui Teodor Studitul], Teofan Mărturisitorul și a numeroși monahi. Împăratul depune din scaunul patriarhal în anul 815 pe Nichifor, înlocuindu-l cu Teodot Melissenos, iar pe Teodor Studitul și partizanii săi îi exilază.

În luna aprilie 815, la puțin timp după Sfintele Paști, s-a reunit un sinod la Sfânta Sofia sub președinția noului patriarh. Actele acestui sinod au fost distruse în perioada restabilirii definitive a cultului icoanelor (843), dar ni s-a păstrat un fragment în lucrările apologetice ale lui Nichifor Mărturisitorul. Decretul adăuga că în timp ce conducerea statului se afla în mâna unei femei (adică a Irinei) „naivitatea (simplitatea) feminină” a restabilit cultul „chipurilor moarte” și al „icoanelor fără viață”, obiceiul de a aprinde lumânări și de a arde tămâie. Sinodul interzicea „facerea ilegală de pseudo-icoane în Biserica ortodoxă”, respingea cinstirea icoanelor aprobată de patriarhul Tarasie și oprea aprinderea de lumânări sau lumini (lămpi, opaițe) și aducerea de tămâie înaintea icoanelor. Sinodul din 815 reproducea ideile esențiale ale Sinodului din 754 și-i confirma hotărârile. Totuși, Sinodul din 815 „se abținea de a numi icoanele, idoli” și din această cauză participanții au fost socotiți mai îngăduitori decât cei de la primul sinod iconoclast.

Persecuțiile

Persecutorii icoanelor din a doua perioadă iconoclastă au întâmpinat o rezistență mai dârză ca în trecut. Această luptă a fost dusă cu îndârjire de Teodor Studitul și călugării studiți, care au exercitat o mare influență asupra masei poporului. Sfântul Teodor apăra principiul neintervenției puterii laice în treburile bisericești și proclama libertatea conștiinței. Împăratul l-a exilat împreună cu un mare număr de călugări.

Totuși, persecuția împotriva cinstitorilor sfintelor icoane a fost foarte dură în timpul lui Leon al V-lea, poreclit „șarpe târâtor”. Multe persoane au suferit martiriul în această vreme, iar în perioada aceasta a suferit persecuții și Sfântul Grigorie Decapolitul.

Cu toate acestea, se constată o moderație în comparație cu trecutul, iconoclaștii din secolul al IX-lea fiind ei înșiși niște epigoni ai curentului care avusese ca reprezentanți de seamă pe Leon al III-lea și Constantin al V-lea. Chiar puterea împăratului era mai mică față de trecut și teama pentru coroana sa mai mare. De altfel, în ziua de Crăciun 820, Leon al V-lea Armeanul a fost omorât în timpul Sfintei Liturghii din Biserica „Sfânta Sofia” de oamenii unui vechi tovarăș de arme, Mihail de Amorium, care va deveni Mihail al II-lea (820-829, poreclit și „Gângavul”, „Bâlbâitul”), fondatorul dinastiei de Amorium.

Mihail al II-lea (820-829)

Oprirea persecuțiilor

Mihail era un om fără cultură, dar cu judecată și simțul măsurii. Sub domnia sa, certurile religioase au cunoscut o perioadă de acalmie. Persecuțiile încetează, iar exilații, între care Nichifor Mărturisitorul și Teodor Studitul, sunt rechemați. Cu toate acestea, domnia sa a reprezentat pentru ortodocși o deziluzie, căci la cererile lor repetate, el n-a restabilit cultul icoanelor.

Mihail a adoptat o atitudine rezervată față de această problemă și n-a recunoscut nici Sinodul de la Niceea, nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însă iconoclast, ca unul care provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Această convingere l-a determinat să-și dea fiul spre educare lui Ioan Grammaticul, cunoscut iconoclast, și să nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor după moartea lui Teodot Melissenos, ci pe Antonie de Sylaeon, fost organizator, împreună cu Ioan Grammaticul, al Sinodului iconoclast din 815. Cu toate acestea, se pare că politica iconoclastă sub Mihail al II-lea este în descreștere, deoarece împăratul, deși om fără cultură, adora cu multă pietate pe Maica Domnului și pe Sfinți.

Teofil (829-842)

Introducere

Teofil (829-842) este fiul și succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatăl său, care abia putea citi și scrie, acesta a fost un om cu instrucție aleasă. El își dobândise nu numai cunoștințe de cultură bizantină, dar și de artă arabă, iar formația i-o datora lui Ioan Grammaticul.

Persecuțiile

Anii de domnie ai lui Teofil însemnează ultima înflorire a iconoclasmului. Se pare că aria de persecuție în timpul lui Teofil a fost limitată mai cu seamă la capitală și împrejurimile ei. În Grecia, insule și Asia Mică, icoanele erau cinstite.

Pedepsele grave împotriva iconodulilor n-au fost aplicate decât în cazuri foarte rare. Pe de altă parte, soția lui Teofil, Sf. Teodora, era o adoratoare frecventă a icoanelor, iar împăratul știa acest lucru. Cu toate acestea, în anul 837, Ioan Grammaticul este ales patriarh și o nouă persecuție, destul de violentă, se dezlănțuie împotriva iconofililor, mai ales împotriva monahilor.

Unii istorici susțin că domnia lui Teofil este perioada cea mai grea din a doua perioadă iconoclastă. Principalul consilier al împăratului a fost Ioan Grammaticul, acuzat că practică magia și vrăjitoria. Se știe că acum au fost arse cu fierul roșu ambele palme ale călugărului Lazăr, pictor de icoane. Tot atunci, doi frați originari din Palestina, Teodor și Teofan, au fost biciuiți în public și au suferit cu acest prilej un chin deosebit: le-au fost gravate cu fierul roșu pe frunte versuri împotriva icoanelor și de aceea au fost porecliți „înscriși”. După restabilirea cultului icoanelor, Teofan, care era și poet, devine mitropolit de Niceea.

Sfârșitul

Eforturile patriarhului și ale împăratului de a reînvia iconoclasmul au fost zadarnice, căci chiar Asia Mică, patria de altădată a acestei erezii se opune politicii oficiale. Teofil moare la 20 ianuarie 842 și iconoclasmul nu-i supraviețuiește.

Marea criză trecuse și Bizanțul se va regăsi în anii imediat următori, care se deschid o eră nouă. Văduva împăratului, Teodora, originară din Paflagonia, va reuși să restabilească pentru totdeauna cultul icoanelor.

Sf. Teodora

Sfânta împărăteasă Teodora, cea care a restabilit cultul icoanelor în anul 843

Articol principal: Teodora a II-a.

La moartea lui Teofil, succesorul la tron, Mihail al III-lea (842-867) era minor de 6 ani, de aceea se constituie o regență formată din Teodora, văduva împăratului, și Tecla, sora mai mare a lui Mihail.

Noul sinod iconodul

Între primele măsuri pe care le întreprinde Teodora este restabilirea cultului icoanelor. În această acțiune, ea este ajutată de frații săi Bardas și Petronas, magistrul Sergius Niketiates, probabil un unchi al Teodorei, și mai ales de logotetul Theoktistos. Prima măsură pe care o ia Teodora este depunerea din scaun a patriarhului Ioan Grammaticul și înlocuirea lui cu Sfântul Metodie; acesta din urmă era un iconofil fervent și suferise mult din cauza convingerilor lui în timpul persecuțiilor iconoclaste.

În luna martie a anului 843 se convoacă un sinod la Constantinopol, care proclamă în chip solemn restabilirea cultului icoanelor. Actele acestui sinod nu s-au păstrat, dar din alte izvoare știm conținutul lor. Au fost confirmate hotărârile și canoanele sinodului al VII-lea de la Niceea (787) și s-a hotărât restabilirea cultului icoanelor în tot imperiul. De asemenea, au fost confirmate hotărârile celorlalte sinoade ecumenice anterioare și s-au rostit anateme împotriva tuturor iconoclaștilor și ereticilor. Episcopii iconoclaști au fost depuși din treaptă și înlocuiți cu iconofili.

Duminica Ortodoxiei

Articol principal: Duminica Ortodoxiei.

Hotărârile Sinodului, bazate pe dogmele Bisericii, au alcătuit un Sinodicon (decizie sinodală), care a fost citit în toate bisericile în prima duminică din Postul Mare, care a căzut atunci în ziua de 11 martie 843. Acest eveniment a însemnat restaurarea ortodoxiei, de aceea prima duminică din Postul Mare poartă până azi numele de Duminica Ortodoxiei.

Astfel, Duminica Ortodoxiei încheie definitiv prigoana împotriva icoanelor.

Rolul monahilor

Interesant de subliniat este și faptul că la acest sinod din 843 au participat mulți monahi, ca reprezentanți ai Bisericii, care suferiseră cel mai mult. Între aceștia au fost prezenți și de la Muntele Athos, ceea ce demonstrează existența aici a unei vieți monahale destul de puternice, înainte de marea înflorire pe care o va cunoaște odată cu zidirea Marei Lavre de către sfântul Atanasie Athonitul și extinderea modului de viață chinovitică asupra întregii peninsule monastice.

Sfârșitul

Înfrângerea iconoclasmului reprezintă și sfârșitul marilor dispute doctrinare în Bizanț, precum și eșuarea tentativei statului, reprezentat de împărat, de a subordona necondiționat Biserica. O colaborare strânsă între stat și Biserică va exista în continuare, dar pe alte baze, statul exercitând un fel de tutelă asupra Bisericii.

Documente

Sinodul al șaptelea Ecumenic de la Niceea din anul 787, a hotărât:

Despre cinstirea sfintelor icoane. Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul și Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu și datorită hotărârii dreptcredincioșilor și iubitorilor de Hristos, împărații noștri Constantin și mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Sobornicești, a hotărât cele ce urmează:

Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoștinței Sale și ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idolești, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinților Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduință nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] și nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).

Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripați de către vrăjmașul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă și, împotrivindu-se predaniei Bisericii Sobornicești, au păcătuit întru înțelegerea adevărului, [și], precum zice proverbul, nu și-au brăzdat bine ogorul și mâinile lor nu au avut ce culege.

Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor așezăminte, numindu-se preoți fără să [și] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeți: mulțime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea... (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiți, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, și nu fac deosebire între curat și necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului și a sfinților băi ca pe statuile idolilor diavolești.

De aceea, întru bunăvoința Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască și cu aprobarea lui Constantin și a Irinei, preacredincioșii noștri împărați, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoției, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Sobornicești să își regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.

Cercetând și examinând cu multă acrivie și având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii Sobornicești; și urmăm cele șase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [și] împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită [a Constantinopolei].

(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem...

Ne lepădăm și anatemizăm: pe Arie și pe cei care cugetă asemenea lui și îi împărtășesc nelegiuita credință; pe Macedonie și pe cei dimpreună cu el, numiți cu îndreptățire luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim și că Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învățat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie și pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus [învățătura despre] doimea de persoane.

Împreună cu acestea, mărturisim și cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, precum și Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie și Dioscor; și împreună cu ei pe Sever, Petru și [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei și născocirile lui Origen, Evagrie și Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.

Apoi mărturisim două voințe și două lucrări, după însușirea firilor în Hristos, așa cum a proclamat și Sinodul al șaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toți [aceștia fiind] oameni neiscusiți în dreapta credință și pe [toți] cei care cugetă asemenea lor.

Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredințate nouă [cu sfințenie]. Între ele se află și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinței în întruparea, adevărată și nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea și icoana] este spre mărirea amândurora.

Așa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească și urmând învățătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinților noștri Părinți și a Predaniei Bisericii Sobornicești, căci noi recunoaștem că ea este a Duhului Sfânt Care locuiește într-însa, hotărâm cu toată grija și acrivia: împreună cu imaginea cinstitei și de viață făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună și: cinstitele și sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri; icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților și drepților bărbați.

Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduși a-și aminti și a iubi prototipurile [icoanelor] și a le da cuvenita sărutare și cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credință se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot așa] cum se face cu semnul sfintei și de viață făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, și cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri și se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), și cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.

În acest fel se întărește învățătura Sfinților noștri Părinți, adică Predania Bisericii Sobornicești, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; așa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [și întregii] cete dumnezeiești a Apostolilor și sfințeniei Părinților noștri, ținând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinței Bisericii: bucură-te, fiică a Sionului! Ridică-ți glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te și te veselește din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecățile împotriva ta și te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este Împărat în mijlocul tău; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) și pacea va fi cu tine totdeauna.

[Iar] cei care cutează să cugete sau să învețe altfel, sau, urmând blestemaților eretici, [îndrăznesc] să disprețuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaște de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb și viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicești, încă și [de vor îndrăzni cu necuviință] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toți aceștia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiți, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtați de la împărtășanie [să fie afurisiți].

Surse

• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
• Iconoclasm pe Wikipedia

A se vedea și

• Icoană
• Sinodul VII Ecumenic

Legături externe

• Byzantium, Iconoclasm and the Monks by Protopresbyter Alexander Schmemann. St. Vladimir's Seminary Quarterly, Vol. 3, No. 3, Fall, 1959, pp. 18-34.

• | † Vasile Târgovișteanul, Episcop-vicar patriarhal,"Îndrumător pastoral", Arhiepiscopia Bucureștilor, 1981, pag. 83-86: "Sfintele Icoane în credința și evlavia ortodoxă

• Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, "Dicționar de Teologie Ortodoxă", EIBMBOR, 1981, pag. 337-343: SCURT ISTORIC AL SINOADELOR ECUMENICE

• Gabriel ALEXE: "Cauzele iconoclasmului bizantin", în Ortho-Logia