Pentarhia

Pentarhia (din greacă: pente = cinci și arche = conducere, principiu) este un sistem de organizare bisericească a Bisericii primului mileniu, cuprinzând cel cinci patriarhii zise tradiționale sau vechi: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, și Ierusalim. Principiul de bază al Pentarhiei este egalitatea în demnitate sacramentală și dogmatică a celor cinci patriarhi, combinată cu o ordine a precedenței (gr. taxis) bazată strict pe onoare (primat de onoare), și nu pe putere de jurisdicție universală. Niciunul dintre cei cinci patriarhi nu avea dreptul de a se amesteca în treburile interne ale celorlalte patriarhate, deciziile majore fiind luate exclusiv prin consens sinodal (conciliaritate).

Cele cinci scaune patriarhale și ordinea lor (taxis)

Ordinea celor cinci scaune a fost stabilită treptat prin canoanele Sinoadelor Ecumenice, ținând cont de vechimea apostolică, importanța politică a cetății și rolul istoric în apărarea credinței:

1. Roma (Roma Veche)

• Locul: I în onoare (primus inter pares – întâiul între egali).
• Fundament: Vechimea apostolică (Sfinții Apostoli Petru și Pavel) și statutul de capitală a Imperiului Roman.
• Rol: Păstrătoarea tradiției apostolice în Occident, cu un prestigiu moral imens, dar fără jurisdicție canonică directă asupra Estului.

2. Constantinopolul (Noua Romă)

• Locul: II în onoare, „având întâietatea onorii după episcopul Romei, deoarece cetatea este Noua Romă”.
• Fundament: Canonul 3 al Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381) și Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451).
• Rol: Centrul de gravitație al creștinismului răsăritean după mutarea capitalei imperiale. Canonul 28 de la Calcedon a stabilit explicit că Patriarhul Constantinopolului are „egale privilegii” (isa presbeia) cu cel al Romei, demolând orice pretenție de superioritate jurisdicțională a Romei.

3. Alexandria

• Locul: III în onoare.
• Fundament: Vechimea apostolică (Sfântul Evanghelist Marcu) și importanța sa ca centru teologic și cultural major în antichitate.
• Rol: Păstrătoarea unei bogate tradiții catehetice și exegetice.

4. Antiohia

• Locul: IV în onoare.
• Fundament: Aici ucenicii au fost numiți „creștini” pentru prima dată (Faptele Apostolilor 11:26); scaunul Sfântului Apostol Petru înainte de a merge la Roma.
• Rol: Centru major al misiunii către neamuri și al școlii teologice antiohiene.

5. Ierusalimul

• Locul: V în onoare.
• Fundament: Canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451), care i-a recunoscut „onoarea” specială datorită faptului că este „maica tuturor Bisericilor”, deși din punct de vedere administrativ era inițial sub jurisdicția Cezareei Palestinei.
• Rol: Păstrătorul Locurilor Sfinte și al tradiției monahale palestiniene.

Pentarhia la Sinoadele Ecumenice

Sistemul Pentarhiei, precum și ordinea canonică în diptice a celor cinci patriarhii au fost formulate și fixate în timp, la mai multe sinoade ecumenice sau locale:

• Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), Canonul 6: Recunoaște cutumele vechi conform cărora episcopii de la Alexandria, Roma și Antiohia aveau o autoritate extinsă asupra regiunilor lor (Egipt, Italia/Suburbicară, respectiv Orient), fără ca unul să domine peste celălalt.
• Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381), Canonul 3: „Episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea onorii după episcopul Romei, fiindcă această cetate este Noua Romă”.
• Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451), Canonul 28: Reafirmă și extinde Canonul 3, acordând Constantinopolului „egale privilegii” cu Roma, motivând că „Părinții au dat pe dreptate întâietate tronului Vechii Rome, deoarece era orașul împărătesc. Iar cei 150 de preasfințiți episcopi, mișcați de aceleași motive, au dat egale privilegii preapreasfințitului tron al Noii Rome, judecând drept ca cetatea care s-a învrednicit de împărăție și de senat și să se bucure de egale privilegii cu vechea Roma imperială”.
• Sinodul Quinisext (Trullo, 692), Canonul 36: Consfințește oficial și definitiv ordinea celor cinci scaune: „Reînnoind canoanele... hotărâm ca tronul Constantinopolului să aibă egale privilegii cu tronul Vechii Rome și să fie cinstit ca și acela în treburile bisericești, ocupând locul al doilea după el. După acesta, al treilea să fie tronul cetății Alexandriei, al patrulea al Antiohiei, iar al cincilea al Ierusalimului”.

Pentarhie și ordine canonică

Potrivit acestei ordini canonice (gr. taxis), episcopul Bisericii Romei se află în această poziție nu în virtutea vreunui primat asupra Bisericii universale, ci ca ”primul dintre egali” (lat. primus inter pares).

Aceste mari centre ale creștinismului primar, întemeiate de Sfinții Apostoli, erau considerate fiecare în regiunea în care se găsea ca autorități în viața Bisericii, iar în cele din urmă episcopii lor au început să fie considerați întâistătători în respectivele teritorii. Membrii Pentarhiei au participat cu toții, într-un fel sau altul, la Sinoadele Ecumenice și inclusiv la al patrulea Sinod de la Constantinopol (numit de unii Sinodul VIII Ecumenic), deci din anul 325 până în anul 880. Relațiile dintre aceștia, în ciuda divergențelor și rivalităților care au mai apărut, erau în general frățești, în duhul respectului egalității dintre ei și al sobornicității.

Principii teologice și ecleziologice

Pentarhia este expresia concretă a ecleziologiei ortodoxe, bazată pe trei piloni fundamentali:

1. Primus inter pares (Întâiul între egali)

Episcopul Romei era recunoscut ca primul în onoare, un „punct de referință” al unității, dar nu ca un monarh absolut sau ca un „cap” cu putere de jurisdicție directă asupra celorlalți patriarhi. Orice încercare a Romei de a transforma acest primat de onoare într-un primat de jurisdicție universală (așa cum s-a văzut în criza fotiană cu Papa Nicolae I) a fost respinsă de Răsărit ca fiind ne-canonică și contrară tradiției apostolice.

2. Sobornicitatea (Conciliaritatea)

Autoritatea supremă în Biserică nu aparține unui singur episcop, ci Sinodului. Problemele dogmatice, canonice sau administrative majore erau rezolvate prin Sinoade Locale sau Ecumenice, la care participau toți patriarhii (sau reprezentanții lor). Pentarhia funcționa ca un „sinod permanent” al întregii Biserici.

3. Unitatea în diversitate (Comuniunea Euharistică)

Unitatea Bisericii nu era garantată de subordonarea administrativă față de Roma, ci de comuniunea euharistică și dogmatică dintre cele cinci scaune. Dacă un patriarh cădea în erezie, celelalte patru îl puteau (și trebuiau) să-l condamne și să-l excludă din diptice, fără a necesita aprobarea Romei (și invers).

Istoric. Declinul istoric al Pentarhiei

După Înălțarea Domnului, apostolii s-au despărțit pentru a propovădui Evanghelia întregii lumi. Fiecare din ei a întemeiat Biserici locale. Unii din cei mai cunoscuți ucenici ai Domnului Iisus Hristos au întemeiat patriarhatele (patriarhiile) care împreună au format mai apoi Pentarhia:

• Ierusalim - Sf. Ap. Iacov
• Antiohia - Sf. Ap. Petru
• Roma - Sf. Ap. Petru
• Alexandria - Sf. Ap. Marcu
• Constantinopol - Sf. Ap. Andrei

După cucerirea arabă din secolul al VII-lea și după ce bizantinii pierd coridorul Roma-Ravenna, Patriarhia de Constantinopol este singura care rămâne în siguranță, în capitala Imperiului Roman; Papa de la Roma era independent (a se vedea articolul: Grigorie cel Mare), Ierusalimul și Alexandria se găseau sub stăpânire arabă, iar Antiohia a rămas timp de sute de ani un teritoriu de graniță, victimă a războaielor permanente între Imperiul Bizantin și Califatul arab. De asemeni, în timpul Evului Mediu, centrul de gravitație al creștinătății s-a deplasat către nord, în timp ce majoritatea creștinilor din Egiptul și Siria aflate sub dominație musulmană erau necalcedonieni care nu acceptau nici autoritatea Romei, nici pe cea a Constantinopolului. Consecința tuturor acestor schimbări istorice și de ordin politic a fost aceea că modelul ideal originar, care presupunea cooperarea celor cinci mari centre administrative ale creștinătății s-a îndepărtat tot mai mult de realitate.

Deși idealul pentarhic a funcționat relativ bine în secolele V-VII, el a intrat într-un proces de erodare din cauza factorilor istorici externi și a divergențelor teologice:

1. Expansiunea Islamică (sec. VII-VIII): Cucerirea Egiptului, Siriei și Palestinei de către arabi a slăbit dramatic puterea administrativă și demografică a patriarhatelor de Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Acestea au supraviețuit, dar și-au pierdut capacitatea de a juca un rol politic activ în echilibrul bisericesc universal.
2. Iconoclasmul (sec. VIII-IX): A creat fisuri în relațiile dintre Roma și Constantinopol, papa poziționându-se uneori ca protector al icoanelor în timp ce împărații bizantini erau iconoclaști, ceea ce a început să alimenteze ideea unei intervenții papale „de drept” în treburile Răsăritului.
3. Marea Schismă (1054): A reprezentat lovitura de grație pentru sistemul pentarhic universal. Odată cu excomunicarea reciprocă dintre Roma și Constantinopol, „Pentarhia” s-a rupt. Occidentul a evoluat spre monarhia papală (centralizare absolută), iar Răsăritul a continuat să funcționeze ca o „Tetrarhie” (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim), la care s-au adăugat ulterior patriarhatele naționale autocefale (Serbia, Bulgaria, România, Rusia etc.), menținând însă spiritul pentarhic: egalitatea în demnitate a tuturor Bisericilor autocefale.

Relevanța Pantarhiei în eclesiologia ortodoxă contemporană

Deși forma istorică a celor cinci scaune nu mai reflectă realitatea demografică actuală a lumii ortodoxe, principiul pentarhic rămâne fundamentul ecleziologiei ortodoxe:

• Egalitatea Bisericilor Autocefale: Indiferent de mărime (de la Patriarhia Ecumenică sau Patriarhia Română, până la Biserica Ciprului sau a Albaniei), toate Bisericile Ortodoxe locale sunt egale în demnitate sacramentală. Niciun patriarh nu este „papă” al celorlalți.
• Conciliul Panortodox: Orice decizie care privește întreaga Ortodoxie trebuie luată prin consens într-un Sinod Panortodox, nu prin decretul unilateral al „întâiului” (primus), care are doar rolul de a convoca și de a prezida lucrările sinodale, fără drept de vot decisiv sau de veto.
• Antidot la centralism: Pentarhia rămâne argumentul teologic și canonic suprem împotriva oricărei forme de papism sau de centralizare birocratică excesivă în interiorul Bisericilor locale.

Concluzie

Pentarhia nu a fost o simplă împărțire administrativă a teritoriilor, ci o mărturie teologică asupra naturii Bisericii: o comuniune de iubire (koinonia) în care unitatea nu se obține prin subordonare ierarhică absolută, ci prin conciliaritate, respect reciproc și mărturisire comună a aceleiași credințe apostolice.

Înțelegerea Pentarhiei este esențială pentru a înțelege de ce Biserica Ortodoxă a respins constant pretențiile de „jurisdicție universală” ale papalității (cum a fost cazul în criza fotiană), văzând în acestea o deformare a structurii sinodale lăsate de Hristos și de Sfinții Apostoli.

Bibliografie

• Pidalionul, ed. și itrad. cit, p. 332—333;
• Metrop. Maximos de Sardes, The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Churcli, Patriarchal Institute, Thessaloniki, 1976, cap. «Teoria pentarhiei patriarhilor», p. 233—244 ;
• Oreste Kerame, Les chaires apostoliques et le role des patriarcats dans l'Eglise, în vol. «L'episcopat et l'Eglise universelle», editat de Y. Congar și B.-D, Dupuy, Editions du Cerf, Paris, 1964, p. 261—276;
• Christos Yannaras, L'institution de la Pentarchie aujourd'hui, în «Contacts», 31 (1979), nr. 107, p. 283—289.

Sursa

• en:Pentarchy
• Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, art. ”Pentarhie”