Înmormântare

Slujba înmormântării este o ierurgie care se face în Biserica Ortodoxă pentru creștinii ortodocși adormiți întru Domnul, după o rânduială anume stabilită. Slujba propriu-zisă a înmormântării, precum și textele slujbelor de pomenire a morților (parastasele) și ale celorlalte slujbe legate de moartea creștinilor se găsesc în principal în două cărți de slujbă: Molitfelnicul și Panihida.

Istoric și semnificații

Pentru creștini, moartea nu este sfârșitul vieții, ci trecerea în Împărăția cea veșnică, momentul pentru care creștinii se pregătesc și care îl așteaptă cu nădejdea Învierii. Slujba înmormântării reflectează în același timp tristețea și solemnitatea despărțirii sufletului de trup și nădejdea creștinilor în Hristos și așteptarea întâlnirii cu El. Sufletul se desparte de trup, iar trupul „în țărână se întoarce”.

Sfântul Teodor Studitul considera slujba înmormântării atât de importantă încât o așeza în rândul Tainelor Bisericii.

Variații

Există variații în slujba înmormântării în funcție de vârsta și situația creștinului în Biserică, precum și în funcție de perioada liturgică. Slujba de înmormântare a mirenilor diferă de cea a clericilor și de cea a monahilor; pentru copiii de până la șapte ani există o rânduială specială a înmormântării. În zilele de Paști și în Săptămâna Luminată slujba înmormântării este diferită de cea din restul anului: în perioada pascală rugăciunile și cântările înmormântării sunt împrumutate din imnografia sărbătorească a praznicului.

Structura slujbei

La înmormântarea mirenilor adulți

Preotul slujește rânduiala înmormântării îmbrăcat în epitrahil și felon. Rânduiala începe cu tămâierea mortului și a celor de față, cu binecuvântarea și rânduiala Panihidei. Apoi mortul este dus la biserică, pentru a se face slujba propriu-zisă a înmormântării.

Cortegiul este de obicei precedat de Cruce și de steagul bisericesc, urmate de preot, de sicriu, apoi de rudele apropiate, de prieteni și cunoscuți. Potrivit tradiției, pe drumul spre biserică, iar apoi pe drumul de la biserică spre cimitir se fac câteva opriri la răspântiile drumurilor, înaintea bisericilor pe lângă care trec sau în locuri legate de evenimente din viața celui adormit (numărul opririlor variază în funcție de obiceiul locului), unde se citesc ectenii. În unele locuri se citesc la opriri și Evanghelii (cele de la Stâlpi).

Ajungând la biserică, mortul este așezat în pronaos, cu fața spre altar. Pe masa de la capul mortului se așază coliva, iar de partea cealaltă se așeza analogul, pe care stau Sfânta Evanghelie și cartea folosită pentru slujba înmormântării. În cele patru colțuri ale sicriului se pun lumânări aprinse (dacă există, în niște sfeșnice). Pe pieptul mortului se pune o icoană sau o cruce. Clericii stau înaintea analogului, cu fața spre cel adormit și spre credincioși, iar rudele mortului stau de partea dreaptă.

• Preotul dă binecuvântarea de început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru...
• Apoi se citește Psalmul 90.
• Slavă... Şi acum... și Aliluia (de trei ori).
• Catisma a 17-a (Psalmul 118) fie în întregime, fie doar cele câteva versete însemnate cu cruce din acesta. Dacă timpul nu permite citirea acesteia, se omite.
• Binecuvântările morților
• Ectenia pentru cei adormiți și ecfonisul acesteia.
• Troparul : „Odihnește, Mântuitorul nostru, cu drepții pe robul tău...”
• Canonul pentru cei adormiți al Sf. Teofan Mărturisitorul
• Stihirile idiomele ale Sf. Ioan Damaschin.
• Fericirile, urmate de două tropare și prochimen
• Apostolul (I Tesaloniceni 4, 13-17) și Evanghelia (Ioan 5, 24-30). Apostolul poate fi citit de diacon, dacă este de față, iar Evanghelia de preot.
• Rugăciunile de iertare (se citesc în principiu de către preoții care sunt duhovnici, iar de nu sunt de față, le pot citi și preoții care nu sunt duhovnici).
• Necrologul, dacă se rostește.
• Sărutarea icoanei sau crucii de pe pieptul mortului; se face mai întâi de clerici, în ordinea ierarhică, apoi de rudele apropiate și de ceilalți, în timp ce strana intonează stihirile potrivite (prosomiile): „Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pre urmă...”
• Urmează rugăciunile finale, ectenia și ecfonisul, apoi încheierea arătată în Molitfelnic și se cântă de trei ori „Veșnica pomenire...”

După aceea trupul e dus la groapă, însoțit de preot și urmat de convoiul funebru, cântându-se „Sfinte Dumnezeule” și alte cântări potrivite (acolo unde se poate).

• Ajungând la groapă, sicriul este lăsat jos, fața mortului este acoperită cu o pânza, iar preotul toarnă peste el vin amestecat cu untdelemn, în formă de cruce, spunând „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”[1].
• Sicriul este apoi acoperit și așezat în groapă, iar preotul aruncă puțin pământ în groapă, tot în semnul crucii, rostind: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”[2] și varsă în groapă cenușa din cădelniță.
• Groapa este apoi acoperită cu pământ, iar în acest timp se cântă troparele potrivite („Cu duhurile drepților...” și următoarele).
• Preotul face încheierea: „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit!”

Se obișnuiește ca la sfârșitul slujbei preotul să rostească „Dumnezeu să-l ierte!”, iar credincioșii să-i răspundă cu același: „Dumnezeu să-l ierte!”.

La înmormântarea pruncilor

Pentru pruncii de până la șapte ani, înmormântarea se face cu o rânduială aparte de cele pentru cei mai vârstnici. Conținutul unor rugăciuni diferă, iar unele sunt omise sau înlocuite cu altele:

• După Psalmul 90, nu se citește Catisma a 17-a, ci după întreitul Aliluia urmează troparele: „Cel ce prin adâncul înțelepciunii..”
• Nu se cântă binecuvântările morților.
• în cadrul Canonului, după condacul de la Cântarea a 6-a se citesc patru icoase
• După canon nu se citesc idiomelele, ci luminânda
• Textele ecteniilor și ale rugăciunilor de iertare, inclusiv al celei de după Evanghelie sunt diferite;
• Lipsesc Fericirile și stihirile însoțitoare
• Stihirile de la sărutarea din urmă sunt diferite.

Excepții

Pentru sinucigași nu se poate face slujba înmormântării, cu excepția situației când aceștia erau „ieșiți din minte” atunci când au săvârșit gestul. Nici chiar atunci nu se trag clopotele și nu se face slujbă în biserică, ci doar la groapă. Preotul poartă doar epitrahilul, iar slujba este foarte scurtă.

Surse

• Tipic bisericesc, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.
• Evhologhiu bogat, coprindetor de mai multe rânduieli și rugăciuni trebuitore Creștinilor la deosebite împrejurări din viață, ed. a II-a, Tipografia Cărților Bisericesci, București, 1896 [3].

A se vedea și

• Binecuvântările morților

Legături externe

• Pr. Eugen Drăgoi, Înmormântarea și pomenirile pentru morți, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002 (despre rânduiala bisericească a înmormântării, soroacele de pomenire, informații detaliate despre pașii de urmat în asemenea împrejurări).
• Din catehism: slujbe înainte și în ziua înmormântării