Veșnicie

Veșnicie (gr. aιώνιος, lat. aeternus = durată nelimitată a timpului, veacul viitor). Pentru Biserică, veșnicia reprezintă capătul și scopul final al devenirii creației și mișcării timpului, fixarea acestuia în eternitate prin depășirea timpului ce va avea loc odată cu a doua venire a lui Iisus Hristos.

Concepția Bisericii despre veșnicie

Veșnicia este «oprirea mișcării», fixarea ei eternă prin depășirea timpului la sfârșitul acestuia. Spre deosebire de Origen, care susține că stabilitatea mișcării e dată odată cu aducerea în existență a lucrurilor, părinții răsăriteni spun că mișcarea temporală nu are sensul unui cerc, ca mișcare ciclică (care apare în unele religii naturale), fizică și biologică, ci pe acela de stabilitate în eternitate, a devenirii voite de Dumnezeu.

Pentru sfinți, ca și pentru îngeri, veșnicia înseamnă «permanență în sfințenie», după cum spune sfântul Vasile cel Mare. Mișcarea e limitată de substanța și caracterul lumii create, de timp și spațiu; de aceea ceva nu poate fi în același timp veșnic și în devenire, și nici nu pot exista două realități infinite și fără început. Cu toate acestea, trebuie să fie afirmate împreună devenirea și veșnicia, aceasta fiind voită de Dumnezeu, dată fiind eternitatea rațiunii cosmosului sau creației în Dumnezeu.

Aspecte ale veșniciei

Astfel, trebuie să se distingă următoarele aspecte  :

a) Veșnicia sau eternitatea lui Dumnezeu : Dumnezeu nu Se mișcă, deoarece El este plenitudinea substanței existând în Sine și existând fără de altul ;

b) Mișcarea spațială și temporală, adică devenirea genurilor, a speciilor și a indivizilor în creșterea lor cantitativă și calitativă. Această mișcare rezultă din rațiunea (gr. logos) cosmosului în Dumnezeu, dar ea arată că lucrurile au fost create ;

c) Transcenderea timpului sau veșnicia, care nu trebuie să fie confundată cu eternitatea lui Dumnezeu. Timpul devine eon, iar această depășire este posibilă prin puterea veșnică a lui Dumnezeu, prin învierea lui Hristos în Duhul Sfânt (Ioan 6, 63).

Veșnicia lui Dumnezeu

Veșnicia este un atribut al lui Dumnezeu (Rom. 1, 20; 16, 26), Care domină creația și timpul (gr. chronos): «Din veac și până în veac ești Tu» (Ps. 89, 2). El a existat înainte de creație (Ps. 102; In 17, 24; Ef. 1, 4) și există după lume (Apoc. 21, 1). Veșnicia lui Dumnezeu se manifestă ca putere a lui Hristos cel înviat : «Iisus Hristos — ieri și azi și în veci — este același» (Evr. 13, 8 ; cf. Apoc. 1, 18). El este «împăratul veacurilor» (I Tim. 1, 17) întru care lumea are «viață veșnică» (I Tim. 1, 16). Pentru cel ce crede în Hristos veșnicia nu este o simplă prelungire a existenței într-un destin nedeterminat, sau «sfârșitul» vieții, ci «scopul» originii sale, viața care se situează în fața lui ca o speranță finală, adică «împărăția veșnică» (sau Împărăția lui Dumnezeu) — II Pt. 1, 11 : «Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică», cf. In 4, 14. Credința plină de speranță este forța de a învinge frica de moarte, sentimentul temporalității limitate, ultima piatră de poticnire pe scara vieții. «Chipul lumii acesteia trece» (I Cor. 7, 31). De asemenea, «cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Mt. 24, 35).

Ciatate

«Întreabă unii, cum va ii starea celor ce se Învrednicesc de desăvârșire în împărăția lui Dumnezeu ? Va li una de Înaintare și de strămutare, sau de identitate nemișcată ? Apoi, cum trebuie să înțelegem că vor li trupurile și sufletele ? La acestea ar putea răspunde cineva, dându-și cu părerea, că precum în viața trupească rostul mâncării este îndoit, unul pentru creștere, iar altul pentru susținerea celor ce se hrănesc (căci până ajungem la desăvârșirea staturii trupești, ne hrănim în vederea creșterii, iar după ce trupul se oprește din sporirea în mărime, nu se mai nutrește pentru creștere, ci pentru susținere), așa și în privința sufletului, rostul nutririi este Îndoit. Căci se nutrește înaintând în virtuți și contemplații, până când, străbătând toate lucrurile, ajunge la măsura plinătății lui Hristos. Ajungând însă la aceasta, se oprește din înaintarea în creștere și sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de înțelegere și, de aceea, poate mai presus de creștere. De aci înainte, primind un soi de hrană nestricăcioasă spre păstrarea desăvârșirii deiforme ce i-a fost dăruită și împărtășindu-se de dulceața nesfârșită a acelei hrane, prin care primește puterea de a fi veșnic la fel de fericit, devine dumnezeu prin împărtășire de harul dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrările minții și ale simțirii și deodată cu aceasta dând odihnă și tuturor lucrărilor naturale ale trupului, care se îndumnezeiește și el împreună cu sufletul, prin împărtășirea de îndumnezeite pe potriva lui. Așa încât nu se mai vede decât Dumnezeu atât prin suflet cât și prin trup, însușirile naturale fiind biruite prin covârșirea slavei.» (Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, II, 88, în Filocalia românească, vol. II, p. 302—303).

Bibliografie

• Dan Ilie Ciobotea, Timpul și valoarea lui pentru mîntuire, în «Ortodoxia», XXIX (1977), nr. 2, p. 196—207.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1981, pp. 394-396