Iosif Sevastias

Iosif Sevastias a fost primul episcop al Argeșului (1793 - 1820), un mare ierarh, care a lăsat în urma sa o bogată moștenire culturală bisericească. Fiind singurul ierarh de neam român în ultimele trei decenii ale regimului fanariot din Țara Românească, a fost, de fapt, adevăratul îndrumător al vieții culturale din Țara Românească, continuând tradițiile cărturărești de la Râmnic. Mai mult chiar, datorită faptului că între anii 1796-1811 scaunul vlădicesc de la Sibiu era vacant, episcopul Iosif a venit și în sprijinul credincioșilor ortodocși de acolo, prin tipărirea de cărți bisericești la Buda și Sibiu, unele în ediții speciale pentru Transilvania, cum erau Mineiele din 1804-1805 retipărite după ediția de la Râmnic. În același timp, și-a îndreptat atenția și spre noua tipografie de la mănăstirea Neamț, ajutând la imprimarea câtorva cărți și acolo.

Bun cunoscător al oamenilor, episcopul Iosif s-a ajutat, în strădaniile sale cărturărești și gospodărești, de „ucenici” și colaboratori devotați, originari din toate „țările” românești. Între ei, trebuie pomeniți în primul rând bunii și vrednicii români și creștini Hagi Constantin Pop, fiul său Zamfir (Zenovie), care a urmat la conducerea casei de comerț (căruia episcopul i-a purtat de grijă pe când învăța carte, la Domnița Bălașa, la București), și doctorul Ioan Piuariu-Molnar, toți din Sibiu. În conducerea treburilor gospodărești la centrul eparhial era ajutat de un arhimandritul Dorotei, originar din Transilvania, de iconomul Meletie, se pare tot un transilvănean, și de alții. Iar în privința traducerilor unor lucrări teologice din grecește în românește i-au stat în ajutor cei doi călugări nemțeni: Gherontie (moldovean) și Grigorie (muntean). Deci, prin tipăriturile sale, ca și prin colaboratorii săi apropiați, episcopul Iosif a contribuit la întărirea conștiinței de unitate națională bisericească a românilor de pretutindeni, pregătind astfel calea pentru înlăturarea elementului „grec” din viața țării.

„Personalitate complexă, iscusit îndrumător al vieții culturale-bisericești, ctitor de lăcașuri de închinare și priceput organizator, înflăcărat patriot, episcopul Iosif a fost unanim apreciat de contemporanii săi. De pildă, Gheorghe Sincai scria despre el: „Numai doi români cunosc știind scrie românește: Samuil Clain și Iosif al Argeșului”. Iar cronicarul vremii, Zilot Românul, scria că Iosif era „îmbunătățit și cu daruri ca acelea potrivite la un arhipăstor”. Pentru toate acestea, credem că nu greșim dacă-l așezăm alături de marele său contemporan, mitropolitul Veniamin Costachi, și implicit - în rândul străluciților ierarhi din trecutul Bisericii noastre.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Înființarea episcopiei Argeș

Documentele oficiale

Într-o „anafora” a divanului către domnitorul Alexandru Moruzi (1793-1796), cu data de 18 octombrie 1793, se arăta că noul mitropolit Dositei a făcut

problimă... cum că pentru ocîrmuirea bisericească și duhovnicească găsește cu cale de a se mai adaoga o episcopie scaunului sfintei noastre mitropolii, la care să se dea doao județe, Argeșul și Oltul, și să aibă scaunul de la sfînta mănăstire Argeș și rănd după episcopul Buzăului.

În același timp, făcea propunerea de a se încredința conducerea noii episcopii arhiereului titular Iosif Sevastias, un ales cărturar, român de neam.

Membrii Divanului au fost de acord cu propunerea mitropolitului, cerând, la rândul lor, domnului să aprobe înființarea noii episcopii „pentru folosul sufletesc al obștii” și pentru „podoaba” scaunului mitropolitan. În aceeași zi, domnul a întărit anaforaua mitropolitului și a divanului, luând astfel naștere o nouă Episcopie, cu reședința la Argeș, ca sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei.

Motivația

Cu toate că în propunerea mitropolitului se invoca depărtarea prea mare a județelor Argeș și Olt de scaunul mitropolitan, adevăratele motive care au stat la baza înființării noii Episcopii erau altele.

Mitropolitul Dositei voia să lase în locul său la Buzău pe nepotul său Costandie Filitti, protosinghelul Mitropoliei din București, ceea ce a și izbutit. Dar numeroși boieri și egumeni, însuflețiți de sentimente naționale, voiau ca pe acest scaun să fie ridicat episcopul titular Iosif Sevastias, mult apreciat de contemporani. Se adăuga apoi faptul că și celelalte scaune vlădicești erau ocupate tot de ierarhi greci (Dositei Filitti la București și Nectarie la Râmnic).

Pentru a da satisfacție clerului și credincioșilor români - dar în același timp și lui Iosif Sevastias - Dositei a propus înființarea unui nou scaun episcopal pentru el, izbutind, totodată, să asigure și alegerea nepotului său Costandie ca episcop de Buzău.

Înființarea

Deci, ziua de 18 octombrie 1793 trebuie considerată drept data înființării Episcopiei de Argeș. S-a cerut apoi aprobarea Patriarhiei Ecumenice pentru înființarea noii eparhii și „strămutarea canonică” a lui Iosif de la scaunul Sevastiei la cel al Argeșului, pe care patriarhul Neofit VII a și dat-o, la 17 noiembrie 1793. La 13 decembrie 1793, s-a făcut „alegerea canonică” a lui Iosif, când a semnat și mărturisirea de credință, obișnuită în astfel de ocazii, în Condica Sfântă de hirotoniri arhierești.

Câteva luni mai târziu, la 23 februarie 1794, Alexandru Moruzi dădea un hrisov solemn de înființare a noii eparhii, cu indicarea tuturor privilegiilor cu care a fost înzestrată. În hrisov se făcea un scurt istoric al înființării Episcopiei, cu aprecieri deosebit de elogioase la adresa primului ei întâistătător, episcopul Iosif.

Între altele, se preciza că, deși noua Episcopie urmează în rang după a Buzăului, „aflându-se mai veche aceea, totuși, cu Iosif se face excepție, acordându-i „rînd mai sus” față de episcopul Costandie de la Buzău „și pentru vârsta sa și pentru căci au fost hirotonisit mai înainte episcop Sevasti și mai vârtos pentru politia și slujbele sale, atît cele bisericești, cît și cele politicești cu care ne-am înștiințat că s-au urmat”.

Înainte de arhierie

Intrarea în mănăstire

Iosif era român de neam, născut in satul Malaia, în părțile Vâlcii. Părinții lui s-au călugărit spre bătrânețe, mama sfârșindu-și viața în schimnicie, la schitul Turnu, ucisă de tâlhari.

De mic a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei - unde se pare că a și fost călugărit - apoi a trecut la Cozia, să învețe carte. Probabil l-a avut dascăl pe Rafail, cunoscutul „diortositor” al cărților tipărite la Râmnic pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, de la care va fi învățat si grecește.

Remarcat de episcopul Chesarie al Râmnicului, l-a luat pe lângă sine, fiind hirotonit de mai înainte întru diacon, ajutându-l probabil și în lucrarea sa de tipărire a cărților bisericești. Urmașul acestuia, Filaret, l-a hirotonit ieromonah și l-a ridicat la treapta de protosinghel. În același timp, i-a încredințat și egumenia mănăstirii Sfântul Dumitru din Craiova, care era metoc al Episcopiei Râmnicului.

Activitatea cărturărească

S-a remarcat, încă din această perioadă a vieții sale, prin preocupările sale cărturărești. Astfel, în prefața lucrării Sfântului Atanasie cel Mare, apărută la Râmnic in 1783 sub titlul de Sinopsis, se spunea că se tipărește pentru prima oară în românește, „prin aducerea aminte a sfinției sale protosinghelului episcopiei chir Iosif”.

La îndemnul său au fost traduse și alte lucrări teologice, rămase în manuscris, de pildă, cartea Cămara dreptei credințe a lui Teofil, episcopul Campaniei, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris, tradusă din grecește de Grigorie Rîmniceanu, viitor episcop de Argeș, sau Tîlcuirea Psalmilor a lui Teodoret al Cirului, tipărită mai târziu la Buzău.

Activitatea sa l-a impus în ochii tuturor, încât, spre sfârșitul anului 1791, a fost propus probabil de episcopul Filaret să fie ridicat la treapta arhierească. Patriarhul ecumenic și-a dat consimțământul să fie ales episcop titular pentru scaunul Sevastiei, la începutul anului următor. A rămas de-acum înainte la București, pe lângă mitropolitul Filaret. După mai bine de un an, în 1793, a ajuns episcop al Argeșului, în împrejurările discutate în secțiunea de mai sus.

Activitatea de episcop

Din multipla sa activitate ca episcop de Argeș trebuie reținut în primul rând realizările cărturărești-tipografice.

Tipărituri

Mineiele de la Buda

Neavând o tipografie proprie la Argeș, deși încercase să înființeze una prin 1803, și-a tipărit cărțile sale în alte centre, din toate cele trei țări locuite de români. Era și aceasta o formă de manifestare a conștiinței de unitate națională românească. Pentru tipărirea unora din cărțile sale, a purtat o bogată corespondență cu negustorul Hagi Constantin Pop din Sibiu, ctitorul unei biserici în acest oraș, din care se pot afla și unele știri privitoare la întreaga sa activitate de episcop.

Hagi Pop era prieten și cu fostul episcop Chesarie al Râmnicului, căruia îi trimitea material tipografic, iar acesta îi oferea, la rândul său, unele din tipăriturile sale, inclusiv Mineiele. Probabil, după pilda lui Chesarie, Hagi Pop scria mitropolitului Filaret, prin 1793, că intenționa să retipărească Mineiele. Dar Filaret și-a dat demisia din scaunul mitropolitan în toamna aceluiași an, așa că nu s-a mai realizat nimic.

În 1795, Hagi Pop îi scria lui Iosif al Argeșului, revenind asupra propunerii sale de a retipări Mineiele „pentru folosul sufletesc al neamului nostru”. Planul acestor doi buni români s-a realizat abia în 1804-1805, când au fost retipărite cele 12 Mineie la Buda, „în crăiasca tipografie a Universității de la Peșta (după ediția de la Râmnic din 1776-1780), prin purtarea de grijă a medicului oculist Ioan Piuariu-Moinar, fiul preotului Ioan Piuariu zis Tunsu din Sadu (jud. Sibiu), cunoscutul luptător pentru apărarea Ortodoxiei în Transilvania.

S-au tipărit două rânduri de exemplare, unele pentru Țara Românească, altele pentru Transilvania. Erau diferite doar numele conducătorului țării și al mitropolitului, pe foile de titlu (în unele Dositei Filitti, în altele Ștefan Stratimirovici de la Carloviț). Erau reproduse și prefețele din Mineiele de la Râmnic.

Din „înștiințarea” semnată de episcopul Iosif al Mineiului pe septembrie, reiese că toate greșelile de traducere sau de tipar strecurate în ediția de Râmnic s-au îndreptat „prin oameni cu știința amândurora limbilor, elinești și românești, și mai mult prin osteneala unui prea cuvios părinte, ce au stătut și ucenic al acelor doi fericiți arhierei” (Chesarie și Filaret). Pare să fie însuși episcopul Iosif. După ediția de la Buda s-au retipărit Mineiele la mănăstirea Neamț, în anii 1830-1832 și la Sibiu în 1853-1856.

Proiecte nereușite

Unele din proiectele încercate de Iosif și Hagi Pop nu s-au putut însă realiza. Astfel, în 1796, episcopul Iosif propunea lui Hagi Pop să tipărească Tâlcul Evangheliei, a lui Teofilact al Ohridei, care era tradusă de doi călugări din Moldova (cunoscuții cărturari Gherontie și Grigorie). Hagi Pop i-a răspuns că nu crede că va putea tipări o asemenea carte în Ardeal, căci în ea „sînt multe cuvinte împotriva latinilor, după cum singur Prea Sfinția Ta îmi scrii...” (s-a tipărit la Iași în 1805).

Peste câțiva ani, episcopul îi propunea să tipărească Antologhionul, dar nici aceasta nu s-a făcut. Corespondența lor a continuat, totuși, în anii următori, mai mult în probleme de ordin economic-comercial, căci Hagi Pop era principalul furnizor al episcopului Iosif cu felurite produse meșteșugărești, stofe, alimente, semințe, vopsele (necesare pentru zugrăvirea schitului Sfântul Nifon și al bisericii mari a lui Neagoe) și altele.

Alte tipărituri

Tot prin colaborarea episcopului Iosif al Argeșului cu Hagi Constantin Pop, s-a tipărit la Sibiu, în 1796, cartea numită Alegere din toată Psaltirea, tradusă după Neofit Peloponezianul, „ca să fie pentru folos neamului românesc”.

În 1806 au tipărit tot în Sibiu Slujba Sf. Nifon, cu prefața lui Iosif, din care reiese că el a revizuit o traducere mai veche pe care o tipărea acum.

În 1811 a apărut la Sibiu lucrarea Învățătură de multe științe folositoare copiilor creștinești celor ce vor să învețe și să știe dumnezeiasca Scriptură (ed. greacă, Viena, 1806), tradusă din grecește de arhimandritul Nicodim Grecianu, cu „cercetarea” episcopului Iosif. Avea și două prefețe-scrisori ale amândurora, ce și le adresau reciproc.

În același an, episcopul Iosif a tipărit Octoihul „în crăiasca tipografie a Universității din Peșta”. La tipărire i-a stat într-ajutor și doctorul Ioan Piuarin Molnar. În prefața episcopului, se arăta că traducerea Octoihului mic a făcut-o episcopul Damaschin al Râmnicului, iar a slujbelor din zilele de rând (deci Octoihul Mare), un arhimandrit Ghenadie, egumen la Cozia, fiind tipărit apoi în mai multe rânduri. Textul noii ediții era îndreptat de „oarecari părinți din mănăstirea Neamțu... procopsiți la învățătura elinească și asemenea râvnitori pentru folosul de obște”. Desigur este vorba de călugării Gherontie și Grigorie. Din aceeași prefață reiese că Octoihul era tipărit pentru trebuințele bisericilor din toate cele trei țări românești. În exemplarele pentru Transilvania, prefața lui Iosif era înlocuită cu alta, semnată de Ioan Molnar „purtătorul cheltuielilor Octoihului Mare”.

În același an a tipărit o altă ediție a Octoihului, la Râmnic, „prin osârdia la îndreptarea tîlcuirii și cu toată cheltuiala sa”. Prefața avea unele schimbări neînsemnate față de cea din ediția de la Buda. În 1812, ajuta cu 200 de taleri pe monahul Rafail de la Neamț să tipărească la Brașov cartea intitulată Ușa pocăinței.

În anii care au urmat, a contribuit la tipărirea câtorva cărți la mănăstirea Neamț. De pildă, în 1816 s-a tradus din grecește și a tipărit aci, „prin osîrdia și silința” sa, o carte masivă (cu peste 500 de pagini), cu câteva traduceri, având un lung titlu: Επιτομὴ τῶν θείων δογμάτων, adecă Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței... a lui Atanasie de la Paros... și Întrebările cu răspunsurile cele theologicești ale Sfîntului Athanasie celui Mare... și Istoria pentru împărechiarea și pentru purcederea Prea Sfântului Duh a lui Teofan Procopovici arhiepiscopul Novgorodului și Cuvânt pentru purcederea Prea Sfântului Duh... a ieromonahului Macarie Macri. Din prefața episcopului Iosif rezultă că traducerea s-a făcut de către ierodiaconul Grigorie (viitorul mitropolit al Ungrovlahiei), revăzută de arhimandritul Grigorie Rîmniceanul, mai târziu episcop de Argeș.

Cartea Tîlcuirea pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită la Neamț în 1817, era tradusă din grecește, la îndemnul său, de ieromonahul Gherontie, după cum se arată în prefața semnată de prietenul acestuia, ierodiaconul Grigorie.

În prefața Noului Testament de la Neamț, din 1818, se menționa că s-a tipărit „cu ajutorul episcopului Iosif și al altor iubitori de Hristos hristiani”. În 1819 se tipărea la București, „prin îndemnarea lui Iosif”, o nouă ediție din Apologia tradusă de Gherontie monahul (ed. I la Neamț, în 1816). Traducerea celor șase cuvinte pentru preoție, scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur, de către ierodiaconul Grigorie (tipărită la București, în 1820) s-a făcut tot „prin osîrdia” episcopului Iosif. În sfârșit, tot la îndemnul său a fost tipărit Penticostarul, la București, în 1820, după „izvodul cel tălmăcit de episcopul Damaschin”, făcându-se îndreptările necesare „prin osîrdia și silința” sa.

Concluzie

Se poate observa deci că episcopul Iosif a fost un adevărat îndrumător al activității tipografice din Țara Românească, într-o vreme când tipografiile de la București, Râmnic și Buzău nu mai funcționau din lipsa de interes a ierarhilor greci care cârmuiau eparhiile respective.

Susținerea școlilor

Articol principal: Școlile bisericești românești.

Iosif a manifestat și un interes față de școli. Astfel, în 1797 a înființat o școală pentru pregătirea candidaților de preoție la mănăstirea Antim din București, care fusese hărăzită, la 22 martie același an, Episcopiei Argeșului, spre a-i sluji ca metoc.

În 1812 a încercat împreună cu Costandie de la Buzău să deschidă o școală de muzică psaltică la Mitropolie, urmând să aibă ca dascăl pe renumitul psalt, ieromonahul Macarie. Planul lor însă nu s-a putut realiza.

Avea și o școală pe lângă Episcopie, la Argeș, la care învățau și copii din Transilvania. Alte două școli patronate de Episcopie funcționau la Pitești, probabil la schitul Buliga și la Slatina.

Activitatea gospodărească

Mănăstirea Curtea de Argeș

Dar episcopul Iosif n-a nesocotit nici problemele gospodărești. O preocupare însemnată a sa a fost aceea de a restaura și a pune în lumină vechea ctitorie a lui Neagoe Basarab, admirată încă de atunci nu numai de români, ci și de feluriți călători străini care vizitau țara.

Biserica mănăstirii a fost renovată pe la începutul secolului al XIX-lea. Tot atunci s-au ridicat case noi în jur, două chilii, precum și un nou paraclis, cu hramul Sfântului Nifon, în amintirea fostului patriarh de Constantinopol, care contribuise la reorganizarea vieții bisericești din Țara Românească (pe atunci se păstra la Argeș capul și o mână a Sfântului Nifon). Biserica și noul paraclis au fost înzestrate apoi cu numeroase obiecte de cult. Toate acestea s-au făcut prin strădaniile episcopului și ale devotatului său iconom Meletie. O mare parte din materialul de construcție le-a fost furnizat de Hagi Constantin Pop din Sibiu.

Alte biserici

Episcopul Iosif a arătat o grijă statornică și față de alte biserici din cuprinsul eparhiei sale. Încă înainte de a ajunge episcop, ctitorise o biserică de lemn în satul Brezoi (jud. Vâlcea). Cu ajutorul unui credincios, Ioniță Taltu, a refăcut biserica zisă Bătușari (sau Botușari) din Curtea de Argeș, ctitoria domnitorului Petru Cercel. A refăcut apoi schitul Corbii de Piatră (jud. Argeș), o ctitorie de pe la începutul secolului al XVI-lea, a monahiei Magdalena, fosta soție a lui Hamza banul, metoc al mănăstirii Argeș, apoi al Episcopiei. A ctitorit două biserici de lemn, una în Gălești, alta în Săliște (ambele în jud. Argeș), întemeiate de ciobani din satele cu aceleași nume din județul Sibiu. În 1807, a ctitorit o biserică în satul său natal, la Malaia, pe apa Lotrului (jud. Vâlcea), cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae și Cuvioasa Paraschiva.

Cea mai însemnată ctitorie a sa este însă biserica din Valea Danului, lângă Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată în anul 1811. A fost ajutat la zidirea ei și de Meletie, iconomul Episcopiei. A mutat aici și vechiul iconostas al bisericii episcopale din vremea lui Neagoe Basarab. În pisania bisericii, episcopul-ctitor interzicea înmormântările în biserică, precum și în jurul ei la o distanță de patru pași, precum și jocurile, ospețele și judecățile în curtea ei.

Cu binecuvântarea și îndemnul său s-au ridicat în eparhie alte numeroase biserici, între care se remarcă mănăstirea Stânișoara, refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea, de către câțiva călugări din părțile Sibiului. Acestei mănăstiri i-a făcut apoi mai multe danii în cărți (ca și schitului Turnu). Starea materială a Episcopiei s-a îmbunătățit prin felurite cumpărări sau danii de moșii.

Alte activități

Dintre celelalte activități ale sale amintim catagrafia bisericilor, mănăstirilor, preoților și călugărilor din eparhia Argeșului, făcută în 1808, în urma dispoziției date de exarhul Gavriil Bănulescu. În 1809, același Gavriil a numit pe Iosif „efor” al mănăstirilor din Țara Românească, iar în anul următor, după retragerea lui Dositei Filitti din scaun, i s-a încredințat averea Mitropoliei. După plecarea lui Ignatie de Arta din țară, Iosif a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, în calitate de locțiitor de mitropolit, până la alegerea lui Nectarie (c. aug.-16 dec. 1812).

În anul 1818 i s-a dat mănăstirea Cozia, cu toate metoacele ei. Hrisovul domnesc preciza că aceasta era o răsplătire a strădaniilor sale personale în slujba Bisericii și a țării. În schimb, episcopul Iosif avea îndatorirea să depună 550 de taleri pe an în folosul școlilor și alți 1200 la „cutia milosteniilor” și să țină mănăstirea în rânduială.

În 1819, după demisia mitropolitului Nectarie, mulți doreau să-l aleagă pe Iosif în scaunul mitropolitan. Vârsta sa înaintată i-a făcut însă să-și îndrepte gândurile spre Dionisie Lupu, care a și fost ales.

Adormirea

Peste un an, la 27 octombrie 1820, o însemnare de pe o veche carte de slujbă dă știrea că „s-au pristăvit Prea Sfinția Sa părintele episcop Iosif al Argeșului și s-au îngropat în mănăstirea Toți Sfinții (Antim, n.n.) metoh al Sfintei Episcopii Argeș”.

„Acest episcop este vrednic de pomenit între cei mai aleși ierarhi ai Bisericii noastre din secolul XIX, atât pentru buna chivernisire a Eparhiei Argeșului, cât și pentru râvna cu care stăruia la traducerea și tipărirea cărților bisericești.”

(Arhim. Ioanichie Bălan)

Casetă de succesiune: Iosif Sevastias
Precedat de: Nimeni	Episcop al Argeșului 1793-1820	Urmat de: Ilarion Gheorghiadis

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.