Cantor
Un cântăreț, numit și cantor sau psalt (în greacă, ψάλτης, psaltis; în slavonă, Пѣвецъ, pievets), este o persoană laică din ordinele mici care cântă răspunsurile și imnurile în timpul slujbelor bisericii. În special în tradiția bizantină, cântărețul principal însărcinat cu muzica din timpul slujbei se numește protopsalt (προτοψάλτης), termen care se poate referi la acest grad într-o catedrală sau chiar o eparhie întreagă.
În prezent, rolul cantorului este îndeplinit în unele tradiții de cor. În această alcătuire, cantorul este uneori considerat dirijorul corului sau persoana care conduce cântările adunării.
În bisericile de tradiție greacă (practică preluată în parte și în România), cantorii și bărbații care cântă la strană poartă frecvent o rasă.
Istorie și actualitate
Psaltul apare printre slujitorii bisericii mai târziu decât anagnostul, ale cărui atribuții le va lua, fiind un timp chiar o dedublare a lui. În Orient, prin sec. IV-V, erau folosite și femei pentru slujba de cântăreț și de lector. Până prin sec. VII-VIII, toți credincioșii care participau la Sfânta Liturghie cântau în biserică (cântau imne liturgice și dădeau răspunsuri la ectenii). Inițial, funcția de cântăreț a fost creată cu scopul instruirii credincioșilor și al îndrumării lor în timpul cântării în biserică, mai ales din sec. IV, când începe cântarea antifonică. Acest rol devine și mai important prin sec. VIII, în faza psaltichiei (cântarea pe 8 glasuri, sistematizată de Sf. Ioan Damaschinul); această cântare nu putea fi executată corect decât de cântăreți de profesie.
Cântăreții bisericești de azi au, în afară de cântarea la strană, multiple sarcini, pe care, în Biserica primelor veacuri, le îndeplineau persoane special angajate (dovadă sunt diferitele denumiri ce încă i se mai atribuie în vechile cărți bisericești: eclesiarh, canonarh, candiplat).
În bisericile de sat, toate activitățile mărunte în legătură cu nevoile cultului (întreținerea curățeniei în biserică, aprinderea candelelor și lumânărilor, aducerea celor necesare pentru slujbă, tragerea clopotelor, toaca ș.a) sunt îndeplinite azi de cântăreț, numit și palamar, crâsnic sau făt (în Bucovina și Ardeal); cântărețul se mai numește și țârcovnic (de la slv. țercov = biserică).
În „Povățuirile“ de la sfârșitul Liturghierului (București 1980, p. 425), cântărețul e numit și eclesiarh. În sensul vechi al acestui cuvânt, eclesiarhul este călugărul hirotonit, slujitor în mănăstiri și episcopii, care era ajutat de paraclisiarh (paraclisier). Sarcina eclesiarhului era să supravegheze executarea tipicului (adică a rânduielilor bisericești tradiționale), ca și azi la catedrale și la mănăstirile mai mari; de asemenea, în unele cărți se mai păstrează vechi apelative: canonarh (cei care cântau canoanele și imnele), candilapt (aprinzătorul de candele), sarcini care sunt toate îndeplinite azi de cântăreț.
A se vedea și
Surse
- OrthodoxWiki.org
- Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
| Acest articol face parte din seria Cler |
| |||||||||||||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| ||||||||||||||||||||||||||